Cu identitatea naţională nu se fac compromisuri
Pentru tiparIdentitatea naţională a unui popor este un dat istoric, adică o însuşire înnăscută, cuvenită în mod natural unei comunităţi etnice. Ca urmare, aceasta nu se stabileşte la masa tratativelor şi nici nu poate fi atribuită unui popor de către vreo mare putere politică a momentului sau vreo organizaţie cu vocaţie mai mult sau mai puţin universală.
Această noţiune fundamentală defineşte un popor o dată pentru totdeauna şi este rezultatul unui proces istoric îndelungat, care are la bază unitatea de limbă, de teritoriu, de viaţă economică, de factură psihică, de cultură şi se manifestă, în esenţă, în conştiinţa originii comune şi sentimentul apartenenţei la o singură naţiune.
Naţiunea, cea mai înaltă expresie a identităţii unui popor, a apărut ca formă de comunitate umană istoriceşte necesară în perioada destrămării feudalismului şi apariţiei modului de producţie capitalist.
Cu toate că are unele premise etnice şi antropologice, naţiunea este un fenomen preponderent social, rezultat al unei evoluţii istorice îndelungate, în cursul căreia diferite neamuri, popoare şi rase s-au amestecat între ele, dând naştere naţiunii1.
În consecinţă, naţiunile nu sunt pure din punct de vedere etnic şi antropologic, ci există o comunitate naţională majoritară, precum şi minorităţi naţionale, definite ca microcomunităţi umane, care au convieţuit şi continuă să convieţuiască împreună cu comunitatea majoritară.
Ca majoritatea naţiunilor europene şi naţiunea română a cunoscut acelaşi proces istoric îndelungat şi anumite caracteristici fundamentale de formare, cu particularitatea că largi părţi ale poporului român au fost nevoite să se constituie în formaţiuni politico-statale distincte, din cauza politicilor expansioniste ale imperiilor otoman, habsburgic şi ţarist, care aveau interese geopolitice şi geostrategice în această zonă a Europei. În consecinţă, această situaţie a făcut ca naţiunea română să cunoască trei etape în procesul său de formare: Unirea Principatelor (1859); Războiul de independenţă (1877); desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român (1918).
Astfel, deşi din punct de vedere politic românii erau despărţiţi între ei de graniţe, puternica comunitate de limbă, de teritoriu, de cultură, de apartenenţă la acelaşi neam, precum şi trainicele legături economice dintre ei au făcut ca aceştia, în contextul evenimentelor din anul 1918, să-şi manifeste conştiinţa şi voinţa naţională de a forma o naţiune unitară şi de a intra în rândul naţiunilor europene moderne. Acest lucru s-a înfăptuit prin Actele Marii Uniri, adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia.
Spre deosebire de habsburgi şi otomani, bolşevicii sovietici, continuatori fideli ai politicii expansioniste ţariste, nu au recunoscut însă reunificarea părţii de est a fostului voievodat al Moldovei, cunoscută sub numele de Basarabia, care a fost cotropită prin forţă în 1812 de trupele împăratului Alexandru I, şi nici Tratatul de pace de la Paris, semnat la 28 octombrie 1920, care consacra pe plan internaţional revenirea acestei provincii româneşti la Patria-mamă, după peste o sută de ani de ocupaţie şi deznaţionalizare ţaristă. Mai mult, guvernul bolşevic a remis Guvernului român, la 26 ianuarie 1918, o Notă2 prin care anunţa drept represalii ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului românesc, aflat în păstrare la Moscova, care nu a mai fost recuperat nici până în ziua de astăzi.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Minţi diabolice ale unor activişti bolşevici ucraineni şi ruşi, precum Cr. Racovski, M. Frunze, Gr. Cotovski, I. Badeev, Gr. Starâi, A. Grinştain, V. Zatovski. N. Skrâpnic, A. Buriţenko3 şi alţii au pus la cale formarea, la graniţa cu România, a unei entităţi statale fantomatice, separatiste şi artificiale, cunoscută sub numele de R.A.S.S.M. Aceasta a luat fiinţă la 12 octombrie 1924 şi era considerată ca succesoare a Basarabiei. Scopul, eminamente politic, al creării acesteia, susţinut de principalii lideri de la Kremlin, precum V. I. Stalin, V. Cricerin, D. Manuilski şi V. M. Molotov, a fost acela de a arăta Europei că Moscova revendica, în continuare, Basarabia şi că urmărea ca, într-un context internaţional favorabil, să reocupe teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. Acest lucru avea să se întâmple la 28 iunie 1940, fiind o consecinţă directă a unei înţelegeri secrete între cei doi dictatori criminali, Hitler şi Stalin, cunoscută sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov.
Din păcate, la acest proiect politic sovietic revanşard şi-au adus contribuţia şi unii activişti cominternişti ai Partidului Comunist din România, scos în afara legii, cum au fost I. Dicescu-Dic, Al. Bădulescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Vasile Luca, Al. Nikolski şi alţii. De precizat însă că aceştia se aflau în solda Moscovei, iar partidul pe care îl reprezentau era o filială de import a Cominternului stalinist, străin de interesele naţiunii române, care nu se regăsea în viaţa politică românească interbelică, fiind lipsit de bază socială şi economică. De altfel, însuşi dictatorul N. Ceauşescu recunoştea, la 19 august 1957, în cadrul unei întrevederi cu delegaţia Partidului Comunist din Vietnam, condusă de Ho Şi Min, că „Numărul membrilor de partid la eliberare (1944 – D.C.) era mic, circa 1.000”4.
Odată înfiinţată, R.A.S.S.M. trebuia „populată” cu un grup etnic total diferit de poporul român, care să vorbească, la rândul său, o limbă distinctă de cea românească. Or, acest lucru nu a fost deloc dificil. Şi, aşa cum printr-o hotărâre politică a Comitetului Executiv Central bolşevic din toată Ucraina a fost înfiinţată R.A.S.S.M., tot aşa au fost create, dintr-un condei, „naţiunea moldovenească” şi „limba moldovenească”.
După constituirea acestui precedent istorico-politic, „teoria” moldovenismului, însuşită la nivel politic, trebuia „fundamentată” şi impusă populaţiei din R.A.S.S.M., care era formată dintr-o mixtură etnică majoritar rusofonă. În ceea ce priveşte impunerea, acest lucru s-a produs foarte uşor, forţa şi constrângerea fiind instrumentele cele mai eficiente ale regimului totalitar comunist sovietic pentru a transpune în practică obiectivele sale politice, inclusiv în domeniul etnolingvistic. În ceea ce priveşte „fundamentarea”, a apărut o întreagă cohortă de „savanţi” ai ideologiei comuniste totalitare şi ai istoriografiei sovietice aservite puterii bolşevice, începând de la Leonid Andreevici Madan şi până la Artiom M. Lazarev, părintele „moldovenismului”, care au elaborat suficiente lucrări pseudoştiinţifice în vederea susţinerii acestei „teorii” aberante.
După reocuparea prin forţă a Basarabiei, o dată în 1940, iar apoi în 1944, Rusia stalinistă a transpus „experimentul R.A.S.S.M.” asupra întregului teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru, folosindu-l, timp de 45 de ani, alături de multe alte pârghii politico-administrative, pentru comunizarea forţată a populaţiei româneşti majoritare şi ştergerea memoriei identitare a acesteia.
Astfel, în perioada de ocupaţie sovietică îndelungată, moldovenismul a fost ridicat de la rangul de „teorie” la cel de ideologie şi, chiar, politică de stat în cadrul noii republici unionale, R.S.S.M.5
Dezgheţul produs de reformele liderului comunist M. Gorbaciov şi amploarea mişcării de redeşteptare naţională din perioada 1988-1990 dădeau mari speranţe privind repunerea în drepturile sale fireşti a adevărului istoric referitor la identitatea reală a românilor basarabeni şi a limbii vorbite de aceştia. Lupta pentru limbă echivala, de fapt, cu lupta pentru revenirea la adevărata identitate naţională a populaţiei româneşti majoritare dintre Prut şi Nistru.
Din păcate, însă, speranţele s-au dovedit a fi deşarte, elita politică a momentului, încă strâns legată de nomenclatura de partid sovietică, nereuşind să pună capăt crizei în politica naţională sovietică, cu care se confrunta şi Basarabia. Dând dovadă de duplicitate şi de neputinţă în a-şi depăşi propria condiţie, ca şi de lipsă de curaj, liderii politici locali ai vremii s-au mulţumit doar să opereze cu jumătăţi de măsură în problema identităţii naţionale, făcând gravul compromis de a repune în drepturi limba română numai prin revenirea la grafia latină, o sintagmă neutră, nu şi prin glotonimul român, păstrând în noua legislaţie lingvistică adoptată termenul stalinist de „limbă moldovenească”. Din laşitate, i-au atribuit acesteia, ulterior, într-un limbaj de lemn, denumiri dintre cele mai ciudate, precum „limbă de stat”, „limbă oficială”, „limba noastră” etc. Printr-o deducţie logică, putem afirma că aceste „limbi” erau vorbite fie de un „popor de stat”, fie de un „popor oficial” sau un „popor al nostru” (sic!), teleportat pe teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru de undeva dintr-o galaxie sovieto-stalinistă.
S-a invocat, deseori, ca argument faptul că presiunea puternică a Moscovei şi a rusofonilor, care ameninţau cu separarea Transnistriei de R.S.S.M., nu a permis respectarea adevărului privind identitatea naţională a românilor basarabeni.
Însuşi Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova, a fost unul dintre cei care au folosit acest argument, precizând că „...eu recunoşteam şi atunci identitatea limbilor moldovenească şi română, dar era prematur şi riscant să mă pronunţ în faţa unui auditoriu absolut nepregătit: doldora de rusofoni care nu recunoşteau nici măcar limba moldovenească”6.
Lăsând la o parte faptul că nu poţi „ascunde” identitatea limbii române cu o alta inexistentă, în speţă cea „moldovenească”, argumentul este fals şi total eronat, deoarece nici măcar compromisul făcut nu a salvat Chişinăul de la un conflict militar sângeros cu Rusia, căruia i-au căzut numeroase victime omeneşti, şi de la desprinderea de Republica Moldova a Transnistriei, care, de peste 20 de ani, joacă la graniţa de est a Basarabiei rolul pe care l-a jucat R.A.S.S.M. la aceeaşi frontieră, pe atunci a României, în perioada interbelică.
Pe de altă parte, mă întreb cât de pregătit era „auditoriul românesc” în 1940 sau în 1944, când cizma stalinistă a fost pusă pe grumazul său, când a fost înfometat şi deportat în gulagurile staliniste, când i-a interzis limba şi i-a şters creierul, când i-a fost impusă prin forţă o identitate naţională total falsă şi când a fost supus unei rusificări fără precedent, timp de aproape 50 de ani?!
Compromisul periculos făcut în anul 1989 avea să aşeze la baza edificiului celui de-al doilea stat românesc o minciună deosebit de gravă, care, la rându-i, a marcat evoluţia de atunci şi până în prezent. Mai mult chiar, această minciună sfruntată a fost instituţionalizată de guvernarea agrariano-interfrontistă în prima Constituţie democratică a Republicii Moldova, adoptată de un Parlament din care făcea parte, culmea ironiei istoriei, însuşi Artiom M. Lazarev, teoreticianul principal al „moldovenismului” sovietic.
Aşezate pe nisipurile mişcătoare ale ideologiei „moldovenismului”, construcţia şi evoluţia tânărului stat românesc au fost, şi încă sunt, instabile şi sinuoase, fiind supuse în permanenţă tensiunilor şi confruntărilor politice interne, precum şi presiunilor externe constante, venite din partea Rusiei.
Acest context intern total nefavorabil a permis restauraţia comunistă neosovietică din anul 2001 şi reactivarea unor pseudoistorici aserviţi noii puteri roşii, precum V. Stati, Valeriu Moşneaga, Gh. Rusnac, Al. Zavtur, Alexei Tulbure, Valentin Beniuc, Valeriu Cozma, Al. Burian, Al. Roman, Vl. Ţaranov, V. Andruşceak, P. Boico, P. Bârnea, V. Platon, N. Rusev, N. Ţelinov, P. Şornikov şi alţii, care au dat Republica Moldova cu cel puţin opt ani înapoi, readucând-o în perioada stalinistă de tristă amintire.
Împotriva minciunii şi pentru respectarea adevărului istoric, care nu poate fi decât unul, s-au ridicat elitele de intelectuali şi oameni politici ale Basarabiei de astăzi, precum şi tinerele generaţii, necontaminate de virusul „moldovenismului” stalinist, care au depăşit frica şi au dat adevărate lecţii de istorie guvernanţilor neocomunişti, în anii 1995, 2002 şi aprilie 2009, unele chiar cu preţul vieţii.
Distinsul om de ştiinţă, lingvistul Nicolae Corlăteanu, în faţa căruia cu plecăciune ne închinăm astăzi în semn de mare recunoştinţă, a fost una dintre cele mai proeminente figuri care a apărat limba română şi, prin aceasta, identitatea naţională reală a românilor basarabeni.
Încă din 1995, savantul filolog, aniversat astăzi, considera că „...avem dreptul şi obligaţia să recunoaştem tranşant că teoria celor două limbi şi două popoare romanice orientale a fost un sinistru experiment ideologic şi că „moldovenismul vulgar” de sorginte rusească şi sovietică a sucombat odată cu dispariţia imperiului bolşevic”7.
Din păcate, marele gânditor român nu avea cum să ştie, la momentul respectiv, ce avea să se întâmple în anii următori.
De aceea, numai după zece ani, chiar înainte de a pleca pentru totdeauna dintre noi, marele învăţat român avea să lase urmaşilor Testamentul său de suflet, care este, încă, şi astăzi de o mare actualitate:
„Cred că în condiţiile actuale se impune, mai mult decât oricând, în istoria Basarabiei concilierea, inclusiv a partidelor politice, în problema denumirii limbii. Istoria însăşi reclamă acest obiectiv. Cei din fruntea ţării sunt chemaţi să repare greşelile trecutului, de aceea mă adresez lor: fiţi mai înţelepţi, renunţaţi la vechile precepte, oficializaţi adevărul, faceţi să dispară dintre noi, pentru totdeauna, „mărul discordiei”! Numai astfel vom redobândi demnitatea de cetăţeni ai unui stat realmente liber, independent şi suveran. Ţineţi minte! – v-o spun în calitate de încercat drumeţ pe întortocheatele căi ale basarabenilor – limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi.
Eu cred, cred sincer în izbânda limbii române şi a neamului românesc!”8.
Suntem astăzi doar la opt ani distanţă în timp de aniversarea unui eveniment epocal în istoria românilor: un secol de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă, România.
Avem încă timp să realizăm crezul marelui patriot român Nicolae Corlăteanu şi anume acela de a repune în drepturi adevărul, demnitatea şi identitatea în cel de-al doilea stat românesc, Republica Moldova, pentru a nu ne fi ruşine de înaintaşii noştri la aniversarea contribuţiei lor la construcţia marelui edificiu naţional românesc în 1918!
Restabilirea adevărului, a identităţii şi a demnităţii românilor basarabeni nu duce, în mod automat, la dispariţia Republicii Moldova ca stat şi reunificarea Basarabiei cu România, ci înseamnă un act istoric reparatoriu absolut necesar, înseamnă înlăturarea compromisului periculos făcut de înaintaşi, înseamnă eliminarea tensiunilor din societate, înseamnă consolidarea entităţii politico-statale în care aceştia trăiesc, înseamnă, de fapt, deschiderea drumului acestora spre integrarea în cea mai modernă şi avansată structură politico-economică a zilelor noastre, care este Uniunea Europeană, unde cea mai mare parte a naţiunii române deja se află.
În final, ţin să apreciez în mod deosebit iniţiativa remarcabilă a Casei Limbii Române „Nichita Stănescu” şi a directorului ei, Alexandru Bantoş, privind organizarea acestui eveniment de o adevărată demnitate naţională românească, într-un spaţiu academic oferit cu atâta generozitate de conducerea Universităţii de Stat din Chişinău. Mai doresc, totodată, să remarc faptul că Alexandru Bantoş şi-a consacrat viaţa şi activitatea apărării şi promovării Limbii Române, vitregită în propriul său spaţiu de formare, fiind, în acelaşi timp, întemeietorul unicului edificiu al acesteia, ridicat în afara graniţelor de astăzi ale României. Toată admiraţia şi recunoştinţa noastră!
Note
1 Mic dicţionar filozofic, Ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 389-390; Mic dicţionar enciclopedic, Ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 620; Dicţionar enciclopedic ilustrat, Editura Cartier, Chişinău, 1999, p. 472 şi 640.
2 *** Istoria Românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 431.
3 Gheorghe Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”, studiu şi documente, Editura Civitas, Chişinău, 2009, p. 13-82.
4 Stenograma discuţiilor dintre conducerea P.M.R. şi delegaţia Partidului Comunist Vietnamez, publicată în volumul Istoria comunismului din România, Documente perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 602.
5 Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 83.
6 Mircea Snegur, Labirintul destinului, vol. I, Chişinău, 2007, p. 474.
7 Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda limbii române, Selecţie, coordonare şi prefaţă de Alexandru Bantoş, Colecţia Biblioteca revistei „Limba Română”, Chişinău, 2010, p. 9.
8 Ibidem, p. 16.