Psaltirea – de la literă la spiritul textului sacru. Consideraţii asupra unui manuscris moldovenesc de la mijlocul secolului al XVII-lea
Pentru tipar1. La o privire de ansamblu asupra scrierilor religioase în limba română, păstrate din secolul al XVI-lea, se constată cu uşurinţă că Psaltirea, carte biblică de lectură, a fostmult mai bine ilustrată, deopotrivă prin manuscrise şi prin tipărituri, decât celelalte scrieri canonice, fie ele texte de lectură bisericească (Tetraevanghelul, Apostolul şi Palia), texte de doctrină creştină (Catehismul), de cult (Liturghierul, Molitvelnicul şi Octoihul), de exegeză şi edificare morală (Cazaniile, omiliile independente şi Tatăl Nostru cu tâlc) sau de drept ecleziastic (Pravila).
Psaltirilor rotacizante nord-moldoveneşti (Hurmuzaki, Scheiană şi Voroneţeană), adesea şi de mult timp comentate, li se alătură Psaltirea numită Ciobanu, şi ea alcătuită în Moldova, darfără a consemna rotacismul, fragmentul numit Psaltirea Iorga, cele patru tipărituri coresiene (cea din 1568, astăzi pierdută, dar aflată, la finele secolului al XIX-lea, în posesia lui Gh. Săulescu, respectiv cele apărute în 1570, în 1577 şi în circa 1589) şi psalmii izolaţi reproduşi în Codicele Bratul, în Molitvelnicul şi în Liturghierul lui Coresi1.
Celor nouă versiuni cunoscute ale textului, integrale sau fragmentare, româneşti sau slavo-române, trebuie să le fi stat alături, în veacul de început al scrisului în limba română, în afară de traducerea originară, mai multe versiuni intermediare, din care descind, prin copiere mai mult sau mai puţin fidelă, prin adaptare lingvistică la normele specifice principalelor centre de cultură ale epocii sau prin colaţionarea cu diverse versiuni slavone, textele ajunse până la noi.
Acest impresionant număr de copii şi versiuni este ceea ce individualizează, în primul rând, Psaltirea între vechile noastre scrieri literare, dovedind pe deplin prestigiul de care s-a bucurat cunoscuta scriere imnică atât în epoca veche, când psalmi separaţi sau catisme întregi au devenit părţi integrante ale unor cărţi de slujbă, cât şi în secolele următoare, când forma lingvistică a psalmului a fost luată constant ca model în rafinarea expresiei artistice româneşti.
Vechimea transpunerii acestei scrieri veterotestamentare în limba română, anterioară cu mult tipăriturilor sibiene şi braşovene sau celor mai multe manuscrise nord-moldoveneşti, după cum dovedesc informaţiile recente privitoare la momentul prezumat de alcătuire a aşa-numitei Psaltiri Hurmuzachi (Mareş, 2005, p. 308-315), plasează şi ea Psaltirea într-o poziţie privilegiată în cadrul primelor noastre texte literare.
În ciuda acestei remarcabile priorităţi a transpunerii sale în limba română, Psaltirea are, în toate versiunile cunoscute, indiferent de momentul sau de locul de alcătuire, o expresie lingvistică mult mai firească, mai inteligibilă şi mai apropiată de fondul latin, specific limbii noastre, decât celelalte cărţi canonice. În cadrul acestora, abia scrierile alcătuite la sfârşitul secolului (ne gândim în primul rând la Cazania a II-a coresiană şi la primele cărţi din Palie imprimate la Orăştie) dovedesc o relativă detaşare de surse şi, consecinţă a unui exerciţiu deja asimilat în plan cultural, o mânuire aleasă a românei literare2.
2. Psaltirea se individualizează însă, în cultura românească veche, şi prin unitatea remarcabilă a formei celor mai vechi versiuni cunoscute ale sale. Copiştii şi tipografii operau în primul rând substituirile impuse de normele lingvistice locale sau înlocuiau cuvinte şi forme pentru a face conţinutul mai inteligibil, prin evidentă raportare la litera textului sacru3.
O cercetare paralelă a versiunilor Psaltirii furnizează astfel o listă impresionantă de substituiri sinonimice4: a celui cu a înşela, cumplit cu sfârşit, fericat cu fericit, fuştea cu toiagul, gintul cu ruda, rudenia, sămânţa sau seminţia, izvorul (apei) cu ieşitul sau cu izvoritul, lemnul cu arburele, păcătoşii cu greşiţii sau cu greşnicii, pulberea cu prahul, stratul cu aşternutul sau cu patul şi multe altele. Acestea vizau nu o dată înlocuirea unor slavonisme, uzuale în alte scrieri canonice, cu echivalentele româneşti, date prin traducere, dar rezultate adesea şi prin calc: a blagoslovi cu a mulţumi, boiarii cu domnii, împăraţii, ţinutele sau puternicii pământului, ocina cu partea, pomaznicul cu hristosul, pravednicii cu derepţii, sconceniia cu sfârşitul, a se stidi cu a se ruşina, upovăinţa cu nădejdea şi altele.
Dificultăţile textului-sursă au solicitat şi ele imaginaţia lingvistică a copiştilor remaniatori sau a revizorilor care pregăteau manuscrisele pentru imprimare, dar au presupus şi întoarcerea frecventă la versiuni străine, preponderent slavone, atunci când conţinutul unui verset impunea exprimarea unei abstracţiuni sau numirea unei realităţi îndepărtate de spaţiul românesc.
Ne gândim, spre exemplificare, la apoia şi demulta, creaţii interesante, folosite pentru a numi ceea ce Psaltirea modernă identifică prin cele din urmă, respectiv cele dintâi. Iată, în Psaltirea Scheiană, forma versetului 5 din psalmul 138, în care apar ambele forme citate: Adecă, Doamne, tu cunoscuşi toată apoia mea şi demulta mea. În tipăriturile coresiene versetul are aceeaşi formă, în Psaltirea Hurmuzaki apar de apoile şi de demultele, în Psaltirea lui Dosoftei din 1680, ceale de-apoi, respectiv ceale dintâi, iar în Psaltirea în versuri, remarcabilele târdzâiul şi timpuriiul, create tot prin conversiune: Tu mi-ai cunoscut târdzâiul, De-l tâlneşti cu timpuriiul.
Avem de asemenea în vedere calcul un-corn pentru „inorog”, creator de dificultăţi reale în înţelegerea formei unui verset precum cel cu numărul 69 din psalmul 77. Cităm iarăşi din Psaltirea Scheiană: Şi fece ca un-corn sfinţia sa, în pământ urdzi-o în veacu. Forma versetului este şi în acest caz aproape identică cu aceea din versiunile coresiene, de vreme ce în Psaltirea Hurmuzaki găsim ca un corn de inorog. Versetul are, în Biblia modernă, forma Şi şi-a zidit locaşul său cel sfânt ca pe al unui inorog, în veac l-a întemeiat pe pământ.
Ilustrăm aceeaşi idee şi prin calcul fără-fund, echivalent românesc pentru ,uşor de confundat ca semnificaţie cu sensurile substantivului românesc în multe contexte, dintre care am selectat versetul 7 al psalmului 41. În acelaşi manuscris scheian al Psaltirii, versetul amintit are forma Fără-fundu fără-fundul chiamă glasul sloatelor tale. Toate susure tale şi undele tale prespre mere trecură. La Coresi contextul vizat are (desigur, cu excepţia rotacismului) aceeaşi formă, în manuscrisul Hurmuzaki apare la începutul versetului, fundul afundu, iar la Dosoftei, în Psaltirea slavo-română, adâncimea. Biblia modernă limpezeşte textul prin forma Adânc pe adânc cheamă în vuietul cascadelor tale. Toate talazele şi valurile tale au trecut peste mine.
Intervenţii făcute în text fără confruntarea cu forma unei versiuni slavone pot fi şi ele semnalate. Astfel, în cunoscutul psalm 50, în versetul 7 (care are în versiunea modernă a textului forma Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, Spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi), prezenţa în acelaşi pasaj a cuvintelor săpun (săpunu în Psaltirea Scheiană, sopun în Psaltirea Hurmuzaki, săpun în Psaltirea coresiană din 1577) şi isop (în Psaltirea imprimată de Şerban Coresi în circa 1589) pare rezultatul unei analize greşite, făcute exclusiv în cadrul limbii române (prin detaşarea din issopom a lui... săpun) (Gheţie, 1970, p. 247-251). La fel cum trebuie să se fi întâmplat atunci când, în versetul 8 al psalmului 46 (în manuscrisul scheian textul are forma Că împăratu e prespre tot pământul Dzeul, cântaţi înţelegându), gerunziul a fost înlocuit cu înţeleptu în Psaltirea Hurmuzaki, devenind cu înţeles la Şerban Coresi şi cu înţălepciune la Dosoftei, în vreme ce în Biblia de la Bucureşti locul lui este luat de adverbul înţelepţeşte.
Modificarea textului-sursă, mai mare în Psaltire decât în alte scrieri canonice, nu avea deci niciodată în vedere în mod deliberat depărtarea de litera textului sacru. Remanierea la care era supus izvorul, prin copiere sau tipar, însemna totdeauna clarificare şi îndreptare.
3. La mijlocul secolului al XVII-lea este consemnată însă, în spaţiul românesc, o atitudine nouă faţă de forma cărţii religioase, în ansamblu.
Varlaam este primul care o pune, se pare, în evidenţă în cadrul Cărţii româneşti de învăţătură, publicate la Iaşi. Textul sau textele-sursă sunt adesea intens prelucrate prin rezumare sau parafrazare, această atitudine putând fi favorizată şi de caracterul special al cărţii tipărite în 1643. (Cazania presupune, atunci când nu este comentariu al pericopei evanghelice, o adaptare la interlocutor şi, desigur, un intens exerciţiu retoric.) În acelaşi mod procedează mitropolitul moldovean în Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc, dar îndeosebi aici interpretarea şi comentarea polemică a textului de referinţă erau impuse de tipul scrierii şi de caracterul original al acesteia.
Simion Ştefan punea însă şi el în evidenţă, în acelaşi timp şi tot prin cartea tipărită, nevoia de limpezire nu doar a exprimării, ci şi a semnificaţiei textului sacru. În Noul Testament apărut la Bălgrad, în 1648, şi în Psaltirea imprimată tot acolo, în 1651, numeroasele glose marginale depăşesc prin utilitate simpla dorinţă de clarificare a sensului unor cuvinte. Învăţatul ardelean se apropia astfel de modelul utilizat în epocă în ediţiile critice occidentale.
O Psaltire manuscrisă moldovenească, alcătuită în deceniile de mijloc ale secolului al XVII-lea5, din care descinde o copie descoperită, în urmă cu un veac, la Icuseşti – Roman (Ştrempel, 1978, p. 52), pare să ilustreze şi ea aceeaşi orientare inovatoare, cu atât mai mult cu cât, în acelaşi spaţiu cultural moldovenesc, exista în epocă încă o transcriere de acelaşi tip a textului (păstrată într-un miscelaneu aflat, în 1668, în posesia ieromonahului Arsenie de la Bisericani). Ambele manuscrise, aflate în prezent în fondurile Bibliotecii Academiei din Bucureşti, sub cotele ms. rom., p. 170, respectiv ms. rom., p. 540, conţin, fapt remarcabil, două sau chiar trei „traduceri”, cum nota episcopul Melchisedec al Romanului (primul posesor al actualului ms. rom., B.A.R., p. 170), „traduceri” prin care se urmărea „mai buna înţelegere a pasajelor grele”.
Oprindu-ne pentru ilustrarea acestui neobişnuit mod de transcriere a Psaltirii la manuscrisul cel mai unitar şi, totodată, cel mai nou dintre cele mai sus menţionate (ms. rom., B.A.R., p. 170 pare a fi ulterior celui aflat la Biblioteca Academiei sub cota ms. rom. 5406), oferim câteva exemple semnificative, alese dintre foarte multele care pot fi extrase.
Iată forma sub care este consemnat versetul 14 din psalmul 5 (pasajele diferite sunt marcate cu litere aldine): că tu binecuvântaşi pre cel dirept, Doamne; că numai tu, Doamne, cât grăişi de cela ce-i dirept; că numai tu, Doamne, cât grăişi bine de fiiu-tău, de Hristos (f. 1v). (În Biblia actuală versetul are forma Că tu pe cel drept îl vei binecuvânta, Doamne.)
În cadrul versetelor 2 şi 3 din psalmul 26 apar câte două variante privind, de această dată, nu sintagme, ci câteva cuvinte: Când s-apropiia spre mene cei în răutăţi să mănânce trupul mieu / peliţa mea, ceia ce mă supăra, vrajmaşii miei / ceia ce mă dodiia vrajmaşii miei, aceia slăbiră şi cădzură. Că se s-are stoli spre mene stol / că se s-are aduna spre mene gloată, nu se va teame inima mea (f. 23v-24r). (În Biblia actuală versetul are forma Când făcătorii de rele se vor apropia de mine să mă sfâşie, ei, cei ce mă necăjesc şi-mi sunt duşmani, ei au slăbit şi au căzut. Chiar dacă o oaste s-ar rândui împotriva-mi, inima mea nu se va înfricoşa.)
Iar versetul 9 din psalmul 50 are o formă în care apar, singular în versiunile de până atunci ale textului, busuioc alături de isop şi omăt alături de zăpadă7: Ocropeaşte-mă cu isop şi mă voiu curăţi / stropeaşte-mă cu busuioc şi mă voiu curăţi; spală-mă cu săpun şi mă / spală-mă şi mai vârtos decât omătul mă voi înălbi (f. 55v). (În Biblia actuală versetul are forma Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi.)
4. Va fi fost această formă aparte a manuscrisului descoperit la Icuseşti – Roman, a aceluia aflat, în 1668, la Bisericani, şi, desigur, a sursei lor moldoveneşti, astăzi pierdută, alcătuită cândva, la mijlocul secolului al XVII-lea8, rezultatul unei compilaţii din psaltirile anterioare (deopotrivă nord-moldoveneşti şi coresiene) cerută, unui copist rămas anonim, de către Dosoftei, ca punct de plecare în revizia Psaltirii în proză pe care o pregătea pentru tipar, cum afirma, în 1916, I.-A. Candrea (1916, I, LXV)? Era acest manuscris rezultatul încercării de elaborare a unui text util pentru şcolile de traducători ale vremii, ca ilustrare pentru modalităţile diverse de echivalare a unui acelaşi original slavon (cf. Combiescu, 1968, p. 259-268)? Sau ne aflăm în faţa unui produs remarcabil apărut în cadrul procesului de pregătire a formei scrierilor bisericeşti pentru momentul oficializării limbii noastre ca limbă de cult, oficializare în care româna trebuia să se dovedească aptă nu doar să exprime concepte, ci şi să mlădieze formele textului sacru pentru a-i exprima cât mai adecvat conţinutul?
Pentru fiecare dintre aceste ipoteze au fost şi mai pot fi aduse argumente, mai mult sau mai puţin plauzibile9. Dacă integrăm Psaltirea moldovenească cu traduceri multiple în contextul cultural specific celei de a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, când fuseseră deja alcătuite, în aceeaşi zonă, cÓpii de acelaşi tip şi pentru Evanghelii, Apostol şi Paraclisul Precistei, credem însă că explicaţia cea mai probabilă este dată de încercarea copiştilor moldoveni de a modifica litera psalmilor pentru a limpezi mai mult spiritul acestora.
Încercarea aceasta era cu totul concordantă cu tendinţele „veacului de aur” al scrisului vechi moldovenesc, tendinţe ilustrate atât de bine de Dosoftei, nu prin Psaltirea tipărită în 1680 pentru uzul Bisericii, ci prin aceea din 1673, „pre verşuri tocmită, în cinci ai foarte cu osârdie mare”, prin care cunoscuta carte biblică se transforma într-o autentică operă poetică, accesibilă prin tipărire unui public larg, predominant laic10.
Note
1 Vezi, pentru o prezentare sintetică a versiunilor acestei scrieri şi a problemelor ridicate de cercetarea lor, Gheţie / Mareş, 1985, p. 296-320.
2 Chivu, 2000, p. 50, 73. Vezi în acelaşi sens şi Arvinte / Gafton, 2007, p. 414-416.
3 Considerăm că cele mai multe dintre modificările aduse textului românesc al Psaltirii sunt rezultat al intenţiei copiştilor sau revizorilor, iar nu efect al întâmplării. Pentru relaţia dintre originalele textelor sacre şi versiunile vechi româneşti ale acestora, vezi Gafton, 2005, p. 67 ş.u.
4 Exemplele date mai jos sunt extrase din următoarele ediţii ale psaltirilor cercetate: Psaltirea Scheiană (1482), ms. 449 B.A.R., publicată de Ion Bianu, Tomul I. Textul, Bucureşti, 1889; Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, ediţiune critică de I.-A. Candrea, II. Textul şi glosarele, Bucureşti, 1916; Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589. Text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Editura Academiei Române [Bucureşti], 1976; Dosoftei, Psaltirea în versuri. 1673, ediţie critică de N.A. Ursu, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi,1974; Psaltirea Hurmuzaki, I-II, Studiu filologic, studiu lingvistic şi ediţie de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005; Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, tipărită întâia oară la 1688 şi retipărită după 300 de ani în facsimil şi transcriere, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988; Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
5 Pentru existenţa acestei psaltiri, vezi argumente la Combiescu, 1968, p. 266, şi, îndeosebi, la Ursu, 1987, p. 427-442.
6 Candrea, 1916, I, LXV-LXVI.
7 Omăt va fi consemnat ulterior şi în Psaltirea de-nţălesa lui Dosoftei.
8 Datarea este susţinută de prezenţa unor psalmi descinzând din această versiune moldovenească în ms. rom., B.A.R., p. 4818, miscelaneu încadrat filigranologic între 1637 şi 1647. Vezi Mareş, 1971, p. 589-604.
9 A se vedea, pentru argumentarea folosirii de către Dosoftei a unei versiuni moldoveneşti, manuscrise ale Psaltirii, în primul rând rigurosul studiu publicat de către N. A. Ursu (Ursu, 1987, p. 427-442).
10 Vezi şi Chivu, 2000, p. 108-109; Chivu, 2004, p. 11-18.
Bibliografie
Izvoare
1. Miscelaneu teologic [Moldova], mij. sec. XVII (ms. rom., B.A.R., p. 540).
2. Psaltire [Moldova], mij. sec. XVII (ms. rom., B.A.R., p. 170).
3. Psaltirea Scheiană [Moldova], [1573-1578] (ms. rom., B.A.R., p. 449). Ediţie de Ion Bianu, Bucureşti, 1889.
4. Coresi, Psaltirea slavo-română [Braşov], 1577.Ediţie de Stela Toma, Bucureşti, 1976.
5. Şerban Coresi, Psaltirea slavo-română, Braşov, 1589.
6. Dosoftei, Psaltire de-nţăles, Iaşi, 1680. Ediţie de Mihaela Cobzaru, Iaşi, 2007.
7. Dosoftei, Psaltirea în versuri, Uniev,1673.Ediţie de N. A. Ursu, Iaşi,1974.
8. Psaltirea Hurmuzaki [Moldova], începutul sec. al XVI-lea (ms. rom., B.A.R., p. 3077). Ediţie de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu, Bucureşti, 2005.
9. Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti, 1688. Ediţie jubiliară, Bucureşti, 1988.
10. Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
Lucrări de referinţă
1. Arvinte, Vasile, Gafton, Alexandru, 2007 – Vasile Arvinte, Alexandru Gafton, Palia de la Orăştie (1582). Studii, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
2. Candrea, I.-A., 1916 – Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, ediţiune critică de ~, I-II, Socec, Bucureşti.
3. Chivu, Gh., 2000 – Gh. Chivu, Limba română, de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
4. Chivu, Gh., 2004 – Gh. Chivu, Textul religios – model în cultura românească veche,în Studii şi cercetări filologice, Seria Limba şi literatura română, Piteşti, nr. 3, p. 11-18.
5. Combiescu, Mariana, 1968 – Mariana Combiescu, Psaltirea de la Mehadia,în „Limba română”, Bucureşti, anul XVII, nr. 3, p. 259-268.
6. Gafton, Alexandru, 2005 – Alexandru Gafton, După Luther, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
7. Gheţie, Ion, 1970 – Ion Gheţie, Cea mai veche atestare a cuvântului săpun şi raportul dintre psaltirile româneşti din secolul al XVI-lea, în „Limba română”, Bucureşti, anul XIX, nr. 3, p. 247-251.
8. Gheţie, Ion, Mareş, Al., 1985 – Ion Gheţie, Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
9. Mareş, Al., 1971 – Al. Mareş, Un text polemic românesc din prima jumătate a secolului al XVII-lea,în „Limba română”, Bucureşti, anul XX, nr. 6, p. 589-604.
10. Mareş, Al., 2005 – Al. Mareş, Consideraţii pe marginea datării Psaltirii Hurmuzaki, în Scriere şi cultură românească veche,Editura Academiei Române, Bucureşti (republicare din „Limba română”, Bucureşti, anul XLIX, 2000, nr. 4-6, p. 675-683).
11. Ştrempel, Gabriel, 1978 – Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, B.A.R., 1-1600, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
12. Ursu, N. A., 1987 – N. A. Ursu, Concordanţe lingvistice între Psaltirea în versuri a lui Dosoftei şi unele psaltiri româneşti din secolul al XVII-lea,în „Limba română”, Bucureşti, anul XXXVI, nr. 5, p. 427-442.