Limba – „stăpâna noastră”
Pentru tiparŞtiut este că în Basarabia doi arhei etnici au lucrat, în adâncuri, pentru ca romanitatea dintre Prut şi Nistru să nu dispară în pulberea vremurilor: Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu. Primul a conservat forţa modelului istoric, celălalt – puterea spirituală a limbii, iradiind în cultură. Eminescu nu numai că a însemnat modelul absolut de limbă românească îngăduit de păzitorii din gulag, ca apărţinător de Moldova istorică, dar el a lucrat şi la nivelul metalimbajului, al reflecţiei despre limbă. Dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt a legitimat moldovenitatea, Eminescu i-a asigurat românitatea profundă, rezolvând tranşant identitatea lingvistică şi istorică: Suntem români şi punctum. Apoi a venit, tot dinspre el, cugetarea ontologică despre limbă, una dintre cele mai adânci care s-au emis vreodată, confirmată cu asupra de măsură de cel mai important filozof al secolului al XX-lea: Martin Heidegger. „Nu noi suntem stăpânii limbii – spune Eminescu –, ci limba e stăpâna noastră”. Şi întrucât afirmaţia este ontologică, ea are drept corelat adevărul, definit de poet exact în aceiaşi termeni: „Nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul e stăpânul nostru”.
Inevitabil, aceste două fraze scurte, tăiate parcă în diamant, au devenit referenţialele fundamentale nu doar ale scriitorilor adevăraţi, ci şi ale filologilor şi lingviştilor. Exemplul cel mai elocvent mi se pare a fi acad. Nicolae Corlăteanu, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta 95 de ani şi cinci de când a plecat dintre noi. Revista „Limba Română”, prin grija lui Alexandru Bantoş, şi-a făcut o datorie de onoare publicând chiar în primele zile din 2010 volumul Testament. Cred în izbânda limbii române, o antologie de studii, comunicări şi memorii. Este, într-adevăr, o carte testamentară, ale cărei principale repere mi se par a fi tocmai cele două cugetări sacre despre adevăr şi limbă emise de Eminescu. Niciunul dintre cele două enunţuri nu se găseşte reprodus de Nicolae Corlăteanu şi totuşi duhul lor îi este fir al Ariadnei. Cei care nu l-au avut au rătăcit până la ridicol şi grotesc chiar şi după căderea Uniunii Sovietice, exemplul radical de înecare în absurd fiind Vasile Stati, autorul dicţionarului care a făcut vâlvă caricaturală în anii din urmă.
În mărturia ultimă din volum, Nicolae Corlăteanu îi întâmpină cu următoarele cuvinte pe „vitejii” de după război: „Nouă, basarabenilor şi bucovinenilor mai în vârstă, ni s-au scos şi urmează să ni se scoată ochii mereu, demonstrându-ni-se în fel şi chip carenţele. Ne dăm seama că împrejurările istorice ne-au făcut să fim poate departe de ceea ce ar fi trebuit să fim. Nu totdeauna e vina noastră că ne aflăm unde suntem. Am fost lăsaţi în voia sorţii în acel an 1940, fără ajutorul efectiv al celor ce ne sunt fraţi. Acum unii încearcă să ne judece, să ne osândească nemilos. Aceasta nu poate fi considerată decât o judecată nedemnă a unor viteji care apar după o luptă grea, pe care au dus-o pe viaţă şi pe moarte basarabenii şi bucovinenii de nord pentru a supravieţui” (Mai departe, linişte, linişte..., p. 217).
Numai printr-o contextualizare istorică putem rămâne în matca adevărului. Iar dacă aruncăm privirea dincolo de 1918, vom constata că Basarabia a fost ruptă de istoria firească a românităţii timp de 106 ani, ca să nu mai vorbim de vânzarea Bucovinei la 1775 către imperiul habsburgic.
În textele din Testament, călătoria de peste 180 de ani prin labirintul ţarist şi sovietic, exceptând cele două decenii interbelice şi cei vreo cinci ani de libertate cvasideplină de după 1989, apare fragmentar, dar elocvent spusă, pe parcursul întregului volum. În asemenea condiţii, ceea ce a făcut „generaţia patruzecistă” a lui Nicolae Corlăteanu poate fi rezumată cu dictonul latin, invocat de autor la împlinirea a 80 de ani: Fecit quod potui, faciant meliora potentes („Am făcut tot ce am putut, cine poate – facă mai bine”).
Începutul „testamentului” nu putea pleca decât din vizionarul catren al lui Ienăchiţă Văcărescu: Las vouă moştenire…, titlu din 2005, publicat în revista „Limba Română”: „Ţineţi minte! – v-o spun în calitate de încercat drumeţ pe întortocheatele căi ale basarabenilor – limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi” (p. 16). Falsul bilingvism moldo-rus adusese aşa-zisa „limbă moldovenească” la un „ghiveci lingvistic” monstruos, pernicios nu doar pentru limba română: „Asemenea vorbire macaronică circula pe vremea ocupaţiei austriece şi în Bucovina, când amestecul lingvistic includea germana” (p. 21). Nicolae Corlăteanu dă exemplele de rigoare atât din „ghiveciul lingvistic” româno-german, cât şi din cel „moldo-rus”: „Ein popă ging odată mit o iapă zum căpăstru”; „Asta-i după potrebnosti” etc., comparându-le cu caraghioşlâcurile franco-moldave din limbajul Chiriţei lui Alecsandri: „fleurs de coucou” etc.
Aberaţiile de acest soi, cu pretenţia doctrinară că pot duce la crearea unei limbi noi, diferită, în cazul nostru, de limba română, pornesc – remarcă savantul – dintr-o gravă confuzie a punctelor de vedere, a nivelurilor de realitate, cum ar spune filozoful basarabean Ştefan Lupaşcu, din lipsa de distincţie saussuriană langue / parole. În ultimă instanţă, dintre limba literară şi cea vorbită. Ideologii stalinişti din R.S.S. Moldovenească au refuzat draconic distincţia, chiar dacă mari filologi şi lingvişti sovietici au dat dreptate apărătorilor adevărului despre limbă. Nicolae Corlăteanu îi menţionează adesea, cu recunoştinţă, pe Vl. F. Şişmariov, V. V. Vinogradov, D. E. Mihalci, R. A. Budagov şi pe alţii. Recurge şi la disocierea lui Edmondo de Amicis, a lui Bernard Shaw, a lui Puşkin, care spunea: „A scrie numai cu mijloacele limbii vorbite înseamnă a nu şti limba”. Or, plăsmuitorii „limbii moldoveneşti”, refuzând să cunoască limba literară, au crezut că pot să creeze din graiul moldovenesc o altă limbă, lucru imposibil, fiindcă limba este stăpâna noastră. Oricine gândeşte că noi suntem stăpânii limbii ajunge inevitabil la oribile struţo-cămile. Limba vorbită se supune unei eterogenităţi sans rivages, riscând, izolată de matricea unificatoare, să involueze canceros. Această primejdie a planat cu deosebire asupra graiului moldovenesc din Basarabia, dată fiind izolarea lui de limba literară timp de peste un secol. Asemenea întreruperi mutilatoare sunt sesizate şi analizate cu luciditate de către Nicolae Corlăteanu. Dacă nu există un echilibru dinamic între principiul unificator, supradialectal, al limbii literare şi principiul diversificator al limbii vorbite, primejdia este greu de evaluat pentru destinul unui idiom. Ajungem, inevitabil, la argumentul ontologic din gândirea lui Ştefan Lupaşcu, antiteza dintre omogen şi eterogen, care în starea T (a terţului ascuns), specifică nivelului spiritual al realităţii, se află în semiactualizare şi în semipotenţializare, orice ruptură de echilibru având consecinţe distrugătoare. Eminescu le numea antiteze eşuate sau monstruoase. Eterogenitatea dialectelor, subdialectelor şi a graiurilor dă bogăţia unei limbi, care bogăţie este pusă în valoare numai de armonizarea lor prin rigorile unificatoare ale limbii literare. Lăsate „slobode”, graiurile se pot autosuprima prin ruperea de arheul limbii. Nicolae Corlăteanu aduce în sprijin o afirmaţie a lui I. D. Ceban: „Doamne fereşte dacă această limbă (= literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, bucovineană, moldovenească etc.! Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma «limba română» e unificatoare. Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor!” (Apud, p. 27). Numai în Basarabia apa de la moara acestui balaur cu multe capete nu a putut fi tăiată, în pofida argumentelor savanţilor români, ruşi şi de pe alte meleaguri europene. Şi asta fiindcă aici dracul ideologico-politic s-a învârtit cel mai straşnic într-un picior! Piciorul graiului moldovenesc, crezând că piciorul celălalt, al limbii literare, poate fi rupt sau măcar cotonogit! Şiretlicul diavolului, remarcă Nicolae Corlăteanu, este inepuizabil. El le-a dat politicienilor moldovenişti ideea de a face un referendum privind denumirea limbii de stat în Basarabia. Erau siguri de reuşită în privinţa glotonimului fixat fraudulos în art. 13 din Constituţie, în 1994. Dar cum poţi să decizi prin referendum adevărul, se întreabă savantul. Ochiul poporului vede, de milenii, că soarele se învârte în jurul pământului, nu invers, cum a stabilit ştiinţa. Poporul vorbeşte, nu decide asupra limbii, spune savantul (p. 29). Omul, în slăbiciunea lui, se crede stăpân peste adevăr şi peste limbă1. Chiar şi inteligenţe remarcabile pot cădea în capcana aparenţelor. Unul dintre cele mai substanţiale studii ale lui Nicolae Corlăteanu tratează un asemenea caz emblematic. Este vorba de Ion Heliade Rădulescu, studiu scris cu prilejul împlinirii a 190 de ani de la naşterea acestui colos al culturii româneşti şi publicat în două numere din 1992, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”.
Nicolae Corlăteanu adoptă opinia lui G. Călinescu, în aprecierea că Heliade este cea de a doua uriaşă personalitate a culturii româneşti de după Dimitrie Cantemir. Este, de fapt, şi părerea lui Eminescu. Dar savantul de la Chişinău îşi pune, în subtext, întrebarea de ce, în pofida anvergurii sale, Heliade nu a devenit şi personalitatea eponimă a limbii şi culturii româneşti precum Eminescu. O întrebare la care a dat răspuns sociologul Ilie Bădescu, într-o carte intitulată Timp şi cultură (1988). Nicolae Corlăteanu concentrează răspunsul în argumentul eminescian privitor la adevărul limbii. El distinge două etape contradictorii în evoluţia atitudinii lui Heliade faţă de limbă: cea a Gramaticii româneşti de la 1828 şi cea italienizantă, din ultima parte a vieţii. Desigur, distincţia aceasta a fost sesizată de mulţi comentatori ai operei lui Heliade, însă puţini au făcut-o în spiritul eminescian din fraza: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Scriitorul paşoptist a realizat o remarcabilă sinteză asupra problemelor limbii literare de până la el, deschizând larg porţile pentru filologia şi lingvistica următoarelor decenii. A înţeles că vorbim pentru contemporani, iar nu pentru strămoşi, că primirea neologismelor trebuie făcută „după geniul şi natura limbii noastre”, a grăbit revenirea la alfabetul latin, simplificând, mai întâi, semnele chirilice prin reducerea lor de la 43 la 27, adoptând, apoi, scrierea latină, fonetică, în „Curierul de ambe sexe”; a militat, în spiritul „Daciei literare”, pentru unitatea lingvistică şi spirituală a tuturor provinciilor româneşti etc. Altfel spus, Heliade a lucrat în spirit eminescian, avant la lettre, ca slujitor al limbii române, iar nu ca stăpân al ei. Era chiar pe deplin conştient de asta, mărturisind: „N-am putere a porunci ca un despot şi că m’am supus totdeauna la poruncele şi glasul limbei”2. De aceea, C. Negruzzi îl numea, cu admiraţie, „vindecător” al limbii. Însă după 1845-1847, s-a produs o metamorfoză inexplicabilă în gândirea heliadescă, înarmându-se cu trufia de stăpân al limbii, fapt pentru care Eminescu, în pofida marii admiraţii pentru dânsul, a spus despre el că „stă şi azi în faţa lumii o enigmă n-esplicată”. Mai mult de atât, în articolele din „Timpul” va face astfel de aprecieri: „Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad, modestul învăţător de la «Sf. Sava», a fost caricat de Heliade Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunării, va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiţi: unul modest, îngăduitor, plin de bun simţ, celălalt suficient, invidios, trăind în ficţiuni şi lipsit de orice bun simţ” (Apud Nicolae Corlăteanu, p. 138). Mai înainte, C. Negruzzi fusese şi mai dur, văzându-l din „vindecător” al limbii, „ruinător” al ei, cu atât mai primejdios, cu cât se bucura de o mare autoritate, „privit în vremea lui ca un fel de oracol”.
Ironia face că, în Echilibrul între antiteze, acelaşi Heliade vorbea despre drama dedublării istoriei româneşti. Eminescu a văzut bine acest fenomen. El se va prelungi până în zilele noastre, la personalităţi remarcabile, atât în ţară, cât mai ales în Basarabia, cum am demonstrat în cartea mea Basarabia sau drama sfâşierii. Nicolae Corlăteanu a înţeles primejdia şi opera lui vine să preîntâmpine maladia şi s-o eradicheze. Dincolo de opera ştiinţifică propriu-zisă, meritul capital ce i se cuvine recunoscut este tocmai luciditatea morală şi filozofică prin care el a menţinut „echilibrul între antiteze” în adevărul limbii. E şi aici acelaşi spirit eminescian. O prejudecată regretabilă e că poetul ar fi fost „xenofob”. În realitate, el n-a urât, chiar la nivelul convieţuirii limbilor, pe nimeni. Imediat după Războiul de Independenţă, a luat atitudine fermă pentru promovarea, din partea statului român, a unei politici echilibrate, echitabile privitor la etniile din Dobrogea. L-a criticat dur pe tânărul Al. Macedonski, ajuns în administraţia din Dobrogea, pentru abuzurile împotriva minorităţilor. De aici, a demonstrat recent Tudor Nedelcea, s-a declanşat adversitatea lui Macedonski faţă de Eminescu. În Basarabia, minoritarii, din păcate, s-au trezit stăpâni asupra românilor şi asupra limbii române, pe care au prigonit-o şi o mai prigonesc. În acest sens, acad. Nicolae Corlăteanu a exprimat ultimul său gând testamentar, respingând lex talionis în raport cu minorităţile, cu disputele inutile şi împărtăşind atitudinea lui Grigore Nandriş (căruia i-a închinat pagini memorabile) în politica lingvistică. La 15 noiembrie 1918, Grigore Nandriş scria: „Toate naţionalităţile vor trăi viaţă liberă naţională potrivit caracterului etnic. Ele se vor putea dezvolta în toată libertatea în cadrul statului naţional român. Românii nu vor face altora nedreptatea ce li s-a făcut lor” (Apud, p. 163).
O nedreptate perpetuată, din păcate, în Basarabia, de cei care se cred stăpânii limbii şi ai popoarelor.
Note
1 Grăitor este şi exemplul legat de împăratul romano-german Sigismund de Luxemburg, la 1414, în timpul Consiliului catolic de la Konstanz (unde s-a hotărât arderea pe rug a lui Jan Hus). Comiţând o greşeală de limbă, Placentus l-a corectat. Împăratul i-a replicat: Ego sum rex romanus et supra grammaticam. („Sunt împărat roman şi mai presus de gramatică”). Prelatul i-a răspuns că stăpânul-rege nu poate fi stăpân şi pe gramatică: Caesar non est supra grammaticos. Cu asemenea argument, Nicolae Corlăteanu acuză Parlamentul de la Chişinău, în cel mai pur spirit eminescian, că s-a erijat în stăpân peste limba română.
2 Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice, ediţie, studiu introductiv, note şi bibliografie de Ion Popescu-Sireteanu, Bucureşti, 1973, p. 104.