Arc incandescent peste lecţiile noastre întrerupte
Pentru tiparNicolae Dabija a fost primul din generaţia noastră care nu s-a temut să facă şi altceva decât ceea ce recunoştea o lume că ştie a face bine – poezie. Împreună cu Aurelian Silvestru a pus pe masa copiilor ciclul de manuale de istorie Daciada – cărţi de seama lor. Pe urmele lui Orfeu, Antologia poeziei vechi moldoveneşti scoteau în evidenţă uneltele cercetătorului întrebător de rădăcinile spiritualităţii noastre, întrebător de înaintemergători... Crucea cea mai în văzul lumii, „Literatura şi Arta”, scena cea mai deschisă, arena cea mai radiografiată, din care de douăzeci de ani nu mai coboară, e deja un fel constituit de viaţă, recunoscut cu admiraţie de prieteni, adepţi, oameni cumsecade, contestat, înjurat şi declinat cu năduf de ceilalţi.
La lansarea noutăţilor editoriale ale lui Nicolae – de Sf. Nicolae (decembrie 2009) în Sala cu cămin a Uniunii Scriitorilor din Moldova – Valeriu Matei vorbea de timpurile noastre neaşezate, când poeţii nu-şi pot permite luxul să scrie doar poezie... Afirmam atunci că în toată criza de timp a poetului Nicolae Dabija, a redactorului-şef, cu editorialelele sale de fiece joi în L.A., semnul cel mai convingător al creativităţii mi se pare noutatea cea mai nouă – întâmplarea romanului Tema pentru acasă (apărut la Editura Princeps Edit).
Pentru că am o convingere neclintită referitoare la libertate şi la proză, nici nu o să insist cu prea multe argumente: ai atâta libertate cât o poţi duce, iar în proză scriitorul (îndeosebi cel care cunoaşte şi care se confruntă cu rigorile poeziei, publicisticii, dramaturgiei sau ale cercetării ştiinţifice) cunoaşte expresia cea mai palpabilă a libertăţii creaţiei. Am zis că nu voi insista cu multe argumente, doar atât: eşti liber să zici, să scrii ce şi cum doreşti (evident, şi cum poţi!), conştientizând preţul pe care trebuie să-l plăteşti (admiratori, adepţi, prieteni chiar, critici, adversari, invidioşi, curiozitate, indiferenţă, succes, scandaluri, menţiuni, dosar penal, notorietate, uitare ş.a.m.d.).
M-am temut de poezie după ce am citit cuvântul autorului înaintea romanului şi mă luptam cu un gând care mă sâcâia paralel cu această temere: dacă Nicolae comprima programul acelei zile fatale de la mănăstire, ca să ajungă – aşa cum stabilisem! – la Casa Greierului, unde trebuia să ne întâlnim, prieteni şi oaspeţi, adunaţi din trei adrese, poate se evita accidentul? Dar atunci şi acest roman... cum era? cum se declanşa? Că se declanşa neapărat – motivul lecţiilor basarabene mereu întrerupte e un refren insistent al editorialelor lui Nicolae Dabija. După ultimul editorial, Şovin de profesie (L.A.din 31 decembrie 2009), tabloul din roman mai potrivit pentru începutul acestor impresii de lectură mi se pare acesta: „...stăpâni pe închisoare se făcuseră şobolanii, şobolanii care până atunci activară în ilegalitate, pe sub podele. Tot paznicul îi vorbi despre Nemanas, după care guvernul Lituaniei a trimis un elicopter special, în care au încăput şi ceilalţi, vreo 50! de lituanieni din lagăr”.
Şi în proză caut personajele ducătoare de cruce. Nemanas era din cercul filozofilor, în care tânărului filozof din Moldova Mihai Ulmu îi făcu intrare Mendelstam.„Eduardas Nemanas, membru al Academiei din Vilnus, se plimba, înconjurat de alţii ca el: teologi, sociologi, analişti, oratori, profesori de elocinţă, poeţi didactici, retori, discutând în voce, de parcă nu s-ar fi aflat în curtea închisorii din Zarianka, ci în grădinile Academos ale lui Platon...
– Ce este realitatea, Nemanas? îl întrebau ucenicii săi mai tineri.
– Nu ştiu. Poate ea este doar o iluzie a noastră. Poate o visăm. Poate ne lăsăm visaţi de Cineva, proiecţia acestei realităţi făcând parte din reveria sau coşmarul Cuiva... Un vis de-o secundă, care pentru noi ţine decenii...”.
Personaj unical, abia schiţat de autor, guvernul Lituaniei, care-şi adună – la prima şansă după moartea lui Stalin – filozofii acasă cu un elicopter special, subliniază lipsa categorică, de pe unde nu ar fi stricat să fie, a celuilalt personaj – guvernul Moldovei.
Nu ştiu cât de real a fost Nemanas la Academia din Vilnus, dar pe celebrul, tragicul poet rus Mendelstam autorul îl face personaj din imediata vecinătate a lui Mihai Ulmu, ajuns cu şi pentru Eminescu în infern, unde nu focul e suprema suferinţă, ci frigul. La deschiderea porţilor infernale Mihai Ulmu constată că Mendelstam păşeşte agale nu încotro o apucă toţi.
„– Încotro, meştere?
– Spre Pol. De mic ardeam de nerăbdare să ajung la el. Iar acum mă aflu atât de aproape, încât ar fi păcat să ratez o atare ocazie. Merg până dă frigul cel mare, de minus 60. Iernez în „ciumul” unor iacuţi, iar la primăvară plec mai departe. Vreau să găsesc locul de unde porneşte în lume frigul.
Apoi i-a zis visător.
– Cât mai am de trăit, vreau să călătoresc, vreau să cunosc lumea. Ce dar minunat e viaţa... E păcat ca omul să nu înţeleagă acest lucru”.
Romanul lui Nicolae Dabija m-a determinat să scot pe masă cartea lui Valeriu Pasat despre deportările basarabenilor, nuvela documentară a lui Spiridon Vangheli Copiii în gheţurile Siberiei (despre o familie din Sofia mea), Cartea foametei de Larisa Turea, antologia poeţilor basarabeni contemporani Poezia Acasă (în care l-am portretizat pe Nicolae Costenco într-un incredibil cenaclu literar dincolo de cercul polar, unde poetul nostru a recitit şi el gheţurile timp de 14 ani).
Ce poate fi mai frumos decât poezia, ca expesie a libertăţii? Tânărul profesor de limba şi literatura română Mihai Ulmu îşi duce clasa de absolvenţi în imensa şi sublima lume eminesciană, în care examenele de bacalaureat nu epuizează cunoaşterea acestui univers. Unde mai pui că intervine... eliberarea sovietică! Profesorul Mihai Ulmu îşi asumă fapta temerară a discipolilor săi (care l-au repus pe Eminescu la locul lui, dând jos portretul lui Stalin, cocoţat de eliberatori). Astfel ajunge aproape de Polul frigului...
Odată fixat camertonul, itinerarul şi spaţiul manifestării personajului central, implicarea publicistului e inerentă şi necesară, dar insuficientă – ca romanul să fie altceva decât editorialele lui Nicolae... Volumul de poezii eminesciene, împrumutat de profesor unei eleve, Mariei Răzeşu, îl ajunge acolo în Siberia, adus de Maria, care (evident!) îl iubeşte – motorul şi carburanţii inepuizabili la un asemenea drum. Dragostea.
Incredibilele evadări siberiene a doi îndrăgostiţi fructifică sentimentul mântuitor în două poezii (ca să nu zic lecţii) distincte: 1) facerea în şapte zile a lumii – casei – familiei lor şi 2) naşterea în libertate a fiului lor Mircea.
Mă temeam de poezie la început, iar la momentul pornirii la drum a Mariei – cu flamura iubirii şi cu volumul de poezii eminesciene – am acceptat ambalajul detectiv, cu elemente dramatice cvazidocumentare, între care personalităţi notorii de concreteţea lui Mendelstam constituie repere incontestabile pentru conturare fenomenologică, dar nu continuare a colecţiei Cartea memoriei (proiect constituit doar din nume concrete, priponite juridic de localităţi, ţări şi ani concreţi).
Autorul realizează, în cele 73 de capitole, portrete şi categorii de oameni-supravieţuitori alături de temnicerii lor – foarte diferiţi şi aceştia. Când viaţa oricărui deportat nu valorează aproape nimic, când lupta pentru supravieţuire e una permanentă, a fi liber, cum ştiu să fie filozofii, sacerdoţii diferitor religii şi părintele Ioan Florenschi, e un miracol, iar evadarea pentru iubire şi pentru libertate a Mariei şi a lui Mihai e o reluare a Cântării Cântărilor, a mesajelor celor mai omeneşti, celor mai din elementul nuclear omenesc...
Procedeul matrioşcă trecut de la păpuşa tradiţională rusească la noţiunea de închisori mici în imensa închisoare a popoarelor sovietice vizează neaşezarea lumii după cea de a doua conflagraţie mondială şi autorul înţelege să stăpânească lăţirea, subţierea, pulverizarea globală melodramatică a subiectului şi să focalizeze mesajul într-o arhitectură teatrală a două jumătăţi de lecţie – cu o vacanţă lungă şi tragică la mijloc. E un procedeu ce mizează pe sugestie şi câmpuri sugestive mai eficiente, ca în cazul elicopterului Lituaniei trimis special după filozof şi a unicului vorbitor al celei mai vechi (de 5000 ani vechime!) limbi din Siberia, iugrin, pentru care proaspătul eliberat din gulag Mihai Ulmu îl caută la Institutul de Lingvistică din Moscova pe Dmitri Lihaciov:
„– Îl aşteptăm şi noi... A părăsit de câteva săptămâni închisoarea de la Inta. E pe drum încă... Despre ce doriţi să-i vorbiţi?
– Despre limba iugrin.
– O, o, despre cea mai veche limbă siberiană, vorbită pe continentul asiatic timp de cinci milenii? Ultimul ei vorbitor a murit acum două sute de ani.
– Nu, ultimul ei vorbitor a murit acum câteva luni la Zarianca, în temniţa de acolo. S-a numit Iuiun. Anume el m-a rugat să-i transmit savantului Lihaciov aceste caiete”.
Ultimul vorbitor al limbii iugrin devenise Mihai Ulmu, căruia Iuiun, care nu putea muri fără a-i transmite cuiva moştenirea sa unicală, i-a încredinţat ceea ce are un neam mai important... „Lui Mihai Ulmu i s-a mai povestit că într-un cătun de iurte de lângă Marea Albă mai trăiesc câţiva iugrini, dar care vorbesc ruseşte.
– O să-i învăţăm limba strămoşilor lor din aceste caiete, a spus Ojegov, celebrul lingvist. E o descoperire epocală, care nu are egal. Iar dumneavoastră sunteţi, de fapt, uncul vorbitor al acestei limbi”.
Cum e drumul din închisoare acasă, când noţiunea e atât de relativă?
„– Acasă?
– Acasă.
– După câţi ani?
– După treisprezece.
– Drum bun!”.
La lecţia întreruptă de eliberatori profesorul de română le-a dat o temă pentru acasă: A fi om în viaţă – e artă sau un destin? După treisprezece ani, ajuns în Poiana, de mână cu fructul dragostei Mariei şi al lui, cu Mircea, îşi regăseşte clasa căruntă, aşteptându-l cu tema de acasă în tot felul îndeplinită... Clasa cu câţiva elevi lipsă, între care şi Maria, cea cu nunta şi mormântul rămase aproape de Polul frigului.
Libertatea o are fiecare la îndemână, doar să nu se teamă de prea marele ei preţ. Pe un fundal tragic cu viaţa la limită autorul înalţă imne libertăţii şi dragostei, unicele repere de devenire a omului după chipul şi asemănarea cu Domnul. Eşecul proiectului stalinist, proiect diabolic – „Bezbojenca... un penetenciar special creat pentru mitropoliţi, episcopi, cardinali, rabini, muftii, preoţi, dalai-lama, pastori, şamani ş.a.” – e alt fel de imn libertăţii, nuanţă delicată, întregitoare a dramaticei lecţii oferite de Nicolae Dabija şi prin acest roman.