Despre „termenul” limba română şi relaţia sa cu adevărul ştiinţific
Pentru tipar0. Domnul Alexandru Bantoş, redactorul-şef al revistei „Limba Română” din Chişinău, mi-a făcut onoarea de a mă invita la Conferinţa ştiinţifică „Limba – atribut esenţial al identităţii naţionale”, pe care a organizat-o la 1 februarie a.c. sub auspiciile Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”, condusă de Domnia Sa, şi ale Universităţii de Stat din Moldova. Manifestarea a fost prilejuită de împlinirea a 95 de ani de la naşterea acad. Nicolae Corlăteanu. Trebuia să prezint o comunicare pe tema respectivă, dar, din motive obiective, am fost nevoit, cu părere de rău, să-mi anunţ din vreme neparticiparea. Totuşi o astfel de invitaţie nu se refuză, aşa că – beneficiind de bunăvoinţa domnului Al. Bantoş – am hotărât să trimit măcar un text spre publicare. Nu voi ascunde faptul că materialul meu a fost scris (nu şi tipărit!), în ce are esenţial, mai demult. El nu vine însă deloc în contradicţie cu ideile susţinute spre amurgul vieţii de cel căruia i-a fost dedicat (in absentia, din păcate) acest eveniment (dublat de o lansare de carte) sau cu subiectul conferinţei în sine. Dimpotrivă (după cum voi încerca să arăt în Addenda ataşată articolului)!
1. Lucrarea mea are ca scop semnalarea şi înlăturarea unor greşeli şi confuzii pe care le fac, în general, nonlingviştii (fie aceştia jurnalişti şi / sau scriitori ori oameni de cultură în sens larg) atunci când se exprimă public cu privire la denumirea corectă a limbii vorbite în Republica Moldova. Mai cu seamă confuziile de genul celor pe care le voi discuta aici trebuie eliminate urgent, întrucât mai degrabă reiese adevărul din eroare, decât din confuzie1. Confuziile se elimină făcând distincţiile necesare. Iar ştiinţa nu poate exista fără distincţii, deoarece „a cunoaşte înseamnă a distinge” (Benedetto Croce) sau, după cum postula un cărturar medieval (contemporan cu Abelard), Gilbert de la Porrée, „ori de câte ori întâlnim o dificultate raţională, trebuie să facem o distincţie”.
Pentru a preîntâmpina eventuale neînţelegeri, subliniez că nu mi-am propus să demonstrez că aşa-zisa „limbă moldovenească” este limba română, mai exact că limba vorbită în Republica Moldova coincide, în cea mai mare măsură, cu limba vorbită în România – lucru dovedit de nenumărate ori de lingviştii de bună credinţă şi pe baza unui material faptic foarte bogat –, ci să justific de ce sintagma limba română este numele corect şi firesc pentru a desemna aceeaşi realitate lingvistică din cele două state vecine. Urmărind „să spună lucrurile aşa cum sunt” (Platon), demersul meu va fi unul ştiinţific, atâta timp cât ştiinţa este încă înţeleasă conform vechiului concept grecesc epistéme, adică „o activitate care stabileşte însuşi adevărul lucrurilor, şi nu o simplă organizare practică şi convenţională lipsită de sens real”2.
2. Numai că ceea ce pare limpede şi normal pentru unii este neclar sau anormal pentru alţii, mai ales dacă aceştia din urmă nu sunt lingvişti sau nu dau importanţă celor spuse de lingvişti. Ce se întâmplă atunci când un nespecialist se apucă să judece aceste chestiuni? Rezultatul poate fi, din punct de vedere ştiinţific, unul nefericit, ca să nu zic „catastrofal”. Voi da un singur exemplu, suficient de altminteri, pentru că vom regăsi adunate în el păreri ori prejudecăţi, confuzii şi erori pe care le înregistrăm şi în alte materiale din mass-media sau, cu precădere, pe acest teren deosebit de influent şi de neîngrădit – când vine vorba de exprimarea opiniilor iresponsabile – care este Internetul (fie că-i vorba de blogosferă, forum de discuţii, comentarii la articole din presa on-line etc.).
Voi supune atenţiei cititorilor şi voi analiza două fragmente asemănătoare extrase din două articole (dezvoltând aceeaşi idee) scrise în 2008 de un gazetar de la Chişinău, Viorel Mihail. La redau mai jos:
[1] „Notă. Aşadar: limba română din Muntenia şi Ardeal se numea valahă. Limba română din Moldova se numea moldovenească. La denumirea ei de astăzi s-a ajuns în urma unei înţelegeri. Denumirea de limba română e o convenţionalitate. Cât adevăr ştiinţific poate fi într-o convenţionalitate? Scoateţi degetul pe fereastră afară. Temperatura aerului este cum este. Cineva poate să spună că-s 30 de grade căldură, altcineva că-s 86 de grade. Ambii vor avea dreptate. Primul a calculat temperatura în scara Celsius. Al doilea în scara Fahrenheit. S-a schimbat ceva afară după asta, deştepţilor? Aşa e şi cu denumirea limbii. Fiecare o numeşte cum vrea [aici şi peste tot evidenţierile sunt ale lui V.M.]. Trei persoane şed la masă şi mănâncă acelaşi[i] fel de bucate: unul e sigur că papă chitonoage, al doilea piftie, al treilea răcituri. S-a schimbat conţinutul bucatelor dacă-s numite diferit de trei persoane diferite? – Aşa e şi cu denumirea limbii. Fiecare o numeşte cum vrea. Totul e convenţional, dar cred că ar trebui să-i zicem română, odată ce 85% din vorbitorii ei îi zic română. Acesta ar fi argumentul care ne-ar uni, dar nu mult trâmbiţatul de voi adevăr ştiinţific. Căci termenul limba română nu conţine în el absolut niciun gram de adevăr ştiinţific. E ca şi cum ai spune că vidul are greutate”3.
[2] „Moto: Nu zicem că nu-i română, odată ce 85 procente din vorbitorii ei îi zic română. Pe noi ne interesează altceva: la ce stadiu de piticantropie se află logica elementară din capetele savante de la Chişinău când susţin că sintagma «limba română» e adevăr ştiinţific? Şi dacă trăim într-o societate în care asemenea judecăţi de valoare sunt luate în calcul, apoi stai şi te întrebi: de când Cretinismul a devenit ştiinţă? Şi de ce cretinii trebuie să dicteze regulile de joc în această ţară?”4.
Pe moment, nu interesează cine este autorul acestor rânduri, dacă este un om de bună credinţă sau nu. Nu contează nici tonul (cam ofensiv) şi nici stilul (cam trivial) în care sunt redactate respectivele articole, aspecte ce sar imediat în ochi la citirea lor în întregime. Şi apoi, nu intenţionez să dau un răspuns polemic, ci să abordez problema sine ira et studio, luând atitudine într-un mod cât mai obiectiv cu putinţă. Dacă se doreşte, putem spune că articolele lui V. M. ne-au servit drept pretext pentru o discuţie lămuritoare şi pentru alţii, un dialog critic, dar constructiv. Este bine să dăm dovadă de generozitate şi să arătăm persoanei respective unde a greşit. La urma urmelor, „ştiinţa este o formă de împărtăşanie” (E. Coşeriu).
De fapt, în faţa unor asemenea texte, putem avea cel puţin trei tipuri de atitudine:
– fie le ignorăm („nu merită efortul de a te coborî la un aşa nivel”, cum procedează destui lingvişti actuali);
– fie le privim amuzaţi, mulţumindu-ne să le înregistrăm drept „gogoriţe” sau inepţii (cum făcea marele lingvist american L. Bloomfield5);
– fie le combatem cu argumente ştiinţifice (chiar dacă uneori nu facem altceva decât să parcurgem „anevoiosul proces de demonstrare a adevărului evident” [Silviu Berejan]6).
Cel mai adesea este preferată prima atitudine. Motivele7 pentru care ar trebui aleasă totuşi cea de-a treia atitudine sunt, în cazul de faţă, cel puţin trei la număr:
[a] Fiindcă este atitudinea necesară în astfel de împrejurări. Este poziţia recomandată şi de Eugeniu Coşeriu, izvorând chiar dintr-un principiu deontologic al omului de ştiinţă, principiul binelui public sau al responsabilităţii sociale, potrivit căruia el nu trebuie să se izoleze într-un „turn de fildeş”, ci să participe activ la viaţa politică a cetăţii din care face parte. Întrucât denumirea corectă a limbii (ca şi alte chestiuni de politică lingvistică) îi preocupă pe vorbitori, subiectul se cuvine a fi tratat cu seriozitate şi de lingvist. Aşa se explică şi următoarele cuvinte – cu valoare de crez – ale lui E. Coşeriu:
„S-a întrebat, se pare, cineva şi la Congresul al V-lea al Filologilor Români dacă noi, filologii şi lingviştii care ne ocupăm cu limba română în toate formele ei, deci şi cu graiul moldovenesc ca atare, avem dreptul să impunem Parlamentului unui stat independent numele pe care trebuie să-l dea limbii acestui stat. Într-adevăr, nu avem dreptul: avem datoria. Nu, se înţelege, să-i „impunem” ceva, ci să-i arătăm care este adevărul ştiinţific şi istoric [s. – C.M.] şi să-l avertizăm cu privire la orice uneltire împotriva acestui adevăr, ca nu cumva să facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave. Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decât cine comite greşeala din neştiinţă [s. – C.M.]”8.
[b] Fiindcă este aruncată în derizoriu problema „adevărului ştiinţific” în legătură cu „sintagma «limba română»”. Or, după cum se poate vedea din fragmentul de mai sus (de la pct. [a]), şi Coşeriu a întrebuinţat, cu deplină proprietate a termenilor, îmbinarea „adevărul ştiinţific” cu referire la numele limbii din Basarabia, ba chiar a contribuit, prin reputaţia şi autoritatea de care se bucura, la generalizarea expresiei incriminate de V. M.
[c] Fiindcă este luat în derâdere raţionamentul savanţilor de la Chişinău (se ridiculizează „logica elementară din capetele savante de la Chişinău” aflată într-un „stadiu de piticantropie”!). Este adevărat că ştiinţa autentică este în mod obligatoriu şi logică, dar, de vreme ce nu se specifică prea clar cine sunt savanţii vizaţi (trataţi in globo), nu putem verifica afirmaţiile lui V. M. În orice caz, putem analiza cât de bună este logica lui V. M.
3. Acestea fiind spuse, voi încerca să resping (pseudo)argumentele lui V. M. exclusiv (sau aproape exclusiv) pornind de la ideile lingvisticii integrale coşeriene. După cum susţineam în alt loc9, lingvistica integrală dezvoltată de Eugeniu Coşeriu reprezintă un adevărat Organon pentru cercetările privind limbajul, un cadru de referinţă epistemologic pentru orice discuţie de acest gen. Pentru cunoscători, E. Coşeriu este, sub aspect metodologic, dată fiind şi solida sa formaţie filozofică, întruchiparea logicii pe terenul lingvisticii. Desigur, prin studiul / conferinţa Latinitatea orientală (dar şi prin altele), savantul de origine basarabeană „a trimis pe tărâmul fanteziilor teoria lansată după război privind o limbă romanică nouă, proprie, cu influenţe ruseşti – teorie care bântuie şi astăzi în mod evident în cercurile rusofile” (R. Windisch)10. Însă un exerciţiu util ar fi acela de a ne imagina ce ar fi spus Coşeriu însuşi, dacă ar mai fi fost posibil să combată cele declarate de V. M., luând ca punct de plecare distincţiile fundamentale pe care le-a făcut în privinţa limbii şi a limbajului. În felul acesta, probabil că nici nu voi putea fi acuzat de lipsă de imparţialitate. Aşadar, să începem, tratând punct cu punct erorile şi confuziile:
3.1. Mai întâi de toate, trebuie eliminat din discuţie argumentul statistic – interesant, dar fără prea mare relevanţă aici –, conform căruia limba din Republica Moldova trebuie numită română, întrucât 85% dintre vorbitorii ei „îi zic română”. Adevărul ştiinţific nu se determină prin referendum. Ce s-ar fi întâmplat dacă prin intoxicare şi manipulare11 populaţia majoritară a Moldovei ajungea la convingerea că vorbeşte „limba moldovenească”? S-ar fi schimbat şi adevărul? Şi în cazul în care, întrebaţi fiind dacă pământul este rotund sau plat, cei mai mulţi oameni ai planetei ar răspunde că e plat, atunci înseamnă că răspunsul lor ar corespunde adevărului ştiinţific? Ceea ce ar putea conta, în realitate, ar fi intuiţia vorbitorului cu privire la obiectul cultural pe care îl creează şi îl întrebuinţează neîncetat: limba – ca tradiţie idiomatică a comunităţii din care face parte. Avem de-a face cu acea „cunoaştere originară” (Husserl) valabilă în cazul activităţilor al căror subiect / actant este omul (limbajul, arta, religia etc.)12. Deci nu procentele prezintă importanţă aici (ele puteau fi mai multe sau mai puţine), ci această intuiţie sigură a vorbitorului referitoare la limba sa.
Dacă se are în vedere conştiinţa apartenenţei la o anumită comunitate lingvistică, atunci nu trebuie să uităm că intuiţia vorbitorilor români a funcţionat dintotdeauna. Stau mărturie observaţiile unui Miron Costin („şi astăzi, când întreb pe cineva dacă ştie moldoveneşte, spun: «ştii rumâneşte», aproape ca «scis romanice».”) sau ale unui Dimitrie Cantemir („Astfel, astăzi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, mysienii, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii cu un nume cuprinzător, nu «vlahi», ci «români», iar limbii lor neaoşe îi spun «limba română»; iar dacă un moldovean, un muntean, un mysian ş.a.m.d. l-ar întreba pe un străin sau venetic dacă ştie limba lor, l-ar întreba aşa: Ştii româneşte?, <adică>: Scis romanice?”.) şi ale altora13.
De altfel, tocmai intuiţia respectivă este garanţia identităţii naţionale a vorbitorilor, a propriei lor istoricităţi, ce se afirmă îndeosebi la omul modern. O spune temeinic E. Coşeriu:
„Prin intermediul recunoaşterii altor limbi, omul a devenit conştient de propria istoricitate, iar apartenenţa la o comunitate lingvistică este pentru el ceva esenţial. Drept urmare, prin limbaj, omul a ajuns la istoricitatea sa; şi chiar a făcut din limbaj un simbol al acestei istoricităţi: comunităţile idiomatice s-au transformat în popoare sau naţiuni. De asemenea, li s-a recunoscut limbilor «statutul» de obiecte istorice. Anticii concepeau limbile într-un mod imediat, ca modalităţi ale vorbirii, adică prin intermediul conceptelor verbale sau adverbiale (cf. ἑλληνίζειν, graece [loqui]); omul modern concepe limbile mai curând substantival (cf. româna, das Deutsche, le français, l’italiano)”14.
În rest, atunci când vrea să treacă la un nivel superior de analiză (de la simpla cunoaştere la cea reflexivă), vorbitorul obişnuit poate greşi când vine vorba de limbaj, manifestându-se ca un lingvist naiv. Cunoaşterea sa este o cunoaştere preponderent tehnică (în sensul aristotelicului téchne), adică sigură (poate vorbi foarte bine limba respectivă), dar fără justificări sau cu justificări parţiale. Cel care caută şi oferă ultimele justificări este specialistul, în speţă lingvistul15.
3.2. V. M. consideră că „denumirea de limba română e o convenţionalitate” şi – pentru a dovedi, prin analogie, acest lucru – oferă două exemple pe care le încheie identic cu o constatare ostentativ evidenţiată: „Aşa e şi cu denumirea limbii. Fiecare o numeşte cum vrea”. După care insistă iarăşi: „Totul e convenţional”. Nu ni se spune totuşi ce tip de convenţie are în minte. Este o convenţie pur şi simplu lingvistică? Este o convenţie ce ţine de terminologia ştiinţifică? Este o convenţie din terminologia oficial-administrativă sau juridică ori politică? Din celălalt articol aflăm însă că „limba română, de altfel ca şi statul, poartă nişte denumiri convenţionale, deoarece atât denumirea statului, cât şi cea a limbii au fost la timpul lor negociate”16.
Cred că, atât prin modul în care V. M. pune problema, cât şi prin ilustrările pe care le oferă, se produc o serie de confuzii:
[a] La rigoare, orice cuvânt apare prin convenţie. Nu este aici locul să facem istoria reflecţiilor lingvistice, dar amintesc faptul că în antichitate exista acea dispută între cei care susţineau caracterul motivat al limbajului (orientarea physei) şi cei care susţineau caracterul arbitrar al limbajului (orientarea thesei). Adică cei vechi se întrebau dacă au cuvintele vreo legătură (mai ales sub aspect sonor) cu fiinţa sau firea lucrurilor desemnate ori sunt simple convenţii. La întrebarea aceasta a răspuns chiar Aristotel (şi Coşeriu îi dă dreptate), mutând discuţia din planul cauzalităţii în cel al finalităţii (nu „de ce?”, ci „în ce scop”?): cuvintele sunt convenţii, sunt sunete intenţionale, deci simboluri. Astfel, până şi onomatopeele, deşi urmăresc să imite sunete sau zgomote din natură, sunt convenţionale. Un semn este motivat doar istoric, în sensul că este instituit prin tradiţie.
În schimb, nu corespunde adevărului aserţiunea că fiecare numeşte o realitate după bunul său plac. Libertatea umană nu este capriciu individual, ci libertate istorică. În acest sens, vorbind despre dimensiunea istorică a limbajului, Coşeriu obişnuia să-l citeze pe Giovanni Gentile: „Atunci în loc de măsuţă aş putea spune pană! În mod abstract, da, însă concret, nu, fiindcă eu, cel care vorbesc, am o istorie în urma mea, sau mai bine zis, în interiorul meu şi sunt eu însumi această istorie şi de aceea sunt cineva care spune şi trebuie să spună măsuţă şi nu altfel”17.
În sens contrar, ajungem să gândim asemeni lui Hermogenes (care nu prea strălucea prin inteligenţă) din celebrul dialog Cratylos al lui Platon:
„Socrate: Prin urmare, ceea ce fiecare ins susţine că este nume pentru fiecare lucru, acela să-i fie numele?
Hermogenes: Da.
Socrate: Şi oare toate numele pe care pretinde cineva că le are un lucru, pe toate să le aibă acesta, şi de fiecare dată când le rosteşte?
Hermogenes: Eu, cel puţin, Socrate, nu ţin seama de vreo altă dreaptă potrivire a numelui dacă nu de aceasta: cum că pot denumi fiecare lucru cu un nume statornicit de mine, iar tu, la rândul tău, cu un altul de-al tău” (Platon, Cratylos [sau Despre dreapta potrivire a numelor] 385 d)18.
În consecinţă, exemplul ales de V. M. nu este unul prea fericit. Nefiind nicio legătură cauzală între cuvânt (sunetul material, în special) şi realitate, şi nici invers, desigur că denumirea aceluiaşi obiect („fel de mâncare”, aici) prin diverse sinonime populare sau regionale (chitonoage, piftie, răcituri) nu schimbă cu nimic datele acestuia. Se induce astfel ideea greşită că nu există diferenţă între termenul general (limba română) şi cei care desemnează varietatea internă diatopică a limbii ([sub]dialectul moldovenesc, cel muntenesc etc.)19.
[b] Celălalt exemplu pe care îl oferă V. M. (cel din meteorologie) dă impresia că mută discuţia în planul terminologiei ştiinţifice (sau al ştiinţei înseşi). În acest caz, cuvântul grad este un termen ştiinţific. Terminologiile, atunci când nu sunt simple nomenclaturi enumerative, prezintă o cu totul altă structurare decât cea a cuvintelor obişnuite. Acestea din urmă se structurează idiomatic, pe câtă vreme termenii ştiinţifici se structurează în funcţie de exigenţele fiecărei ştiinţe în parte. Termenii sunt, practic, „substitute” ale lucrurilor, de aceea Coşeriu spune că, în această privinţă, semnificaţia termenilor coincide cu desemnarea lor. În mod convenţional, ştiinţele introduc tot felul de delimitări, cum avem şi în situaţia de faţă, unde temperatura se poate măsura în grade Celsius sau în grade Fahrenheit. Chestiunea ţine deja de o convenţie ştiinţifică, a fizicii bunăoară. Se iau ca limite, de pildă pentru gradaţia Celsius, punctul de topire al gheţii, respectiv punctul de fierbere al apei, în condiţii de presiune normală, apoi „distanţa” dintre ele se împarte la 100, obţinându-se astfel valoarea unui grad Celsius. Evident că unitatea convenţională cu care măsor temperatura nu o influenţează pe aceasta şi nici faptul că voi comunica într-o terminologie diferită (având la bază un sistem diferit de măsură) valorile acesteia. Dar ce legătură are analogia în cauză cu denumirea limbii noastre? Niciuna. Cel mult ne poate îndemna să analizăm raportul dintre expresia / „termenul” limba română şi ştiinţa lingvisticii ori istoria limbii.
Exceptând cazurile numeroase în care termenii tehnico-ştiinţifici sunt inventaţi (cel mai frecvent fiind compuşi cu elemente din greaca veche şi latină), ştiinţa preia cuvinte din limbajul comun şi le transformă în termeni ce se definesc, de data aceasta, în raport cu «lucrurile» desemnate.
Mai trebuie subliniat, totodată, că limba este o primă formă a cunoaşterii umane. Cu ajutorul ei, omul delimitează realitatea, o structurează şi o poate gândi. Ştiinţa porneşte de la limbaj (care-i o condiţie pentru ea), dar îl depăşeşte pe acesta, încercând să ajungă la lucrurile înseşi. Altfel spus, delimitările tehnico-ştiinţifice sunt delimitări operate în realitatea obiectivă ca atare, câtă vreme structurile lingvistice sunt delimitări operate în intuirea realităţii. În consecinţă, uneori ştiinţa poate „corecta” intuiţia primară a omului. De pildă, în subst. germ. Walfisch „balenă” este incorporat cuvântul Fisch „peşte”, ceea ce înseamnă că, la origine, omul a încadrat balena în clasa peştilor. Ei bine, ştiinţa vine cu o corecţie ulterioară, precizând că avem de-a face cu un mamifer.
Cu totul alta este situaţia „termenului” limba română. În cazul limbii – atribut esenţial al identităţii naţionale –, prin care omul conştientizează propria sa istoricitate, vorbitorul nu se mai poate înşela. Aşa se face că etnonimul român, expresia limba română / românească şi adverbul româneşte au avut pentru noi, încă din Evul Mediu, un „rol de apărare, de conservare, de delimitare şi de autodefinire faţă de alte comunităţi lingvistice, prin menţinerea mereu trează a conştiinţei propriei identităţi”20.
În privinţa „limbii”, ştiinţa poate veni cu unele precizări suplimentare, în sensul că specialistul poate înţelege prin limba română, de exemplu, mai mult decât înţelege un simplu vorbitor. De cele mai multe ori, când vorbitorul obişnuit (de pe la noi) zice limba română, el se gândeşte doar la dacoromână (cu subdialectele ei: moldovenesc, muntenesc, bănăţean, crişean şi maramureşean). Însă lingvistul, dacă se referă la limba română ca limbă istorică (în accepţie coşeriană), atunci va avea în vedere, alături de dacoromână, şi dialectele sud-dunărene: aromân, meglenoromân şi istroromân. Deci suntem departe de a putea vorbi aici de o simplă convenţie de ordin terminologic, ca atunci când inventăm (sau preluăm) un termen în ştiinţă decretând: „Vom numi lucrul astfel delimitat / definit cu termenul x”. În privinţa denumirii limbii noastre, universul de discurs al experienţei comune coincide în bună măsură cu cel al ştiinţei21.
[c] În cazul în care convenţia la care face aluzie V. M. se referă la terminologia oficial-administrativă, juridică sau politică ori, cu alte cuvinte, la cea întrebuinţată de instituţiile statului, nu încape nicio îndoială că aceasta trebuie să reflecte „adevărul ştiinţific şi istoric”, iar lingvistul are datoria de a arăta care este acest adevăr, „ca nu cumva [Parlamentul] să facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave” (Coşeriu, v. supra). Din păcate, în astfel de situaţii, cel mai adesea, opiniile şi argumentele oamenilor de ştiinţă sunt ignorate...
Cât despre caracterul convenţional al denumirii statului român, pe care o aduce în discuţie V. M., mă văd obligat să fac şi aici câteva menţiuni. După cum a demonstrat, fără drept de replică, Vasile Arvinte, numele de ţară România (ce datează din secolul al XIX-lea) are la bază un cuvânt a cărui semnificaţie principală era „limba românească”. Este vorba de apelativul românie (atestat încă din secolul al XVII-lea) al cărui sens abstract a evoluat de la „limba românească”, la „românism” şi, în cele din urmă, la sensul colectiv „românime”. Aceste sensuri stau la baza numelui geografic care, aşa cum au arătat-o istoricii, „reprezintă expresia concentrată a ideii unirii tuturor românilor într-un stat naţional unitar, constituit pe baza afinităţilor etnice, a unităţii lingvistice, teritoriale şi a conştiinţei originii comune”22.
Într-unul dintre cele două articole semnalate, V. M. pretinde că aduce „noi contribuţii la denumirea ştiinţifică a limbii”23, căutând să răspundă la întrebarea (din titlu) „Dacă limba românilor se numea valahă, de ce limba moldovenilor trebuia să se numească română?”. În realitate, pentru dânsul, aceasta este o întrebare retorică şi tot temeiul argumentaţiei stă în reproducerea unui lung fragment dintr-o lucrare a lui Stephan Ludwig Roth [1796-1849], care, cunoscând situaţia lingvistică din Ardealul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, întrebuinţează în text, preponderent, „termenul” limba valahă, în locul celui de limba română. La un citat aş răspunde tot cu un citat aparţinându-i lui Vasile Arvinte, care, ocupându-se de termenul vlahi cu care germanii ne desemnau, apreciază că „românii înşişi nu şi-au spus lor niciodată vlahi, chiar dacă, sub influenţă culturală străină, unii cărturari au întrebuinţat uneori, în scrierile lor, această denumire. Numai unele ramuri româneşti sud-dunărene au preluat de la străini această denumire etnică”24.
3.3. Dar cel mai grav este faptul că se confundă numele propriu cu numele comun. Or, aspect pe care puţini îl remarcă, limba română este un nume propriu (chiar dacă nu îl scriem cu majusculă), cum sunt, de altfel, toate numele de limbi. O spune, iarăşi, foarte clar Coşeriu:
„O limbă, în sensul curent al termenului (limba spaniolă, limba franceză etc.), este, prin natura ei, un «obiect istoric»” [urmează, pe aceeaşi pagină, nota de subsol nr. 27, n. – C.M.]: „Un obiect istoric «prin natura lui» este un obiect individualizat în mod absolut, în cadrul speciei sale, ca acesta şi nu altul, prin cunoaşterea originară care se manifestă în limbaj; adică, e un obiect care are nume propriu. Cf. E. Coseriu, El plural en los nombres propios, „Revista Brasileira de Filologia”, I, 1, p. 15. Orice obiect (un câine, un cal, o sabie) poate fi, eventual, conceput ca «obiect istoric» şi numit cu un nume propriu. Dar, în cazul limbilor, acest lucru se întâmplă întotdeauna şi în mod necesar, căci nu există limbă care să nu aibă desemnarea ei individuală. S-ar putea argumenta că limbile sunt numite cu numele popoarelor, dar acest lucru nu se verifică întotdeauna şi, de altfel, la origine, nu limbile se denumesc după popoare, ci invers”25.
Confuzia reiese mai cu seamă din analogiile pe care diverşi oameni de cultură le fac între denumirea limbii naţionale (şi denumirile dialectelor sale) şi unele serii de cuvinte ce sunt doar nume comune (vezi exemplul lui V. M. privind „felul de bucate”)26.
Şi, pentru lămuriri esenţiale suplimentare, se cuvine să-i dăm cuvântul tot lui Coşeriu:
„...numele propriu nu denumeşte în acelaşi plan cu cel al numelor comune, care «clasifică» realitatea, ci reprezintă, în raport cu numele comune, o nominalizare secundă, individualizatoare şi unificatoare: o nominalizare care nu este anterioară, ci posterioară nominalizării prin mijlocirea «universaliilor». Într-adevăr, obiectul desemnat printr-un nume propriu este, în mod necesar, un obiect deja clasificat prin mijlocirea unui nume comun (Azorele sunt insule, Tibrul este un fluviu, Spania este o ţară)”27.
Aşadar, la rigoare, nu se poate defini decât limba în general. Limba română, ca limbă particulară / concretă, nu se poate defini ca atare, întrucât este un obiect istoric28. Ea se poate doar descrie. De aceea, singura definiţie a limbii române pe care o cunoaştem, aşa-numita „definiţie genealogică”29, nu este propriu-zis o definiţie.
Astfel de confuzii puteau fi făcute de antici (la care numele propriu avea, deseori, o transparenţă în ce priveşte semnificaţia). Astfel de confuzii au putut apărea în literatură. De pildă, când Shakespeare spune, prin intermediul Julietei: „What’s in a name? That which we call a rose / By any other name would smell as sweet” („Ce-i într-un nume? Ceea ce numim un trandafir / Sub orice alt nume ar mirosi la fel de dulce” – Romeo şi Julieta, II, 2), pare să facă (şi poate chiar face) aceeaşi confuzie între nume propriu (numele de familie sau prenumele lui Romeo30) şi numele comun (de pildă, trandafir). Aici greşelile pot fi trecute cu vederea, pentru că literatura nu-şi propune să stabilească vreun adevăr, ci să construiască lumi posibile – ea are finalitate estetică.
În schimb, asemenea confuzii şi analogii păgubitoare n-ar trebui să se mai facă astăzi când avem în vedere limba română ca denumire.
3.4. În fine, ar mai fi de comentat următoarea afirmaţie categorică şi ofensivă a lui V. M.: „termenul limba română nu conţine în el absolut niciun gram de adevăr ştiinţific”. Nici nu cred că a susţinut cineva vreodată lucrul acesta. Sintagma sau „termenul” limba română în sine nu cuprinde niciun adevăr, fie el ştiinţific sau de altă natură. Adevărul nu se exprimă în cuvinte izolate, ci în propoziţii şi fraze (şi asta o ştim încă de la Aristotel – cu referire la acel logos apophantikós specific uzului ştiinţific). În schimb, un enunţ precum „Limba română este numele corect al limbii noastre” exprimă adevărul ştiinţific şi istoric despre care se vorbeşte şi care a fost dovedit cu asupra de măsură. Şi în sensul acesta a şi fost discutată problema, din câte ştiu, de către lingviştii basarabeni de bună credinţă – şi nu altfel!
4. Pentru că am pornit de la articole de presă, mi se pare nimerit să închei discuţia cu câteva consideraţii ale lui E. Coşeriu privind raportul dintre jurnalism şi istorie31. Într-o conferinţă, Periodismo e historia32, Coşeriu, ocupându-se de teza lui Tobias Peucer33 şi de relaţia dintre discursul jurnalistic şi cel istoric, stabileşte că „jurnalismul este istorie în sincronie, istorie sincronică şi, tocmai de aceea, istorie în mod necesar parţială şi provizorie”.
Mai interesante sunt deosebirile pe care le sesizează Coşeriu între cele două forme de „ştiinţă”. În primul rând, istoria, ca ştiinţă a individualului, se caracterizează prin obiectivitate, pe câtă vreme jurnalismul (ce are în vedere, frecvent, mai mult publicul decât obiectul relatării) este o ştiinţă incipientă, care nu merge până la ultimele justificări în privinţa faptelor la care se referă, aşa cum o face ştiinţa autentică. În consecinţă, jurnalismul (ştirilor) este o poliistorie incipientă şi, totodată, pragmatică, căci punctul de vedere al ziarului este ancorat în centrul în care se publică: un oraş, o regiune, un stat. Subiectele abordate trebuie să fie de actualitate / recente şi relevante.
Desigur, aş adăuga eu, în prezent (la mai bine de 300 de ani de la susţinerea disertaţiei lui Peucer) jurnalismul s-a diversificat. Dar cred că şi pentru jurnalismul de opinie observaţiile de mai sus sunt valabile. Şi în acest caz unii gazetari, tratând / comentând probleme relevante şi de actualitate, dovedesc frecvent un anume pragmatism, îndepărtându-se de obiectivitatea cerută de codul deontologic al profesiei lor.
5. Addenda
5.0. Casa Limbii Române „Nichita Stănescu” a editat recent o antologie de texte aparţinându-i savantului Nicolae Corlăteanu [1915-2005]: Testament. Cred în izbânda limbii române. Studii. Comunicări. Memorii [Chişinău, 2010]. Titlul este unul semnificativ, simbolic chiar, şi cititorul poate descoperi motivaţia alegerii acestuia încă din primul articol al volumului, Las vouă moştenire...
5.1. Pentru a arăta concepţia lingvistică sănătoasă a lui N. Corlăteanu cu privire la subiectul pe care tocmai l-am discutat, îmi permit să reproduc in extenso câteva fragmente din antologia menţionată34:
[1] „Le doresc învăţăceilor mei, cărora m-am străduit să le menţin trează conştiinţa de neam şi care muncesc acum în aşezămintele ştiinţifice de învăţământ, de cultură, în justiţie şi în instituţiile statului, să contribuie permanent la extinderea şi consolidarea adevărului [s. – C.M.] că limba noastră literară, limba exemplară pe care o folosim şi o vor folosi şi generaţiile viitoare, limba lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba din documentele administrative etc. este, precum susţine Academia de Ştiinţe a Moldovei, una singură şi se numeşte Limba Română [subl. lui N.C.], aceeaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistreni, cei din Banatul sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, S.U.A. etc.)” (Las vouă moştenire..., în op. cit., p. 15);
[2] „Eram convins înainte şi cu atât mai mult cred astăzi că există o conştiinţă a limbii materne, aflată în străfundurile entităţii noastre ca neam, un element psihologic şi social, care nu poate să rămână mult timp în umbră şi să nu se ivească la lumină” (interviu [1990], în op. cit., p. 90);
[3] „Ţineţi minte! – v-o spun în calitate de încercat drumeţ pe întortocheatele căi ale basarabenilor – limba română [subl. lui N.C.] este numele corect şi adevărat al limbii noastre [s. – C.M.] şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi” (p. 16);
[4] Este o denumire absolut justificată ştiinţific [s. – C.M.], pe care a acceptat-o o lume întreagă, denumire precisă, corectă, durabilă – limba română” (Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate [1995], în op. cit., p. 30);
[5] „Atribuirea denumirii [evid. lui N.C.] de limba română pentru noţiunea de limbă literară în Republica Moldova nu ştirbeşte nici autoritatea şi nici demnitatea nimănui. Această denumire trebuie să rămână înscrisă cu litere de aur în Constituţia noastră” (Crezul meu [2000], în op. cit., p. 188).
Nu mai este nevoie să subliniez că textele lui N. Corlăteanu demonstrează riguros, cu multe ilustrări, adevărul afirmaţiilor din citatele selectate de mine. Cititorii se pot convinge lecturând, pur şi simplu, cartea amintită. Vor remarca, totodată, la p. 63, cât de mult îl preţuia acest corifeu al lingvisticii basarabene pe Eugeniu Coşeriu.
5.2. În acelaşi text, Las vouă moştenire... (dar şi în altele), Nicolae Corlăteanu recunoaşte că, aflându-se sub cumplite vremi, a fost nevoit să facă, într-o perioadă, unele compromisuri şi n-a putut rosti „răspicat întregul adevăr”35. Însă, atunci când „timpurile s-au mai schimbat”, reputatul lingvist nu a pregetat să-şi expună ferm adevărata concepţie (pe care o avea dintotdeauna) despre numele corect al limbii literare din Basarabia. Îndreptând lucrurile, savantul s-a reabilitat nu doar în ochii compatrioţilor, ci, mai ales, în faţa propriei conştiinţe, după cum o confirmă şi formulele latineşti celebre întrebuinţate: Ego plus quam feci, facere non possum şi Dixi et salvavi animam meam. În consecinţă, un merit însemnat al cărţii Testament este şi acela că dă posibilitatea tuturor de a se convinge că Nicolae Corlăteanu şi-a făcut, într-adevăr, datoria. Cei care l-au cunoscut spun că lingvistul, fie în ipostaza de profesor, fie în cea de cercetător, deşi condiţiile erau vitrege, reuşea să practice un soi de comunicare esopică, adică lăsa să se înţeleagă / să se citească printre rânduri adevăratele sale gânduri.
În acest sens, este grăitor materialul redactat de Silviu Berejan, intitulat Un promotor constant al limbii literare româneşti36, care inventariază o serie de re-evaluări şi luări de poziţie (toate pozitive) ale colegilor şi discipolilor lui N. Corlăteanu referitoare la opera şi activitatea sa. Se afirmă că intervenţiile „şi-au făcut efectul”, academicianul Nicolae Corlăteanu fiind „repus la loc de cinste în lingvistica din Republica Moldova” (p. 240). Ceea ce m-a nedumerit, oarecum, este faptul că regretatul savant Silviu Berejan ia în consideraţie şi un articol, din 2000, al gazetarului Viorel Mihail, publicat în hebdomadarul „Săptămâna”, prin care – spune S. Berejan – „acad. N. Corlăteanu este reabilitat pe deplin” (p. 241). Pesemne că era vorba de o reabilitare în ochii opiniei publice, o necesară reparaţie morală în raport cu acuzaţiile pe care tot presa i le-a adus în 1988...
Pentru mine este clar însă că singurii care pot judeca în mod just valoarea şi opera unui specialist sunt cei din comunitatea ştiinţifică, mai exact, în cazul în speţă, oamenii de bună credinţă care se îndeletnicesc cu domeniul lingvistic. Jurnalistul, dacă vrea să fie obiectiv când vine vorba de probleme lingvistice, trebuie să preia datele pe care i le pune la dispoziţie lingvistul, abţinându-se de la formularea unor judecăţi pe care pregătirea şi competenţa nu i le permit. Datoria sa este aceea de a informa corect cititorul. Când jurnalistul inventează, el nu face literatură, ci dezinformează sau manipulează.
Bibliografie coşeriană esenţială*
1. Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994.
2. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală (interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
3. Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
4. Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
5. Eugeniu Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
6. Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009.
Note
1Citius emergit veritas ex errore quam ex confusione (Francis Bacon, în Novum Organum).
2 Eugen Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Editura „ştiinţa”, Chişinău, 1994, p. 94.
3 Viorel Mihail, Dacă limba românilor se numea valahă, de ce limba moldovenilor trebuia să se numească română? Noi contribuţii la denumirea ştiinţifică a limbii, în „Săptămâna” (Chişinău), 4 iulie 2008, p. 10.
4 Viorel Mihail, În contra izolaţionismului lingvistic (sau de ce părintele Alexei Mateevici a fost retrograd), în „Săptămâna” (Chişinău), 4 iulie 2008, p. 8-9 [citatul, la p. 8].
5 Despre care Georges Mounin spunea că una dintre distracţiile sale favorite era aceea „de a colecţiona aşa-numitele stankos, gogoriţe pe care le scriu nonlingviştii despre limbaj” (G. Mounin, Istoria lingvisticii, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 228).
6 Silviu Berejan, Itinerar sociolingvistic, Antologie de texte. Selecţie, notă asupra ediţiei şi prefaţă de Alexandru Bantoş, Chişinău, 2007, p. 151.
7 Motivele care te determină să iei atitudine pot fi şi de natură subiectivă (mai ales dacă obiectul în cauză este unul „sensibil”), nu însă şi discursul ştiinţific sau atitudinea în sine faţă de obiect.
8 Eugeniu Coşeriu, Latinitatea orientală [comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Români, Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994], în Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente (ediţia a II-a), Antologie de texte publicate în „Limba Română” (Chişinău), selecţie şi prefaţă de Alexandru Bantoş, Casa Limbii Române, Chişinău, 2008, p. 19-34 [citatul, la p. 34].
9 Cristinel Munteanu, Lingvistica integrală – veritabil Organon pentru cercetările privind limbajul [studiu prezentat la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului «Eugeniu Coşeriu», (Suceava – Cernăuţi – Chişinău), ediţia a X-a, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, 22-24 octombrie 2009, şi în curs de publicare în volumul conţinând actele colocviului].
10 Vezi „Pentru noi, romanistica a fost, aşa cum am învăţat-o de la Coseriu, catalizatorul care ne-a dezvăluit problemele şi metodologia lingvisticii romanice şi generale” (interviu cu [Prof. univ. dr. dres.] Rudolf Windisch despre Eugenio Coseriu, realizat de Cristinel Munteanu), în „Limba Română”, Chişinău, anul XIX, nr. 5-6, 2009, p. 74.
11 În acest sens, iată o constatare a lui E. Coşeriu: „Să ştiţi că mulţi dintre cei de acum au fost atât de înşelaţi, încât ei sunt de-a dreptul de bună credinţă atunci când sunt convinşi că unele falsuri istorice sunt adevărate. Conştiinţa lor, prin ignoranţă şi manipulare, s-a îmbolnăvit.” (Eugeniu Coşeriu, în interviul [acordat Angelei Furtună] Trebuie să cunoaştem toată tradiţia şi să mergem mai departe de tradiţia limitată pe care o poate avea cultura unei ţări, în „Limba Română”, Chişinău, XVI, nr. 10, 2006, p. 10).
12 În schimb, în cazul obiectelor naturale (a se vedea şi exemplul cu „Pământul e rotund sau plat?”) omul poate greşi mult mai uşor. Ştiinţele naturii nu pleacă de la o intuiţie sigură, cum se întâmplă în ştiinţele culturii / umaniste, ci de la o ipoteză, care se verifică ulterior sau nu.
13 Informaţii bogate de acest gen se găsesc în materialul foarte util al lui Pavel Balmuş, Din scripturile române [1991], reprodus în vol. Limba română este patria mea..., p. 229-239.
14 Eugeniu Coşeriu, Limbajul şi înţelegerea existenţială a omului actual, în idem, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Antologie, argument şi note de Dorel Fînaru, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 154.
15 De pildă, cu referire la plante, există o diferenţă clară între cunoştinţele unui grădinar şi cele ale unui specialist în botanică.
16 Viorel Mihail, În contra..., p. 8.
17 G. Gentile, Sommario di pedagogia [1954], apud Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 249-250.
18 În Platon, Opere, III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 254 (traducerea a fost efectuată de Simina Noica).
19 Ca atare, analogia piscicolă pe care o făcea, pe temeiuri logico-semantice, acad. S. Berejan mi se pare mai sugestivă şi mai potrivită: „După cum în locul denumirilor de specie crap, ştiucă, plătică, şalău etc., care au toate trăsăturile lor specifice, se foloseşte liber denumirea de gen peşte, ce întruneşte numai trăsăturile caracteristice ale genului şi face abstracţie de trăsăturile suplimentare ale speciilor, tot aşa, în locul denumirilor de specie moldovenesc, muntenesc, bănăţean etc. ale vorbirii dacoromâne, care au trăsături specifice proprii, se foloseşte în mod firesc denumirea generică românesc, ce întruneşte doar trăsăturile esenţiale, relevante pentru întregul gen, făcând abstracţie de trăsăturile suplimentare ale fiecărei specii. Invers nu se poate fără a denatura realitatea: nici crap sau plătică în loc de peşte, nici moldovenesc sau bănăţean în loc de românesc.” (Silviu Berejan, De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova nu poate fi numită moldovenească? [1995], în idem, Itinerar..., p. 25).
20 Vasile Arvinte, Român, românesc, România. Studiu filologic (ediţia a II-a, revizuită şi adăugită), Editura „Egal”, Bacău, 2004, p. 99. Chiar de la prima ediţie (din 1983), cartea lui V. Arvinte a fost socotită de E. Coşeriu „până acum cea mai amănunţită tratare a numelui românilor”.
21 Pentru definirea şi tipologia „universului de discurs”, vezi Eugenio Coseriu, Orationis fundamenta. La plegaria como texto, în Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006, p. 72-74.
22 V. Arvinte, op. cit., p. 7.
23 Exprimarea este, cu referire la caracterul „ştiinţific” al problemei, probabil, ironică.
24 V. Arvinte, op. cit., p. 191.
25 Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 19.
26 Aceeaşi confuzie, à propos de numele limbii din Republica Moldova, pare a o face şi gazetarul Constantin Tănase, care, deşi nu împărtăşeşte ideile „lingvistice” ale lui V. M. (cel puţin, aşa declară), lasă să se înţeleagă ceva asemănător: „Unde mai pui că în chestiunea limbii române divergenţele dintre cele două tabere pot fi uşor eliminate: într-o şedinţă comună, Academia de la Chişinău şi cea de la Bucureşti decid că în loc de pepene verde şi harbuz folosim lubeniţă şi astfel împăcăm toată românimea din Bugeac până-n Banat...” (Constantin Tănase, De ce nu-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, în „Timpul de dimineaţă” [Chişinău], nr. 150, din 24 august 2009 – vezi ediţia on-line la http://www.timpul.md/node/3759).
27 Eugeniu Coşeriu, Pluralul numelor proprii, în idem, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 284.
28 În acest sens, analogia piscicolă a lui Silviu Berejan, amintită mai devreme, deşi relevantă pentru ideea susţinută (pentru că-şi atinge scopul didactic), are defectul de a compara obiecte istorice (limba română şi dialectele ei) cu nişte concepte (genul peşte şi speciile sale) – desigur, prin intermediul denumirilor acestora.
29 „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre” (Al. Rosetti, Istoria limbii române. De la origini până în secolul al XVII-lea [ediţia a doua revăzută şi adăugită], Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 77).
30 Vezi totuşiCristinel Munteanu, Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera literară, în „Limba Română”, Chişinău, anul XVIII, nr. 7-8, 2008, p. 66-67.
31 În perioada în care şi-a efectuat studiile în Italia – unde şi-a luat, până la 28 de ani, două doctorate: unul în litere şi altul în filozofie – E. Coşeriu [1921-2002] a lucrat şi ca reporter la un ziar din Milano, „Corriere Lombardo”; ca atare, lingvistul discută şi din propria experienţă de practicant al jurnalismului.
32 Eugenio Coseriu, Periodismo e historia, în Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006, p.101-111.
33 Vezi Tobias Peucer, De relationibus novellis / Despre relatările jurnalistice [Leipzig, 1690 – prima teză de doctorat din lume dedicată jurnalismului], prologul editorului, studiu introductiv şi postfaţă de Cristinel Munteanu, text latin stabilit, versiune românească şi note de Cristian Bejan (ediţie bilingvă), Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2008.
34 Cu observaţia că N. Corlăteanu se referă îndeosebi la limba română în ipostaza de limbă literară sau exemplară.
35 Iată ce declara, cu înţelegere, E. Coşeriu despre astfel de situaţii: „Când lumea în străinătate spunea: «cutare, ce-a făcut cutare...? Dintre lingvişti... Rosetti... Ce-a făcut cutare şi ce-a făcut acesta?». Ziceam: dar dumneata ce-ai fi făcut, dacă ai fi fost acolo? Cine ştie?! Nu te-ai fi prostituat? Cine ştie? Aşa că [...] am avut norocul de a nu trebui să mă prostituez, pe când cei care au rămas aici au fost puşi în situaţia asta şi acest spălat al creierilor a fost aşa de tare, că unii s-au şi lăsat convinşi.” (Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică [interviuri realizate de Gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu], Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004, p. 24).
36 Ce figurează, alături de alte articole situate pe aceeaşi linie recuperatoare, semnate de prestigioşi cărturari, la sfârşitul volumului.
* Chiar dacă nu am indicat de fiecare dată, cu precizie, în lucrarea mea, locul în care se găsesc ideile sau distincţiile lui Coşeriu invocate la tot pasul, cititorul interesat le va găsi pe toate parcurgând cărţile din bibliografia anexată. În definitiv, este mult mai profitabil să-ţi însuşeşti concepţia coşeriană în ansamblul ei coerent şi unitar, decât să te mulţumeşti cu câteva citate.