Vasile Coroban. Spiritul critic şi raportarea la marea literatură
Pentru tiparUnul dintre criticii literari basarabeni implicaţi poate în cea mai mare măsură în procesul de deschidere spre cunoaşterea şi asimilarea creatoare a valorilor literaturii universale, precum şi un cercetător asiduu al corelaţiei existente între cultura românească şi cea universală este Vasile Coroban, autorul unor studii monografice fundamentale, a numeroase articole axate pe probleme vizând acest domeniu. O primă explicaţie a preocupării sale constante pentru punerea în evidenţă a dialogului dintre literaturi şi dintre culturi ţine de faptul că şi-a conceput o parte din lucrările sale mai importante în perioada dezgheţului hruşciovist. [Opere ale autorului: despre literatura veche şi cea clasică – Reflecţia moral-filozofică şi observaţia psihologică la Gr. Ureche, M. Costin şi I. Neculce; Cronicarul Ion Neculce. Viaţa şi opera (1956); Vasile Alecsandri. Viaţa şi opera (1957); Dimitrie Cantemir – scriitor umanist (1973); Creaţia lui M. Eminescu în şcoală (1980), despre literatura universală şi despre literatura contemporană: Studii şi articole de critică literară (1959); Pagini de critică literară (1971); Studii, eseuri, recenzii (1980); Romanul moldovenesc contemporan (1969, ediţia întâi; 1974, ediţia a doua, revăzută); Studii de teorie a literaturii (1979); Scrieri alese (1983)]. Interesul său faţă de marea literatură are însă şi o altă explicaţie: amintim că Vasile Coroban şi-a făcut studiile la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, în perioada interbelică, o perioadă de deschidere amplă a literaturii şi a culturii româneşti către peisajul spiritual occidental şi către o bună cunoaştere a valorilor artistice şi spirituale clasice şi moderne universale. În paranteză vom menţiona că anume în acest segment de timp se concentrează valori literare şi artistice româneşti fără egal: este perioada de aur a poeziei cu cele patru piscuri: Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia. Este vorba şi de E. Ionesco, M. Eliade, E. Cioran, care, ulterior, din cauza condiţiilor de după cel de-al Doilea Război Mondial, s-au afirmat în afara graniţelor ţării de origine. Cei făcând parte din aceeaşi generaţie şi anunţându-şi un potenţial cu nimic mai prejos, rămaşi acasă, îşi vor încheia cariera în închisori (M. Vulcănescu, Petre Ţuţea) sau vor fi nevoiţi să se adapteze, cel puţin parţial, regimului politic, aşa cum s-a întâmplat cu C. Noica, cel care însă, rămânând fidel vocaţiei sale de gânditor, va continua să-şi elaboreze lucrările, retras în munţi, la Păltiniş, nu departe de Sibiu, antrenându-şi urmaşii, în persoana lui A. Pleşu, G. Liiceanu, în exerciţii de admiraţie faţă de gândirea românească şi faţă de marii gânditori care au pus-o în valoare. Atmosfera interbelică de fervoare intelectuală se desprinde lesne din publicistica tânărului Mircea Eliade, exponentul generaţiei care se revendica de la dezideratul creativităţii.
Se anunţau timpuri de glorie a culturii româneşti revărsându-se în cultura universală, din care se nutrea şi spre care se orienta cu un nesaţ incomparabil. Ce s-a păstrat în Basarabia, devenită R.S.S. Moldovenească şi apoi Republica Moldova, din acel entuziasm al spiritului constructiv interbelic putem judeca după lista zgârcită a celor care au supravieţuit aici: I. Vasilenco, E. Russev, N. Corlăteanu, V. Coroban, S. Berejan, C. Popovici, H. Corbu, iar dintre cei refugiaţi E. Coşeriu, V. Rusu, Al. Lungu.
Între aceştia Vasile Coroban, savantul, profesorul, autorul de manuale, îndrumătorul de cadre pe tărâmul cercetării, criticul şi istoricul literar, va promova orientarea spre vasta cultură umanistă. Nu întâmplător, la un moment dat, le cerea doctoranzilor săi să înveţe limbi de circulaţie universală pentru a se pune în temă cu marile valori literare, direct de la sursă. Interesul pentru deschiderea către arta autentică va determina atenţia constantă faţă de valorile literaturii universale ca termen de comparaţie, chiar şi atunci când această comparaţie pare a fi forţată. Pe de altă parte, Coroban va fi preocupat de o problemă, care, raportată la timpul în care i-a fost dat să trăiască şi să scrie, nu era deloc simplu să fie abordată, anume problema conştiinţei de sine. Iată de ce în scrisul său este căutată cumpăna dintre universal şi naţional.
În peisajul literar basarabean postbelic spiritul critic a evoluat în condiţiile unei cenzuri drastice impuse de regimul politic. Îndoctrinarea literaturii fiind excesivă, opoziţia are conotaţii aparte, ce ţin, în primul rând, de nevoia vitală de afirmare a conştiinţei de sine. În contextul social al primelor decenii postbelice în spaţiul geografic dintre Prut şi Nistru rezistenţa echivala cu revendicarea dreptului de a supravieţui ca entitate biologică şi spirituală. E important să nu se omită din vedere faptul că activitatea intelectuală de atunci presupunea implicarea în acţiunea de culturalizare, proletcultismul privând scrisul literar de firescul său, ca expresie a limbii literare, şi de tradiţii. Având în vedere aceste împrejurări, opera de o viaţă a lui Vasile Coroban se identifică anume cu necesitatea repunerii spiritului critic în drepturile sale, de aceasta depinzând formarea unei elite culturale fără de care societatea nu se mişcă înainte. Aflaţi în opoziţie cu mediocritatea, intelectualii adevăraţi îşi revendică libertatea de gândire şi promovare a criteriului valoric care, în peisajul nostru cultural din anii ’50-’60-’70, semnifica şi lupta pentru refacerea legăturilor profunde ale culturii. Scrierile lui Vasile Coroban au contribuit, în sensul acesta, la regăsirea interiorităţii, a omului lăuntric, condiţii decisive pentru ieşirea de sub dictatul ideologic. E vorba, neîndoielnic, şi de asumarea unui risc al subversiunii. Precum se ştie, Vasile Coroban a fost suspectat de naţionalism şi mult timp a fost persecutat.
Este clar deci că misiunea criticului de a forma gustul estetic în condiţii potrivnice acestuia nu era deloc simplă. O mărturisire a scriitorului Aureliu Busuioc este elocventă în acest sens: la începutul anilor ’50, „ani cât se poate de tulburi pentru literatura locului, dar şi pentru cea sovietică”, perioadă a „etichetărilor gratuite şi crâncene, adesea soldate cu măsuri oficiale poliţieneşti, vremea impostorilor literari care tăiau şi spânzurau, dictând orientări şi «metode» din cele mai aberante, inspirate de activişti de partid analfabeţi şi atotputernici”, abia venit din România, Busuioc, pus la curent cu poezia modernă, se bucura de o atenţie specială din partea tinerilor basarabeni aspiranţi la gloria literară. Fiind împreună cu Vasile Coroban la o întâlnire cu un grup de tineri pe care să-i iniţieze în literatura adevărată, Busuioc a intervenit şi el în discuţie: „încercam în fel şi chip ba să-i continui câte un citat, ba să mă bag cu versuri (străine!) nu tocmai la locul lor în contextul celor dezbătute de regretatul maestru... Ba, cum eminentul critic mai apela la câte vreun neamţ sau francez, să mă produc şi eu cu câte un Verlaine sau Lamartine, ca să vază lumea că nici Busuioc nu-i mai prejos...”. După întrunire Coroban, luându-l deoparte, i-a atras atenţia părinteşte că poezia din Voiculescu pe care a recitat-o era de fapt a lui Pillat, iar cea franţuzească nu-i a lui Sainte-Beuve, ci a lui Saint-John Perse. La întrebarea lui Busuioc, de ce nu l-a corectat pe loc, Coroban i-a răspuns: „...trebuie să fii mai atent, ai văzut cu cât drag ascultă bieţii copii?” [1, p. 113-114].
Spiritul polemic recomandat de autorul Romanului moldovenesc contemporan însemna promovarea, în calitate de program, a unei receptivităţi deschise, descătuşate. De aici, interesul său pentru literaturile lumii, care suplinea absenţa marilor personalităţi de la noi. În opinia lui Mihai Cimpoi „criticul abordează obiectul de la înălţimea zborului de pasăre fie lin, cercetător, fie iute şi recapitulativ, dar mai totdeauna cu pasiunea exhaustivului, a elaborării intelectuale decisive. Demersul critic este didactic, doct, ironic sau chiar justiţiar (în sens că nu lasă nicio şansă imposturii, că raportează necruţător totul la Marea literatură)” [2, p. 272]. Prin urmare, raportarea la marea literatură are, în contextul respectiv, rostul anihilării imposturii. Elucidarea problemelor în toată complexitatea lor, ce include atât aspectul istoric, cât şi cel teoretic, avea drept suport „solida sa cultură filologică (nemaiîntâlnită la criticii din generaţiile următoare, care, porniţi pe calea unei specializări excesive a preocupărilor lor ştiinţifice, nu mai pot îmbrăţişa filologia ca un ansamblu de discipline strâns legate prin spiritul lor interior)”, fapt remarcat (şi) de către criticul literar Anatol Gavrilov, prefaţatorul volumului Scrieri alese al reputatului înaintaş. Zgârcit la laude gratuite, drastic cu cei care admiteau incompetenţa şi tratarea superficială a fenomenului creator, demola cu vehemenţă pospaiul în ştiinţă. Adversar declarat al diletantismului, cultiva gustul pentru lucrul făcut cu toată seriozitatea, până la capăt. Aici se vedea uşor „stofa” sa de intelectual cu rădăcini în perioada interbelică, „stofă” care în România postbelică era mai lesne sesizabilă datorită prezenţei vii a unor mari scriitori ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, precum şi datorită bogatelor biblioteci. În absenţa acestora efortul intelectualilor de bună-credinţă, în peisajul basarabean, trebuia să fie infinit mai mare.
Ironia lui Vasile Coroban era îndreptată, cioranian vorbind, împotriva incapacităţii de apărare a conştiinţei de sine. Misiunea pentru care opta el era de a face cultură chiar în condiţiile unei politizări accentuate, cu alte cuvinte, el opta pentru înscrierea în istorie prin cultură. Judecăţile sale de valoare sunt inevitabil concepute în contextul literar al timpului respectiv, însă ele trec dincolo de limitele temporale, având pondere şi astăzi. În studiile consacrate analizei prozei moldoveneşti este vizată „verbozitatea oratorică”, „infantilismele comice”, „simplificarea exagerată a personajelor,” „lirismul declarativ şi alegorismul artificios” etc. Pledoaria sa în favoarea realismului nu este în detrimentul imaginaţiei care este determinantă în creaţia artistică. Aduce drept suport afirmaţia lui Voltaire: „Imaginaţia galopează; judecata merge la pas”. Pentru a concluziona apoi fără menajamente: „Tocmai aceste salturi ale imaginaţiei nu se observă în creaţiile romaneşti contemporane moldoveneşti...”, adăugând următoarele explicaţii de rigoare: „Imaginaţia îi ajută scriitorului să vadă, pe lângă activitatea obştească şi traiul în familie, şi substratul lucrurilor, viaţa interioară, a spiritului, situaţia existenţială a omului, reacţiile lui conştiente sau inconştiente într-un mediu dat. A reduce acţiunea unui roman exclusiv numai la activitatea liniară în societate înseamnă a rata o scriere” [3, p. 230-231]. În interpretarea criticului, Vasile Vasilache „posedă o anumită imaginaţie ludică”, „ştie să facă sensibile ideile, folosind original fondul folcloric”; autorul Codrilor, I. C. Ciobanu, „instinctiv poetizează situaţiile”. La Ion Druţă criticul menţionează „structura individuală psihologică a eroului şi substraturile psihice ale colectivităţii ce se întrepătrund, se încrucişează mereu pentru a scoate în relief năzuinţele poporului, bucuriile şi durerile lui” [3, p. 252]. În romanul Zbor frânt de Vladimir Beşleagă remarcă „tablouri sensibile pe care imaginaţia înfierbântată le colorează patetic, le prezintă cititorului ca timp psihologic” [3, p. 258]. Absorbit excesiv de etalonul valorii artistice clasice sau clasicizante, neînduplecatul critic nu era scutit de riscul căderii în subiectivism. Însă cu tot subiectivismul de care era capabil şi chiar de s-a întâmplat să nu reziste curselor ce i-au fost întinse cu multă iscusinţă (este cazul recenziei despre volumul de versuri Ornic de Pavel Boţu), reflecţiile sale, din perspectiva unei experienţe artistice universale, impuneau exigenţele necesare unui climat literar în formare. Aşa încât contribuţia lui Vasile Coroban trebuie căutată în atmosfera favorabilă comunicării de la înălţimea valorii artistice, atmosferă pentru care a optat constant.
Tendinţa de retragere şi absorbţie a românului basarabean în propria sa interioritate este caracteristică anilor şaizeci-şaptezeci. O lume atentă la banalitatea cotidiană şi care nu lasă să-i scape nimic acceptă realitatea nu numai ca pe un fenomen în sine, ci şi ca pe un mit. Viaţa intelectuală chişinăuiană genera un suflu sau, mai exact, un suflet colectiv. Pe un astfel de fundal s-a constituit figura criticului şi istoricului literar Vasile Coroban, care a dat contururi inconfundabile procesului critic de la noi, ce urma să fie consolidat de generaţia unor critici notorii, precum Mihai Cimpoi, al cărui demers critic este orientat atât spre interioritatea identitară, cât şi spre culmile unui dialog intercultural, Mihail Dolgan, care va investiga poezia din perspectiva metaforicului, Ion Ciocanu, care va disocia cu multă luare aminte procesul literar, implicându-se în problemele cele mai actuale ale literaturii şi ale culturii basarabene, Nicolae Bileţchi, profilând problemele romanului contemporan pe un fundal deschis reperat pe cele mai proaspete, pe atunci, viziuni, cea a lituanianului Alghimantas Bucis, în primul rând, care a mers pe calea intuirii structurii romaneşti, Anatol Gavrilov, care îşi axează cercetările în special pe probleme ale prozei contemporane, din perspectivă teoretică.
În contextul literar interriveran, în perioada postbelică, deschiderea spre alte orizonturi culturale este evidentă mai cu seamă în anii ’60. Premisa acestui fenomen consta în îmbogăţirea, diversificarea, aprofundarea peisajului literar, în urma ieşirii, cel puţin parţială, de sub dictatul extraliterar. La schimbările ce se produc contribuie şi critica literară. Astfel, Vladimir Beşleagă, bun cunoscător al literaturii şi criticii de la noi, descrie situaţia de la 1968 în felul următor: „Mi se pare că în ultimul timp critica noastră a devenit mai complexă. ...ea contribuie în mare măsură la crearea unui nou climat propice apariţiei unor cărţi de valoare”. Scriitorul se referă şi la faptul că deschiderea spre valorile literaturii universale era privită cu ochi nu tocmai buni: „I se reproşează uneori criticii că operează cu termeni care trimit la opere ale literaturii universale, că citează nume de talie mondială. Şi se râde în surdină. Este un râs veninos, de rea-voinţă. Oricât de mici am fi noi, dar a tinde spre marile culmi ale literaturii nu e un păcat, ci o pornire necesară, o ambiţie fructuoasă. Altfel nu mai ieşim din mămăligă şi cojoc!” [4, p. 8].
„Ambiţia fructuoasă” la care se referă V. Beşleagă este determinantă şi în discursul critic al lui V. Coroban, care va accentua necesitatea afirmării conştiinţei de sine în literatură, inclusiv prin raportarea la marile valori. Aşa se explică, bunăoară, revenirea lui Creangă în aria preocupărilor ştiinţifice ale istoricului literar. Nefiind scutite de accente ideologice, studiile operei crengiene, cu precădere cel scris între 1962-1964, „Ion Creangă”, denotă menţinerea exegetului în preajma izvoarelor vitale ale culturii naţionale, căci iată ce scria Jean Boutière, într-o monografie publicată în 1930 (dovadă a deschiderii către literatura română), despre humuleşteanul nostru, pe care îl plasa, din punctul de vedere al capacităţii transformării basmului popular în operă de artă, în acelaşi context cu fraţii Grimm, Ch. Perrault, canonicul Schmid şi Andersen: „Patriot sincer şi admirator fervent al tezaurului primit de la strămoşi, el a vrut să arate compatrioţilor lui, prea entuziaşti după opinia sa faţă de cultura străină, că geniul popular românesc a creat opere anonime demne să fie scoase la lumină şi care, redactate într-o românească curată şi înfrumuseţate numai cu podoaba spiritului, cu proverbe şi ziceri naţionale, puteau să rivalizeze cu capodoperele literaturii savante: el continua, astfel, inconştient, tradiţia lui A. Russo” [5, p. 200]. Lui Coroban îi va atrage atenţia felul de a fi al „ţăranului epopeic crengian”, aluzia transparentă ducând spre Ibrăileanu, cel care a caracterizat opera lui Creangă drept „epopee a poporului român”, iar pe Creangă ca fiind „Homer al nostru”, comparându-l cu La Fontaine, Gogol. Vor fi menţionate dragostea autorului faţă de ţăran, zâmbetul „distanţat ironic”, situaţiile comice în care este pus personajul. Concluzia la care ajunge criticul nostru este de natură să se răsfrângă, indirect, chiar asupra „lecţiei” pe care V. Coroban, desprinzând-o din scrierile crengiene, i-o serveşte cititorului basarabean: „Dar dincolo de zâmbetul ironic şi situaţia comică apare, în toată amploarea ei, tragedia ţăranului. ...Destinul acesta tragic se repercutează dureros în inima scriitorului. Dar, ca orice umorist genial, Creangă nu se lasă biruit nici de lacrimi, nici de patetic şi cu atât mai mult de emfatic. El se situează la o anumită distanţă ironică pentru a fi aparent imparţial şi ...artist” [6, p. 292-293]. Caracter impetuos, umoristic, ironic, sarcastic, Coroban va adopta un comportament şi o atitudine faţă de viaţă redactate în surdină de viziunea crengiană. Ironia şi sarcasmul său se vor îmbina cu bonomia şi atitudinea echidistantă faţă de fenomene. Deşi în permanenţă va avea în vedere realităţile de la noi şi îl va caracteriza conştiinţa tragică a românului basarabean izolat de mediul culturii româneşti. Poate anume aşa se explică proiectarea scrierilor analizate de către el pe fundalul culmilor literare ale lumii, la fel ca şi atenţia acordată cititorului. Astfel, influenţele literare dintre literaturi sunt urmărite reciproc, criticul ţinând cont chiar de condiţiile în care au fost favorizate de marile reviste literare şi de presa cotidiană: „E interesant de reţinut că la închegarea genului scurt narativ în acest secol (secolul al XIX-lea, n. – A.B.) a contribuit într-o măsură presa cotidiană şi cititorul. Nuvela americană short story (povestire scurtă), reprezentată de Edgar Poe, Mark Twain, O’Henry, Jack London ş.a., a luat naştere din necesitatea de a comunica – într-un spaţiu restrâns de gazetă – cititorului, limitat în lectură de ocupaţiile sale, un fapt divers cu semnificaţii sociale sau morale” [7, p. 29].
Aspectele teoretice luate în dezbatere îi oferă şansa de a se raporta, în voie, la contextul literaturii universale. Astfel, genul scurt narativ este analizat pe fundalul tradiţiei nuvelei, povestirii, schiţei, aşa cum acestea s-au profilat în literaturile romanice (italiană, spaniolă, franceză), de unde ulterior s-au răspândit în alte literaturi europene. Decameronul lui Bocaccio, consacrând definitiv genul nuvelei în peisajul european, se află sub semnul geniului autorului „care creează o lume însorită, unde bunul simţ şi raţiunea triumfă în luptă cu neghiobia, prostia, prefăcătoria şi alte tare generate de convenţiile sociale” [6, p. 31]. Forma suplă a nuvelei lui Cervantes, determinată de tendinţa autorului de a da viaţă unor eroi excepţionali prin nobleţea sufletească şi morala neobişnuită, îi ajută să înfrunte „crunte capricii ale destinului”.
Pentru a argumenta configuraţia schiţei ca specie sunt atrase numele prestigioase ale lui I. Turgheniev, Al. Daudet, I. L. Caragiale. Sunt trecute în revistă sau analizate pe îndelete lucrări ale unor autori precum: Puşkin, Gogol, Cehov, Voltaire, Brătescu-Voineşti, Paustovski, Verga, Gala Galaction, Sadoveanu, Balzac, Maupassan. Şi autorul găseşte de cuviinţă să raporteze la acest context şi lucrări ale lui Ion Druţă, G. Meniuc, Ana Lupan, filtrul care dă credibilitate aspectului comparativ fiind unul de ordin teoretic. În studiul „Dostoievski şi arta romanului” îşi propune să „developeze” secretul artei dostoievskiene şi consideră că la acesta se poate ajunge urmărind opinia scriitorului rus despre francezul Victor Hugo, care „a introdus o idee fundamentală, ce animă marea literatură artistică din secolul XIX, şi anume ideea «punerii în drepturi a omului căzut în pierzanie, strivit injust de circumstanţele oprimante, de stagnare seculară şi de prejudecăţi obşteşti». Ideea aceasta – concluzionează autorul nostru, – în egală măsură, se referă şi la Dostoievski, care o transpune în tablouri artistice de-a dreptul apocaliptice...” [7, p. 106]. Referindu-se la umanismul lui Dostoievski, criticul chişinăuian îl găseşte „alterat, însă, de idei reacţionare, scriitorul propovăduind ...ideea împăcării cu existenţa umilă”.
Abordând problematica personajelor lui Cervantes şi cea a comicului, în Note despre comic în Don Quijote (1966), citându-l frecvent pe Visarion Grigorievici Belinski, V. Coroban avansează ideile că romanul lui Cervantes ar fi, de fapt, un roman realist şi că nota comică ar rezulta nu din prezenţa, cu tot ce înseamnă ea, a lui Sancho Panza în viaţa lui Don Quijote, ci din felul interacţiunii Cavalerului Tristei Figuri cu această prezenţă. Acest raport al Eului cu Celălalt, foarte actual în ultima vreme, transpare şi în alte cazuri. Astfel, în altă parte este luată în dezbatere atitudinea lui Dostoievski şi Tolstoi faţă de religie. Situându-se pe poziţiile general acceptate ale timpului respectiv, Coroban, cu toate acestea, tinde să depăşească optica diferenţialelor civice identificate de către Şt. A. Doinaş, spre exemplu (cel care disocia cauzele crizei spiritualităţii moderne), în Stat, Partid, Clasă (acestea au modificat, în opinia autorului Mistreţului cu colţi de argint, corelaţia dintre Eu şi Celălalt). Anume urmând această logică a lucrurilor, Coroban va accentua faptul că „Dostoievski aderă la cele mai profunde mesaje ale literaturii universale” şi că „estetica lui Dostoievski are multe puncte comune cu estetica poetului francez Charles Beaudelaire. E interesant încă şi faptul, scrie Vasile Coroban, că ambii scriitori s-au născut în acelaşi an – 1821 – şi au avut deci în faţă, în linii generale, acelaşi spectacol al condiţiei umane din Europa, pe care ambii îl zugrăvesc în aceleaşi culori sumbre” [7, p. 111]. În obiectivul criticului literar se află „controversele în jurul umanismului dostoievskian”, concepţia tragică despre existenţa omului, despre destinul lui pe scară universală, în timp şi spaţiu. Constanta preocupare a lui Coroban pentru raportarea la marea literatură îi va permite, pe de o parte, să se detaşeze de ideologizarea excesivă iar, pe de altă parte, să menţină la un nivel susţinut cerinţele faţă de artisticitatea literaturii.
Bibliografie
1. Aureliu Busuioc, Lecţiile lui Coroban, în revista „Limba Română”, 2000, nr. 6-12.
2. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura ARC, Chişinău, 1997.
3. Vasile Coroban, Scrieri alese, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1983.
4. Vladimir Beşleagă, Dialoguri literare, ediţie îngrijită de Alexandru Burlacu, Chişinău, 2006.
5. Jean Boutière, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008.
6. Vasile Coroban, Studii, articole, recenzii, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1968.
7. Vasile Coroban, Pagini de critică literară, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1971.