Zece ani cât o viaţă
Pentru tiparAbsolvent, până în 1940, a două facultăţi – de litere şi de drept –, după cum lămureşte cu toată claritatea în cartea sa Răspântii (Chişinău, Colecţia Biblioteca revistei „Limba Română”, 1995, p. 101), Nicolae Corlăteanu, şcolit la mari savanţi ai timpului, a ajuns nu doar academician al Academiei chişinăuiene, ci un scut al filologiei noastre naţionale. Nu în sensul că în plin totalitarism comunist ar fi ieşit împotriva politicii lingvistice duşmănoase a Kremlinului, cel puţin aşa cum au făcut-o Mihai Cimpoi, Aureliu Busuioc şi Ion Druţă la Congresul al III-lea al scriitorilor din 1965, punând problema revenirii scrisului nostru la alfabetul latin, ci pentru că ne-a insuflat tuturor celor care i-am ascultat prelegerile la Universitate şi i-am citit articolele şi studiile o conştientizare fermă a necesităţii de a ne iubi ca pe lumina ochilor limba moştenită de la strămoşi, chiar dacă poreclită de Stalin – pe urmele ţarilor din Răsărit – „moldovenească”. Adeverim – şi noi – că am avut de nenumărate ori impresia că iată-iată ne va fi „luată” şi acea „moldovenească”, rămasă ca prin minune din autentica şi măreaţa limbă română.
Dar şi în condiţiile acelea a fost nevoie să lucrăm pentru binele culturii noastre naţionale. Astăzi multora dintre observatorii „severi” ai procesului lingvistic de odinioară li se pare cel puţin ridicolă apariţia acelei „căciuliţe” deasupra buchiei ruseşti ж (deci ж), dar numai unul Dumnezeu ştie cât au trebuit să lupte Nicolae Corlăteanu şi alţi confraţi ai săi întru cultură pentru adoptarea Normelor ortografice din 1957. Ele au însemnat, bineînţeles, ceva mult prea puţin în comparaţie cu ceea ce ar fi fost necesar dezvoltării normale a limbii, dar „în condiţiile stalinismului şi stagnării... declararea deschisă a identităţii lingvistice moldo-române putea avea consecinţele cele mai păgubitoare... Ne aflam atunci parcă în faţa unui zid enorm, când nu poţi nici să speri, nici să desperezi până la capăt..., dar şi să te dai cu capul de acest zid, tot nu putea aduce niciun folos. De aceea am făcut ceea ce se putea face într-un regim care ameninţa în orice moment, în orice clipă fiinţa nu numai a unui individ izolat, ci şi a unui popor întreg...”.
Afirmaţia citată datează din 1990 (vezi „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 4, 1990, p. 64-73) şi o regăsim în recent apărutul volum Testament, având ca subtitlu profesiunea de credinţă a marelui lingvist basarabean Cred în izbânda limbii române (Chişinău, 2010, p. 88). Or, întreaga carte cu acest generic (Selecţie, coordonare şi prefaţă de Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei „Limba Română”) este mai mult decât o oglindă a vieţii şi activităţii lui Nicolae Corlăteanu, ea certifică, în linii mari, o epocă zbuciumată a lingvisticii şi, mai larg, a întregii noastre culturi aflate între dogmele staliniste şi neostaliniste despre cele două limbi „diferite” („moldovenească” şi română) şi despre cele două popoare la fel de „diferite” („moldovenesc” şi român) şi conştiinţa tot mai fermă a minţilor luminate ale poporului nostru că moldovenii nu sunt decât o parte componentă şi inalienabilă a poporului român, după cum spusese tranşat basarabeanul Alexei Mateevici încă în 1917 („Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania”, „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”. A se vedea: Alexei Mateevici, Opere, vol. I, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1993, p. 463, 464).
Chiar după „restructurarea” şi „transparenţa” decretate de Mihail Gorbaciov, noi, intelectualii din Republica Moldova, am avut a lupta pentru adevărul istoric şi ştiinţific despre noi, despre istoria şi despre limba noastră, inclusiv în anii 2001-2009, când s-au aflat la putere comuniştii „noi”. Şi academicianul Nicolae Corlăteanu, mult timp circumspect peste măsură, la un moment dat s-a smuls din chingile de fier ale ideologiei comuniste. E şi meritul revistei „Limba Română”, care l-a îmbiat la o confesiune în care distinsul nostru dascăl şi-a dezvăluit nestingherit opiniile în dialogul acordat lui Alexandru Bantoş Atribuirea denumirii de limba română pentru noţiunea de limba literară în Republica Moldova nu ştirbeşte nici autoritatea şi nici demnitatea nimănui. Încă înainte de publicarea dialogului cu tânărul confrate, academicianul participase activ la elaborarea răspunsului cerut de Parlamentul republicii Academiei de Ştiinţe din Chişinău cu privire la numele corect al limbii vorbite la est de Prut, răspuns formulat limpede în 1994 şi repetat în 1996 şi lesne reductibil la adevărul că „Numele corect al limbii literare vorbite în Republica Moldova este limba română”, dar anume în acel interviu Nicolae Corlăteanu a subliniat răspicat că „Parlamentul nostru a abuzat de drepturile sale când şi-a asumat răspunderea de a fixa denumirea limbii literare, care nu trebuie confundată nicidecum cu vorbirea obişnuită, de conversaţie în familie, pe stradă, în alte situaţii similare, vorbite, care în ştiinţa limbii se numeşte dialect, subdialect, grai, subgrai etc.” şi că „problemele de ştiinţă sunt de competenţa forurilor ştiinţifice. Şi numai a lor” (s. – I.C.).
În acelaşi interviu de importanţă crucială pentru ştiinţa filologică de la noi se spune – pentru întâia oară atât de clar şi de ferm – că „încercările întreprinse în perioada sovietică de a crea o nouă limbă romanică diferită de română n-au dat niciun fel de rezultate” (p. 98).
Anume de la 1995 începe o etapă calitativ nouă în activitatea academicianului Corlăteanu. În cei 10 ani cât a mai trăit, Domnia Sa a dat câteva cărţi de importanţă principială în filologia românească est-pruteană, începând cu des pomenitele Răspântii (1995), continuând cu Nandrişii. Povestea unui neam bucovinean (1998), Încadrarea în realităţile europene (2001), Neologismele în opera eminesciană... (2004) şi încheind cu studiul Latina vulgară, conceput în tandem cu discipola sa Lidia Codreanca-Colesnic, definitivat şi publicat de aceasta în 2007. Sunt cărţi care merită o analiză amănunţită, acum însă reluăm firul vorbei despre volumul Testament, care-l prezintă pe înaintemergătorul nostru în câteva ipostaze esenţiale: de cercetător profund al unor probleme fundamentale ale ştiinţei filologice româneşti (Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate, Începuturile scrisului românesc, Repere din istoria filologiei române interbelice şi alte studii de anvergură), de analist scrupulos al stării de lucruri în ştiinţa lingvistică recentă (în compartimentul „Dialoguri în timp”), de portretist al unor personalităţi ştiinţifice proeminente (în compartimentul „Despre evenimente, oameni şi vremuri”), de evocator al propriei sale vieţi şi activităţi (în compartimentul „Aduceri-aminte”). N-ar fi stricat să fie reproduse în volum cel puţin unele fragmente din manualele alcătuite de N. Corlăteanu şi un articol, două prin care academicianul a contribuit eficient la teoria (şi practica!) cultivării limbii. Autorul selecţiei materialelor pentru acest preţios volum a procedat bine introducând în paginile lui patru opinii despre omul şi savantul Corlăteanu, semnate de Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş şi, respectiv, Irina Condrea. La o adică, s-ar fi pretat preluării pentru volumul Testament şi opiniile lui George Rusnac (Omul cu literă mare), Ion Melniciuc (Lexicografia – pasiune de-o viaţă), Vladimir Zagaevschi (Academicianul Nicolae Corlăteanu – fonetist), Vasile Melnic (Preocupările dialectologice ale academicianului N. Corlăteanu). Ce-i drept, alcătuitorul proaspetei publicaţii, care completează în mod fericit o viitoare bibliotecă arhiutilă în continuarea cărţilor despre Silviu Berejan (Itinerar sociolingvistic) şi Anatol Ciobanu (Reflecţii lingvistice), are o anumită îndreptăţire să se fi limitat la articolele şi studiile selectate, în măsura în care a urmărit în mod conştient să dea o imagine a lui Nicolae Corlăteanu cel de după 1995, adică din ultimii 10 ani de activitate a valorosului lingvist basarabean, ani care pot fi comparaţi cu o a doua viaţă a regretatului savant filolog.
Oricum, volumul de articole, studii, dialoguri ale academicianului Nicolae Corlăteanu şi de reflecţii ale colegilor şi discipolilor acestuia se prezintă ca o contribuţie certă la popularizarea moştenirii rămase de la distinsul nostru înaintaş, cititorul fiind îndemnat să-şi însuşească temeinic adevărul că „limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi că anume această denumire a limbii vorbite în Republica Moldova trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi” (p. 16), totodată punându-ni-se la îndemână câteva dintre studiile de importanţă incontestabilă ale academicianulului Nicolae Corlăteanu.