Costumul medieval românesc
Pentru tiparArheologia noastră costumară, cu numeroasele
şi efemerele variante ale portului pământean,
oglindeşte pe parcursul ei însăşi Istoria Principatelor Româneşti
cu frământările lor sociale, cu necontenitele lupte pentru libertate.
şi efemerele variante ale portului pământean,
oglindeşte pe parcursul ei însăşi Istoria Principatelor Româneşti
cu frământările lor sociale, cu necontenitele lupte pentru libertate.
Al. Alexianu
Referitor la vestimentaţia Ţării Româneşti şi Moldovei din Evul Mediu avem un bogat material documentar datorită, în primul rând, scrierilor lui Miron Costin, Nicolae Iorga, Alexandru Odobescu ş.a., acestea constituind o mărturie de autentică valoare ştiinţifică. Dacă vorbim despre articolele vestimentare reprezentative pentru arta medievală, ar fi bine să amintim de persoanele care se ocupau de garderobă pe acele timpuri, de rolul şi importanţa lor şi de „arhitectonica” costumelor împărăteşti pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti.
Nicolae Stoicescu, în monografia sa apărută în 1968, prezintă originea, organizarea şi atribuţiile sfatului domnesc, în ansamblul său, ca şi originea, evoluţia, atribuţiile şi veniturile fiecărei mari dregătorii în parte. De asemenea, autorul face referiri importante şi la vistier sau protovistier (lat. vestis „haină”). În Ţara Românească, vistierul, unul dintre primii dregători menţionaţi în documentele din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, avea două atribuţii:
1. de a supraveghea strângerea veniturilor ţării şi modul în care se cheltuiau acestea;
2. de a aproviziona curtea domnească cu blănuri şi stofe scumpe, necesare pentru garderoba domnului şi pentru darurile pe care acesta le făcea străinilor.
În a doua jum. a sec. al XV-lea, locul unde se păstrau blănurile domnului se numea vistierie. Spre exemplu, Radu cel Frumos a interzis negustorilor să scoată din ţară blănuri de vulpi, jderi, râşi, acestea păstrându-se în vistieria sa. În Moldova primele menţiuni despre vistieri apar la începutul domniei lui Alexandru cel Bun, februarie 1400, aici ei numindu-se vistiarnici sau vistiari.
Corina Niculescu, în Istoria costumului de curte în Ţările Române, descrie piesele caracteristice pentru costumul bărbătesc: cămaşa brodată cu fir aurit pe guler, pe manşete şi pe piept; şi cel feminin: rochii lungi din mătase şi catifea, cu mantie din brocard sau atlas îmblănit cu hermină şi jderi sau din „scumpe stofe de aur”, închise cu nasturi de argint aurit. În aceeaşi ordine de idei, îi menţionăm, de asemenea, pe Al. Alexianu cu Mode şi veşminte din trecut (1971), pe Andrei Eşanu cu Ştefan cel Mare, 540 ani de la Înscăunare (Combinatul Poligrafic, Chişinău, 2004), pe Nicolae Iorga în scrierile căruia se întâlnesc descrieri ale picturilor murale şi ale icoanelor ce se găsesc în bisericile şi mănăstirile ridicate în acele vremuri, ale gravurilor, frescelor, stampelor etc.
Costumul secolului XIII-XIV din Moldova este reprezentat astăzi prin foarte puţine exemplare, destul de deteriorate, rămânând intacte doar unele podoabe (cercei, podoabe capilare, inele, brăţări), majoritatea fiind de origine bizantină sau imitaţii care se produceau la Kiev. De asemenea, s-au mai păstrat nasturi, cingători, catarame. Problema însă este că majoritatea obiectelor erau aduse din centrele bizantine sau orientale, de către negustorii străini, de aceea nu reflectă o imagine complexă a costumului nostru. Mai relevante sunt portretele din picturile murale ale sec. al XIV-lea, sculpturi, miniaturi, din alte materiale arheologice ş.a.
Spre exemplu, picturile, monedele ş.a. păstrate la curtea de Argeş ne permit să determinăm două tipuri de costume: primul este cu specific militar, ţinând, mai degrabă, de sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea, iar al doilea tip este cel de curte, din a doua jumătate a sec. XIV. În prima categorie se înscrie, de exemplu, costumul ctitorului de la Strei, zugrăvit pe stâlpul bisericii domneşti de la Argeş. Este format dintr-o tunică strâmtă, cu mânecile lungi, strânse la manşetă, peste care poartă un pieptar vişiniu, răscroit la umeri, închis în faţă cu nasturi până la gât, îngustat pe şolduri cu o curea subţire de piele, care prinde sabia în faţă. Pe cap purta o bonetă ascuţită, iar sub ea o scufie care acoperea părul. În jos – pantaloni strâmţi. Un costum asemănător este reprezentat şi la biserica sf. Nicolae din Argeş.
Până în sec. al XV-lea costumul a avut o înfăţişare europeană, în perioada următoare influenţele vestimentaţiei musulmane au lăsat amprente vizibile asupra îmbrăcămintei voievozilor, a boierilor sau nobililor. N. Iorga stabileşte tendinţele stilului vestimentar în funcţie de perioadele istorice: 1 – până în sec. al XV-lea – sub influenţa costumului oriental şi bizantin; 2 – influenţă occidentală; 3 – revenirea la formele bizantine aduse de fanarioţii greci, dar în sec. al XVIII-lea vor fi preluate elemente din costumul turcesc, 4 – influenţele modei Occidentului.
Costumul voievozilor basarabi este bogat şi strălucitor, format dintr-o jupană(rochie) ajustată pe corp, de culoare roşie-purpurie, mâneci strâmte, guler larg terminat în ciucuri ce se răsfrâng pe umeri şi mantia care se purta peste rochie. Mai aveau şi o tunică, împodobită cu dungi aurite, pantalon,ciorap mulat pe picior, cizmuliţe joase, iar mai târziu, papuci orientali. Pe cap voievozii şi curtenii purtau coroană voluminoasă şi bogat ornată sau bonetă cu calota mai îngustă la bază şi mai lată în partea de sus.
Costumul Doamnei ţării este compus dintr-o haină bogată în stil bizantin, pe cap – o coroană asemănătoare cu cea a voievodului, sub coroană având o coafură foarte elegantă.
La mănăstirea Cozia sau la biserica episcopală de la curtea de Argeş îl putem vedea, în pictura murală, pe somptuosul şi elegantul voievod Mircea cel Bătrân, având pe el o tunică, ciorapi strâmţi cusuţi la genunchi în fir de aur, pantofi ornamentaţi cu vulturi cu două capete. Deasupra poartă hlamidă roşie cu bordură de aur, pe cap – coroană cu trei ramuri.
Veşmintele se confecţionau din stofe de origine apuseană, iar mătăsurile şi catifelele erau italiene sau turceşti, toate aduse de negustorii genovezi, florentini, lioveni, braşoveni sau sibieni. Croiala făcută după tiparele occidentale vădea şi influenţe bizantine. Deseori hainele scumpe erau aduse de peste hotare, dar se confecţionau şi în ţară.
Alexandru cel Bun este reprezentat în haine fastuoase şi elegante de modă poloneză. Pe cap nu poartă coroană, ci pălărie înaltă de stofă păroasă, cu borurile răsfrânte în sus, de provenienţă germană. Alexandru cel Bun mai are şi alte ţinute: cu coronă pe cap şi în caftan bizantin.
Foarte solemnă şi bogată este ţinuta lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu mantie lungă de ţesătură cu desene floristice de aur, cu mâneci largi de tip pâlnie, cu gulerul, mânecile şi poalele împodobite cu galoane de fir aurit.
Caracteristică pentru perioada lui Alexandru cel Bun este şi o altă piesă vestimentară – mitra, o pălărie înaltă de postav de culoare roşie, brodată cu fir aurit şi ornată cu pietre preţioase,de origine persană, purtată de arhierei şi arhimandriţi la slujbele religioase. În garderoba acestora mai sunt şi şubele sau cabaniţele, din postavuri scumpe, ţesute cu fir de aur şi de mătase în motive geometrice sau florale. Aceste broderii se regăsesc la Suceava şi Bistriţa, la mănăstirile Putna şi Voroneţ.
Îmbrăcămintea ţărănească era din cânepă ţesută în condiţii casnice, mai târziu va fi îmbogăţită prin ii, fote, catrinţe etc.
În sec. XVI-XVII, îmbrăcămintea va conţine o nuanţă orientală. Piesa de bază – caftanul, în diferite variante, va reflecta amprenta stilului renascentist. Sub caftan se purta anteriul, o haină lungă cu mâneci strâmte, încheiat în faţă cu nasturi până la talie şi încins cu brâu – purtat mai ales de preoţi. Luxul veşmintelor mai este pus în valoare şi de accesorii din aur sau din alte materiale valoroase, aurite (diademe, lănţişoare etc.), ca, de exemplu, în vestimentaţia lui Mihai Viteazul sau a lui Petru Rareş. Foarte luxoasă este şi garderoba lui Vasile Lupu – una dintre cele mai arătoase de pe timpuri: blănuri de samur sau zibelină, haine scumpe de postav din brocarturi veneţiene şi alte ţesături de valoare aduse de la Ţarigrad sau din Extremul Orient, din Germania, Polonia etc.
La sf. sec. XVII putem vorbi de acelaşi lux. Boierii poartă işlicul de catifea roşie şi dulama scumpă, încinsă în talie cu o centură colorată, cu pafta bătută cu nestemate, şi papuci galbeni. Doamnele poartă şi ele pe cap renumitul işlic de samur (căciulă mare de blană ori de postav, de formă rotundă sau pătrată), care reprezenta şi un indiciu privind rangul boierilor.
Portul sec. al XVIII-lea e marcat de influenţa Porţii Otomane. Conform unei note făcute de ofiţerul suedez Von Wrismantell, „portul şi îmbrăcămintea bărbaţilor este o căciulă, pe capul lor pe jumătate ras, iar îmbrăcămintea este după modelul vechilor costume poloneze”.
Oriental sau apusean, luxul domnitorilor şi al boierilor va continua să se menţină. În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea apar unele schimbări în stilul garderobei. Anteriul se îmbracă peste dulamă, în loc de sucne vor fi rochiile. Se importă mărfuri apusene (mătăsuri, stofe şi postavuri) de provenienţă engleză, franceză sau germană, cumpărate de negustori români sau greci din târgul de la Lipsca. Domnitorii şi boierii îmbracă haine lungi blănite, guler lat, purtate peste anteriu, pe cap având işlic. Soţiile îmbracă rochii de mătase drapate la piept sau închise în faţă cu nasturi, uşor decoltate, cu talia marcată printr-un colan sau având talia ridicată sub sâni, gulere de dantele, eşarfe brodate cu fir preţios. Peste rochii îşi pun mantii din brocard sau catifea, blănite sau ajustate pe corp. Pe cap poartă turbane lungi şi grele din mătase vărgată, de formă conică, împodobite cu pene şi flori viu colorate.
Pe la sf. sec. al XVIII-lea se observă din ce în ce mai rar ţesăturile strălucitoare cu fir de aur, mătăsuri, catifele cu flori de provenienţă orientală, accentuându-se tendinţele specificului vestimentar românesc.
Bibliografie
1. Alexei Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, tom. I-II, Bucureşti.
2. Corina Niculescu, Istoria costumului de curte în Ţările Române, sec. XIV-XVIII, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
3. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Junimea, Iaşi, 1986.
4. Nicolae Stoicescu, Sfatul Domnesc şi marii Dregători din Ţara Românească şi Moldova, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, p. 217.
5. Nicolae Iorga, Z. C. Arbore, Basarabia noastră, 1993.
6. I. Bogdan, Relaţiile, p. 108-109.
7. Doc. priv. ist. Rom., A., veac XIV-XV, p. 8.