Cioran şi „rugăciunea negativă”
Pentru tiparAcea naţiune care nu e sortită unei mari revoluţii
este condamnată a se învârti în jurul propriului ei deşert.
este condamnată a se învârti în jurul propriului ei deşert.
Cioran
Este posibilă „schimbarea la faţă”?
Contemplând, mistuit de remuşcări, „zaţul fostelor nebunii” şi angajarea juvenilă şi glorificând, cu „ura iubitoare” a acelor ani (consideraţi „anii altcuiva”), o viziune mesianic-totalitară, bătrânul Cioran se dezice, părelnic, de „imperialismul vieţii”, de febra trăitului, colorând subiectiv paginile sale animate de „extazul îndoielii”. Totuşi el rămâne un mare vital, chinuit de „insurgenţa demoniacă”, observa Gh. Grigurcu. Chiar dacă râvneşte abstragerea în intemporalitate, neliniştea impersonală şi se vrea, prin scrisul său, „dincolo de istorie şi de devenire”. Ştie însă prea bine că „o carte trebuie să fie o primejdie”. Iar Schimbarea la faţă a României poartă prin ani acest pasional mesaj, branşat la febra devenirii şi voinţa de transformare. Condamnând vehement o Românie „mediocră, domoală, resemnată”, o ţară-ecou, golită de dramatism, cultivând, sub pavăza defetismului, o spectaculoasă indiferenţă.
Or, preceptul cioranian, lansat în febricitanta juneţe sedusă de mesianism, invita – corectiv – la o despărţire de soarta minoră a neamului, acesta urmând a exista doar „ca ameninţare”. Altfel spus, ca „ethos agresiv” în Istorie. Îndemnând la o „iubire conştientă a puterii” şi flagelând „neantul trecutului propriu”, deloc flatant, eseistul era, de fapt, frământat de o dureroasă şi, cum se va vedea mai încolo, insolubilă problemă: ce trebuie să rămână sau, dimpotrivă, ce trebuie să devină un neam, în speţă al nostru, mânat de impulsul de a-şi oferi un alt destin, ieşind în largul Istoriei.
Vituperanţa cioraniană, cu accente pamfletare, condamna – pe de o parte – debila pornire de a face Istorie, defensivitatea mioritică şi slaba încordare a voinţei. Pe de altă parte, tot Cioran observa că un destin e un dat definitiv, că această condiţie de cultură mică e hotărâtă, pre-scrisă în ortogeneza culturilor. Dacă aşa stau lucrurile, răzvrătirea, în numele unei iubiri delirante, de trăire apocaliptică, frisonată de gustul devenirii, nu poate schimba mai nimic. Soarta ne e pre-scrisă, acel impuls specific lucrează şi rechizitoriul semnat de junele Cioran ne pecetluieşte destinul sub semnul eternizat al neputinţei. Totuşi corecţia de orbită pare posibilă, devenirea se insinuează, de vreme ce eseistul ne avertizează că înţepenirea în naţionalism, închiderea în local ratează „sensul unui neam”.
Dacă Cioran vroia o biciuire a orgoliului şi, drept consecinţă, o Românie fanatizată, alte voci sunt gata să decreteze că pomenitul „ethos agresiv” este un fapt împlinit şi apetitul anexionist al românilor face ravagii, ameninţând vecinătăţile. Iată, de pildă, osteneala „fructuoasă” a lui Vasile Stati, propunând – sub „girul ştiinţific” al Academiei de la Chişinău – o Istorie a Moldovei în date, în care răstălmăceşte cu neruşinare faptele, vorbind în numele adevărului istoric (?) despre „cuceritorii români”. Să mai adăugăm că V. Lapteacru, punând şi el umărul, nu ezită să califice jalnica făcătură „o carte trebuincioasă”, glorificând demnitatea de moldovean. În fond, astfel de opinii (care se iluzionează că aruncă „o privire sinceră în oglindă”) însoţesc vocile celor care râvnesc „desfacerea” României. Nu degeaba V. Stati batjocoreşte iniţiativele celor care au dorit Unirea (bătându-se pentru împlinirea ei), numindu-i în derâdere românomari. Evident că „istoricul” de la Chişinău consideră România un stat artificial (parcă şi Huntington gândea similar şi, despicând România, indica graniţa catolică drept „sfârşitul” Europei). Şi dacă l-am chestiona în privinţa devenirii, problema reintegrării, cerută de marşul implacabil al Istoriei, n-ar figura printre priorităţile lui V. Stati. Dimpotrivă, ar încărca agenda falselor probleme.
Să ne întoarcem însă la Cioran. El n-a atacat chestiunea basarabeană, dar, înţelegând scrisul ca valoare terapeutică, recunoştea semnificaţia cărţii ca rană. „Suferinţa ştie totul” – obişnuia să spună moralistul. Şi nu este Basarabia o provincie suferitoare? Literaturizarea ne poate elibera de obsesii, dar numai trăirea este „adevărata şcoală”. Totul – mărturisea neliniştitul Cioran – „începe de la măruntaie”. Or, viscerele sunt „clarvăzătoare”, instinctele dictează şi autorul se revarsă în pagină, făcându-ne părtaşi la exerciţiul repetitiv al nefericirii. Gândul concentrat, depresiv, fixat într-o formulă diamantină, gata de a fi anulat imediat (sub porunca viscerelor sinelui), aparţine unui ins frenetic, contradictoriu, locuind totuşi într-o „paradigmă vitalistă” (cum bine observa Ionel Necula). „Afrontând” tabieturile, cel ispitit de negaţie se dovedeşte arţăgos sau exultant şi impune cioranizarea lumii. El, alungat din Paradis, se răzbună; în lumea post-paradisiacă, insomniacul Cioran suportă „crima” lucidităţii. Neliniştitul autor află însă că viziunea negativă înseamnă o cunoaştere primejdioasă. Cutreierat de boala nesomnului, nu poate uita. Nopţile sibiene de atunci n-au hrănit doar „divagaţii” frenetic livrate, ci au consolidat o viziune. Dar Cioran ştia că luciditatea este incompatibilă cu viaţa. Ea, viaţa, cere un „minimum de iluzii”. Este oare Basarabia – ne întrebăm – iluzia noastră? Nu putem noi pătimi pentru o idee? Şi, mai ales, nu o putem împlini? Uşurinţa în a ceda, comportamentul slugarnic, în fine, defensivitatea mioritică (cum, repetat, ni se aminteşte) par a întări un răspuns negativ. Văduviţi de mesianism (şi Cioran nu oboseşte, nici el, a relua observaţia), suportăm soarta hărăzită, amânând o revoltă, de altminteri, inutilă (dacă acceptăm premisele cioraniene).
Intervenţii relativ recente (cazul lui Pierre Yves Boisseau, în „Le Monde”) „denunţă” xenofobia, antisemitismul, altfel spus, substratul extremist al operei lui Cioran. Încât tot ce a scris după cea mai controversată carte a sa (adică Schimbarea la faţă a României) pare a fi, potrivit raţionamentului eseistului amintit, doar o secreţie a sentimentului de culpă. Previzibil, dispariţia moralistului a provocat decontul, a stârnit reacţii virulente, rebeliunea exegetică fiind întreţinută, ştie oricine, de însăşi creaţia sa inflamată, orgolioasă, contradictorie. De pe meterezele Ego-ului, Cioran priveşte dispreţuitor; fie că vorbeşte de rostul echivoc al religiei, fie că mustră, în fraze grele, „neînfăptuirile valahe” şi destinul nostru slugarnic, el – în inconfundabilu-i stil laconic, fragmentar, liric – se confesează. Hiperlucidul Cioran acuză povara existenţei („accidentul meu”) şi face din temele sale obsesive (având ca poli singurătatea şi orgoliul) o dilatată „confesiune neîntreruptă”. Gândul fulgurant, iubind fragmentul, cu oroare de sistem, esenţializează; menirea singurală, respectând unicitatea ca fiinţă şi esteticitatea propriei individualităţi, înseamnă, de fapt, o prăbuşire în sine (după ce, inevitabil, a făcut ocolul Istoriei). Cioran ştie prea bine că doar cultura este triumful individuaţiei. Afirmaţia, aşezată răspicat în paginile „istorice” ale cărţii sale de juneţe („divagaţii” scrise prin 1935-’36), se hrăneşte din pasiune şi regretele unei iubiri disperate, conştientizând limitele României şi visând, fanatizat, la „schimbarea (ei) la faţă”.
Alcătuit din paradoxuri, dar trecut prin şcoala rigorii carteziene, căutând, cutreierat de frisonul gândirii, „adevărul spermatic”, Cioran s-a vrut totuşi „creatura bibliotecii”. Neliniştea extatică şi disperarea luminoasă coabitează într-o voluptuoasă încordare la marginea fiinţei. O filozofie ascunsă (câtă vreme Cioran este cobaiul propriei sale filozofii) alimentează această vitalitate neagră. Un strigăt de disperare, de fapt, iscat de blestemul lucidităţii. Sub bagheta lui Cioran, în pofida lirismului emfatic şi a cinismului afişat, învăţăm clarviziunea (nefastă, precizează imediat eseistul). Dar otrava ei subtilă, acea cioranură (Roland Jaccard) care stăpâneşte infernul lăuntric, fără putinţa izbăvirii, fără tresăririle adevăratei credinţe, pare a afla în creaţie salvarea temporală. Fiinţele lovite de finitudine (heideggerian vorbind) înţeleg că finitudinea este privare de sens. Şi totuşi, păşind în viaţă (şi făcând, astfel, primul pas în moarte), pustiiţi şi neizbăviţi, devoraţi de nostalgia paradisului şi mâhniţi de somnolenţa prelungită a naţiei (îndurând Istoria, în atâtea rânduri agresivă), „învăţăm”, sub semnul urgenţei şi al stilului catastrofic, clarviziunea; nu doar blestemul lucidităţii, ci şi blestemul etnic „lucrează”, fireşte, «sans rigueur», în această filozofie îmbibată de scepticism, blamând o somnolenţă conştientă de sine.
Totul merge spre rău, constată, aproape imperturbabil, Cioran. Şi atunci recăderea în somnolenţă (contrastând cu soluţia de altă dată, cea a ethosului agresiv, conotând „voinţa de putere”) poate fi visata izbăvire a omului cioranian?
Multă vreme un autor interzis, Cioran are parte, acum, de o explozie editorială (ca salutar gest recuperator). Doar că unele dintre titlurile puse în circulaţie, inundând piaţa literară, sunt – cum s-a observat (Z. Ornea) – „antologii cosmetice”, cu un sumar „agreabil”, filtrat (ca să nu zicem cenzurat). Dar şi aşa, teribilismul tânărului Cioran, crescut la şcoala lui Nae Ionescu într-un dispreţ total pentru filozofia „sistemică”, răzbate la tot pasul; chiar dacă unele din vechile afirmaţii sunt repudiate, iar filozoful invită, obsedat de jocul nuanţelor, la o baie în context, deoarece – suntem preveniţi – „trebuie înţeles totul cu grijă”.
Provocările cioraniene au stârnit admiraţie, chiar „delir de sezon” (urmând fluctuaţiile modei), dar n-au produs discipoli. Inimitabil, transferând în pagină neliniştile propriei conştiinţe inflamate, Cioran a rămas un singular. Să ne amintim că un C. Tacou făcea observaţia (de nelepădat) că „poţi deveni, eventual, un Eliade (adică un ins „zăvorât” în opera lui, sensibil la misterul lucrurilor), dar nu poţi deveni Cioran” (s. – A.D.R.). Pariul cu sine al acestui filozof „clandestin”, luptând împotriva temperamentului, n-a stins conflictul dintre viaţă şi operă. „Bietul Cioran” (ca să preluăm aici vorbele lui Noica, cel care visa să aibă influenţă doar în România) s-a dezis tocmai de România; apelând la un idiom de împrumut (franceza fiind, afirmă Cioran, o limbă terapeutică), el iese din „infernul etniei”, recucerindu-şi echilibrul. Dar sistematicul (totuşi) pesimism hrăneşte, după alte păreri, o maimuţăreală pe marginea prăpastiei. Doar „solidaritatea dispreţuitoare” (D. Ţepeneag) îl mai leagă de ţara părăsită, un deşert al „bietului” profet Noica. Toată creaţia lui Cioran e tensionată de acest conflict dintre experienţa personală şi cea livrescă. Contrazicându-se la tot pasul, urmând logica viului, filozoful (ca spirit nihilist) dovedeşte o conştiinţă artizanală. Nuanţele cioraniene împingând semeţia demiurgică până la a considera filozofia drept „cea mai înaltă formă a neputinţei”, pulverizează, în numele aforismului, tocitul loc comun; reluând ideea şi prelucrând-o (în sensul rafinării ideatice şi a domesticirii stilistice), Cioran confirmă, prin laconism, că moraliştii sunt „spirite de formulă” ispitiţi de negativitate.
Chiar cearta cu divinitatea sălăşluieşte în această necurmată rugăciune negativă. Istoria, cu maşinăria ei implacabilă, este ironie în mers, lumea e vidată de divin, omul pare a fi opera ratată a demiurgului. Scepticul „de serviciu” nu are acces la revelarea Divinităţii şi această imposibilitate a identificării îi anulează efortul de a crede. Doar insomnia îi stârneşte revelaţia, rămânând – prin excesul conştiinţei – o experienţă capitală. Pedepsit, condamnat la a veghea (blestemul conştiinţei, oferind experienţa prăbuşirii, fiind altceva decât conştiinţa filozofică), Cioran constată că somnul face viaţa suportabilă: doar în uitare, în inconştienţă aflăm limanul salvator.
Dar când pasiunea absolutului se cuibăreşte într-un suflet sceptic (cum e, neîndoios, Cioran), de o subiectivitate totală, eliberând fluidul lăuntric în clopot şi alimentând „fericitul dezechilibru”, repudierea formelor pare o inevitabilă consecinţă. Gânditor „existenţial şi organic”, Cioran fuge de ponderaţie, ruginind spiritul. Încordarea sa dureroasă caută efervescenţa, nu cristalizarea: descoperă, cu „otrăvicioasă voluptate”, haosul iraţional, fascinaţia viului şi, desigur, zguduirea fiinţei. Acest „farmec iraţional”, departe de superficiala suferinţă estetică, dă o marcă organică scrisului său. „În durere – scrie Cioran – omul cugetă prin simţuri”. Între durere şi disperare, scrisul cioranian vrea să urmeze sinuos intensitatea şi spontaneitatea vieţii, acceptându-i iraţionalitatea organică şi logica contradictorie.
Fixat în perpetua interogaţie, răbufnind devastator, Cioran este un vicios al negaţiei. Făcând din percepţia fragmentaristă „orgoliul unui moment de transfigurare”, condensând, fatal, o sumă de contradicţii, el se considera un „douteur” incurabil. De aici şi refuzul instinctiv al certitudinii, beatitudinea reflecţiei care erodează soliditatea locului comun, fascinaţia negaţiei conducând spre un timp al secătuirii, când luciditatea şi oboseala înving. Dar acuză, oare, Cioran, de-adevăratelea, acea „sărăcie interioară” pe care, cu felurite prilejuri, o flutură declarativ? A scris el prea mult, cum pare a crede, învinovăţindu-se?
„Prima mea carte – afirma marele eseist*, spulberând ideea progresiei – conţine deja, virtual, tot ce-am spus după aceea”. Dar prima carte semnată de acest „calomniator al Universului” (cum se răsfaţă) era, fireşte, o „carte explozivă şi barocă”; o carte de „o rară violenţă” (crede Sylvie Jaudeau) în care junele filozof, revărsând în pagină insolenţele vârstei, rostea un adio brutal chiar filozofiei. Intoxicat de limbajul filozofic, Cioran respinge în Pe culmile disperării iluzia profunzimilor; el, stăpânit de fervoare şi furie, vrea o despărţire „sălbatică”, convins că filozofiei îi scapă marile, adevăratele probleme. Spirit turmentat, tânărul Cioran se războieşte cu „devenirea”, aceasta dezlănţuind forţe potrivnice, imposibil de stăpânit, pregătind autodistrugerea. Pedeapsa noastră, va scrie el mai târziu, este Istoria; fiecare acţiune va fi o sursă de nefericire. Apropiat de gnostici, Cioran desfăşoară o concepţie asupra Istoriei care reia sfatul lui Simmel. Şi, ne amintim, cel pe care Cioran îl considera un adevărat scriitor spunea: „Pentru a se menţine, viaţa trebuie să se distrugă”.
În acest balans al incertitudinilor, Cioran – incapabil de credinţă – pare a găsi refugiul în experienţa extatică. „Îndoiala – afirma bătrânul Cioran – este fie paralizie, fie trambulină”. Fiindu-i refuzat saltul în credinţă, eseistul răscumpără această ambivalenţă prin intensitatea trăirilor, prin ebrietatea iluminărilor şi voiajul „dincolo de sine”, recunoscând naufragiile îndoielii suverane şi alungând spectrul ruinei. Contemplând o devenire vidată de sens, el îmbrăţişează o mistică fără absolut, îmbătat de ideea risipirii, a ne-ajungerii şi a neîmplinirii, alunecând spre o luciditate sterilă. Eul lui Cioran nu este, vai, confortabil; devastat de insomnii, tânărul Cioran nici nu râvneşte aşa ceva. În fond, scrie el, sănătatea perfectă este a-spirituală. Iar pentru a acţiona avem nevoie de certitudini, afirmă cel locuit de un scepticism incurabil. Să nu fi îndemnat Cioran la acţiune? Dimpotrivă.
Or, „divagaţiile” pe care le aşterne cu frenezie şi cutezanţă tânărul Cioran (la 24 de ani învolburările orgoliului vizau, neapărat, definitivul) în Schimbarea la faţă a României nu ţin doar de silinţele condeiului unui june; dar, iată, în ediţia definitivă (Editura Humanitas, 1990) şi, regretabil, desfigurată, autorul mărturiseşte cumva surprins – a nu se fi regăsit. El vorbea atunci de „vicii substanţiale” şi de o „românitate deficientă”. În numele lor propunea, desigur, o soluţie: convins de obsesia unei meniri (dobândind, în timp, un „contur original”), el gusta din furia devenirii, veştejind resemnarea, plaga scepticismului organic. Aşa-zisa înţelepciune, scria apăsat Cioran, ne condamnă la inerţie; echilibrul ar fi, zice eseistul, expresia unei deficienţe. În consecinţă, doar pasiunea de individualizare, nedomolită, ne poate conduce spre „ceasul solemn” când vom găsi, orgolioşi şi agresivi, un sens în lume. Când, ieşind din sub-istorie, renunţând la a mai fi conduşi de vreme, ne vom scutura de sinele lenevos, descoperind răspântia: încărcându-ne de fanatism, lepădându-ne de inadecvare, părăsind orizontala, proverbiala noastră răbdare (devenită, pentru unii, categorie etnică).
Este clar, Cioran visează pentru noi. Doreşte din tot sufletul să ieşim dintr-un destin mediocru, preparând o transfigurare istorică. Vrea ca România să nu mai lunece pe soarta sa, mărginindu-se la etnic. Mărşăluind în ritmul marilor culturi, România se va îmbolnăvi de o viziune universalistă. Atinsă de graţia terestră, ea va dezlănţui o ofensivă fecundă, nemaifiind o ţară ratată. Când? Cioran speră că nu va constata o nouă amânare, că ne vom scutura de „nimbul” blazat al înţelepciunii (dictându-se doar o cuminte supravieţuire), deşi este obligat să recunoască – nu resemnat însă – că acest salt nu se poate face „când îl vrei”. El descoperă în crezul mesianic soluţia tuturor problemelor. Ideea Saltului produce o fascinaţie violentă şi devine posibilă prin desferecarea „potenţialului imperialist”. Este aceasta o soluţie pentru România? Ne îndoim.
Cartea lui Cioran, scrisă, spuneam, de o conştiinţă febricitantă, condamnă, în fond, în numele unei realităţi viitoare, la o indiferenţă spectaculară şi molipsitoare. Eseistul doreşte pentru acest neam umilit şi oropsit, dedat cu voluptate băşcăliei suverane, exerciţiilor de dispreţ şi negativitate superficială, de autodenigrare – o explozie; un miracol istoric, altfel spus, care să ne elibereze de complexe, anulând inegalităţile de nivel istoric; care să ne salveze de blestemul mioritic, schimbându-ne ereditatea, acele „dispoziţii esenţiale” care ne aruncă în braţele abandonului, odihnind într-un creştinism pastoral.
Dacă istoria noastră este o lungă serie de începuturi ratate, ieşirea din minorat, spune Cioran, devine posibilă printr-un fenomen politic original. Un nou start impune, obligatoriu, a renunţa la aşteptarea subterană, la somnul istoric, alimentând voinţa de a deveni naţiune. Cum? Cioran are un îmbietor răspuns la îndemână: prin existenţa profetică. România, meditează junele filozof aruncând cuvinte grele, este o ţară fără profeţi; venind dintr-un timp fără istorie, din „vidul trecutului” şi oferind o „cultură adamitică”, România nu se poate scuza la nesfârşit, invocând împrejurările vitrege, ci se poate afirma, deşteptând virtualităţile. Dar astfel de gânduri înalte, avertizează Cioran, nu se pot concretiza fără mesianism. Înnămoliţi în originarul etnic, vădim un ataşament static, nepreocupaţi de a ne integra în istorie. Existăm „mai puţin”, suntem doar o umbră şi avem datoria – lichidând un blestem ereditar – să metamorfozăm infinitul negativ al dorului în eroism. În fond, observă moralistul de mai târziu, istoria noastră conservă doar „reacţii de existenţă”; e nevoie de a-i imprima un sens ascendent, ieşind din milenara şi sterila zbatere orizontală, definind un popor contemplativ. Doar o „tablă de conversiune” (cum spune Cioran), hrănind febra politică, ar putea – prin elan colectiv şi convergenţă – să imprime alte reflexe istorice, veştejind „dezerţiunea din lume”.
Nu oferea Revoluţia din decembrie astfel de premise prielnice? Cioran însuşi, surprins de evenimente, îndrăznea o reconciliere cu trecutul. Eminescu, afirmă eseistul într-un interviu, nu poate fi o eternă scuză; marele poet nu poate justifica demisia noastră din Istorie, „absenţa completă”, eşecurile succesive, o compensaţie infinită. Revoluţia – constata Cioran („bouleverseur”) – invita la a ne depăşi scepticismul. Un popor face o singură mare revoluţie, afirma el apodictic în Schimbarea la faţă a României, aşteptând-o. Revoluţia oferă un sumum de auto-conştiinţă; fără ea istoria este devenire inertă. Se poate pregăti deci saltul transfigurator, despărţindu-ne de soarta periferică şi anonimatul istoric. Suntem la o răspântie care ne poate lecui de o obsesie dureroasă. Cioran visa la o dilatare lăuntrică, sperând o proiecţie de orgoliu. Voinţa de putere (se pot desluşi, fără efort, urme din Nietzsche) pregăteşte o răzbunare creatoare. Angajat profetic, disperat chiar, Cioran iubeşte frenezia mesianică, vestind respiraţia istorică a unui neam şi, de aici, voinţa unui salt istoric, rupându-se de un somnolent „destin germinal”. Adică înfrângându-şi legea, cum scrie el apăsat, renunţând la neorgoliosul a fi pentru a deveni, lucrând pasional cu materia viitorului.
Dar în volumul din 1934, Pe culmile disperării, Cioran scria ferm: „Nu-mi plac profeţii, precum nu-mi plac marii fanatici care nu s-au îndoit niciodată de credinţele şi misiunea lor”. Dorind a converti o dureroasă obsesie într-un salt transfigurator, moralistul pledează, de fapt, patetic, dar şi cu scepticism ironic, pentru o angajare profetică. Schimbarea la faţă a României s-a născut din această „iubire problematică”. Făcând din disperare un reazem, noi – observă caustic Cioran – am fost „un popor de răzmeriţe”. Condamnaţi la o existenţă subterană, am fost lipsiţi de o tradiţie revoluţionară. Eterna defensivitate pregăteşte – speră autorul – o răzbunare creatoare; ceea ce ni s-a refuzat trebuie câştigat, spuneam, printr-o dilatare lăuntrică şi o proiecţie de orgoliu care să cheltuiască rezervele neconsumate; care să ne inculce – prin voinţa de putere – o respiraţie revoluţionară, încât acest popor să nu mai încapă în sine.
Scepticul Cioran se hrăneşte din disperare. Lunga apatie a unui popor vegetal, îndurând istoria, se cuvine curmată. Ieşind din această somnolenţă conştientă de sine, mai crede eseistul, ne scuturăm şi de o stare poetică pasivă, deşi – demonstraţia s-a făcut – vegetalitatea românească a fost fertilă în planul artei. Nu invocând anumite circumstanţe (vitrege) vom câştiga un mare sens în lume. Soluţia ar fi, scrie Cioran, să ieşim din graniţele profetismului naţional, să spargem zidurile localismului. Altfel spus, să ieşim din sub-istorie, scuturându-ne de un organicism somnolent. Îndărătnicia cu care ne păstrăm în graniţele originalităţii etnice (poate că Cioran avea în vedere statul etnografic al lui Crainic sau „noua mişcare ortodoxă”) ţine de fixitatea caracterelor primare şi împiedică detenta marilor gânditori mesianici. Vrea să fie Cioran un astfel de profet, deviindu-ne destinul?
Răspunsul pare mai degrabă negativ, eseistul crezând, cu o luciditate dureroasă, doar în capacitatea de îndoială; criteriul îndoielii, notează Cioran, este singurul valabil, umanizator (vezi Fuga de pe cruce), nimbând clipele tragice ale existenţei. Dar Cioran doreşte din răsputeri pentru acest popor un alt destin; se îndoieşte, dar visează că potenţialitatea, tendinţele imanente, cumsecădenia colectivă vor îngădui o formă românească de existenţă. Că geniul momentului, prudenţa, cuminţenia vor face loc riscului şi aventurii, exprimând un ethos agresiv. În fond, cultura imediatului (obligându-ne a naviga printre contingenţe) este o perspectivă „de jos”, încărcată cu substanţă etnică; moderaţia, ar putea continua raţionamentul, blochează sau întârzie o filozofie înaltă, imposibilă fără un grăunte de nebunie. Asta cere, de fapt, Cioran; doar provocarea (dezvăluind o rezervă de forţă) poate impune o idee în lume. Poporul român, „prea aşezat”, poartă oare în sânge o idee imperială?
Evident nu. Apatia, să recunoaştem, ne condamnă la existenţă fără destin. Putem nădăjdui la o schimbare de orbită? Descoperirea de sine pe care o pregăteşte în retortele viitorului Cioran are ca premisă tocmai saltul de la amânare şi umilinţă la frenezie. Pasivitatea nu poate fi un merit. Marile culturi, observă Cioran, sunt lumi; atinse de „superstiţia istoriei”, traversând fie vitalismul auroral, fie rafinamentul crepuscular, ele zguduie, sunt totalităţi cu caracter cosmic, satisfăcând setea demiurgică. Or, spaţiul nostru cultural (unde geografia a determinat istoria) poartă, zice Cioran, cu o disperare retrospectivă, un blestem balcanic, „apolitic”; ne putem scutura, în aspiraţia neostoită pentru formele europene, de aceste lanţuri ale eredităţii, contaminată de „scursorile asiatice” ale unui imperialism steril? Va putea România să devină un focar al sud-estului european, ieşind din mistica naţionalistă? Va fi ea o realitate politică, mânată – în numele pasiunii pentru universal – de un avânt ascendent, sau se va mulţumi cu un destin mizer, plasată la remorca civilizaţiei? Din păcate, evenimentele postbelice confirmă îndoielile lui Cioran. Cangrena morală şi pecetea „caragialismului” ne-au sortit unei existenţe periferice, fără a face din România – aşa cum spera junele eseist – „o conştiinţă nemulţumită”. În numele mobilităţii centrelor de putere, al policentrismului cultural încă mai nădăjduim în lichidarea tarelor balcanismului (cu statele lui „gelatinoase” – cum scria imberbul autor – şi idealuri de împrumut). Să fie forţa singura noastră soluţie, promiţându-ne izbăvirea?
Cioran e limpede: doar atinsă de „graţie istorică” o idee, precedând şi hrănind voinţa unui salt istoric, ne preface în altceva. Dar cu o condiţie: cultul forţei! Nimic mai străin de ethosul românesc, vom constata. Totuşi a împinge doar spre trecut orgoliul naţional nu înseamnă o „risipă de eroism”, câtă vreme ne scăldăm în mizerabilitatea prezentului. Doar profetismul ne poate hărăzi o altă soartă. Dar cum nu există mesianism fără implicaţii politice, orice idee mesianică ascunde, evident, o „pornire spre putere”. Elanurile mesianice se sprijină pe viitor ca pe singura noastră realitate. Plăsmuirea României, notează Cioran, presupune a ne îmbolnăvi de orgoliu, înfrângându-ne legea: adică, despărţindu-se de un trecut neflatant, pentru a pregăti saltul istoric printr-o ruptură fecundă, vestind discontinuitatea.
Într-un anume sens, istoria noastră postbelică – instaurând prin forţă un comunism importat – a produs această fractură, deviindu-ne destinul pe orbita sovietică. Rusia îl fascinase pe tânărul Cioran. Ea ar fi, nota junele eseist, ţara de la care am putea învăţa mai mult; probabil că E. Cioran viza istoria mesianică şi nu infecţia ideologică. Oricum, cazul rusesc oferea o experienţă bogată şi Cioran părea sedus de aspiraţia hegemonică, impunând un universalism ideologic. Accesul la putere, recapitulează eseistul, cere o voinţă organizată; iar prin industrializare proletariatul dobândeşte „orgoliul de clasă”. Atent la diferenţa „de conţinuturi”, autorul pledează pentru rezolvări specifice, fără a fi pătruns de mirajul unei soluţii universale (comunismul) care a tulburat mesianismul slav, contaminat de bolşevism. Înţelegând însă că instrumentul Istoriei este politicul, Cioran scrie apăsat – concluziv: România n-are de învăţat decât de la naţiunile care gândesc politic. Adică de la cele care îmbrăţişează cinismul forţei, animate de un spirit politic de mare anvergură. Tragediei culturilor mici, Cioran îi adaugă – lucrând pe exemplul românesc – insuficienţa politicului, confiscând şi istovind erupţiile spiritului.
Gândurile lui Cioran cresc din dualism şi disperare. Or, „revelaţiile disperării sunt revelaţiile neantului”. Între potenţialitatea bogată şi raţionalismul fad, între capacitatea de revelare şi principiul demonic al vieţii, omul cioranian – ca fiinţă fragmentară – suportă un dualism ireductibil. Silinţa nesăbuită de a înăbuşi pornirile divergente iscă nu doar tortura, ci şi vampirismul spiritual, mistuit în propria-i încordare. Perversitatea raţiunii, fragilitatea subtilităţii, pudoarea metafizică în trăirea infidelităţii ne instalează în dizarmonie. Chibzuind îndelung, prinşi în trudnica „elaboraţie interioară”, sugrumăm fondul trăirilor, „fierberea antinomiilor”. Respingând echilibrul steril, acea încântare în finit, Cioran respingea sterilizarea şi formalizarea vieţii; închistaţi în cultură – avertiza el (Cultură şi viaţă, în „Rampa”, 15 octombrie 1933) –, refuzăm înţelegerea vieţii. Între o conştiinţă incendiată şi o biologie transfigurată, Cioran preferă, se vede bine, chinul organic, extazul conţinuturilor debordante. Dezinteresat de „formele vide”, produse de inteligenţele plictisite, locuind într-o „lume de forme reci, sterile şi nevitalizate” (cum defineşte el, scandalos, cultura), Cioran vrea nu revoluţia formelor, ci succesiunea conţinuturilor. Fireşte, cu o precizare: fondul adânc al subiectivităţii, vârtejul demonic, barbaria sunt dincolo de cultură, nicidecum anterioare ei. O redescoperire a biologiei (transfigurate) după o anemiere culturală!
Refugiat într-un Occident vulnerabil, sortit ruinei, gânditorul e convins că „nu poţi face istorie nepedepsit”. Din acest punct de vedere, Franţa ar fi ţara cea mai ameninţată; ea s-a cheltuit prea mult şi decăderea, sleirea ar fi tributul firesc al civilizaţiilor expirante atinse de infantilism, golite de vitalitate. Înţelegând sensul tragic al devenirii, Cioran deplânge tocmai absenţa noastră din Istorie.
Condus de legea freneziei, filozoful „clandestin” nu duce însă niciun gând până la capăt. Contradicţia sălăşluieşte în orice rând, bolnav – la tânărul Cioran – de cultul iraţionalului. El condamnă „pauzele timpului” şi ia pulsul epocilor. Hitlerismul ca destin (să nu uităm că febrilul Cioran avea mistica Führerului) a răpit spiritul critic unei naţiuni; dorind cu înfrigurare renaşterea României, acelaşi Cioran descoperă în democraţie un exemplu demoralizant. „Istoria, rosteşte el, e făcută de plutonieri inspiraţi”; sunt aici, indiscutabil, opinii favorabile dictaturilor europene, răzbate cu violenţă nociva ideologie de dreapta, favorizând accesul demonicului.
Să n-aibă Cioran dreptul la căinţă? Exprimă acele cărţi „preistorice” (cum le-a etichetat însuşi autorul) părerile unui „tânăr smintit”? Poartă ele un fond excesiv, o încărcătură juvenilă, sunt povara sinceră a unei crize? Indiscutabil. În fond, Pe culmile disperării închide o intuiţie primordială: „tot ce aveam să scriu după aceea, recunoştea Cioran, se găseşte, deja, în ea”. Şi apoi stilul catastrofic, valabil astăzi ca şi ieri, contaminează temperamentele problematice, corupte de un minus vital. Radicalismul cioranian, transparent în aceste opinii de tinereţe, viza o soluţie regeneratoare; probabil că elanul autoritar al dictaturii (pentru care Cioran manifesta un entuziasm explicit; cf. Z. Ornea) hrănea gândul unei alte Românii, pătrunsă de fanatism orb, izbucnind din periferia ratării, rupând într-un ceas fast zăgazurile.
Contemplând hăţişurile şi vicleniile Istoriei, Cioran dorea o schimbare de destin. Aversiunea faţă de oriental, infuzia de forţă, ieşirea din destinul germinal şi „somnolenţa virginală” înseamnă un plus de autocunoaştere; astfel, consumându-ne posibilităţile lăuntrice, existăm ca ameninţare, preparând saltul definitiv, devenind creatori de Istorie în imediat. Politicul ar servi „valorile vitale”; iar acestea, după o lungă înjosire, ar schimba formula noastră sufletească, trezind gustul devenirii. Tânărul Cioran pledează, aşadar, într-un eseu patetic devenit inclement rechizitoriu, pentru „schimbarea la faţă”; el cere o voinţă încordată pentru ca acest neam, atins de resemnarea fatalistă, să nu se mulţumească cu „mângâierile destinului”, ci să-şi trăiască propria-i putere, placată pe o înaltă misiune politică şi spirituală, înfrângând blestemul mioritic.
*
Altfel spus, privind spre limanul tranziţiei după o euforică fractură istorică, lepădându-ne de crisparea ideologică, dar, regretabil, nu şi de nostalgia paternalismului, se cuvine să nu mai îmbrăţişăm fatalismul ca soluţie. Ceea ce urmează să se întâmple ar trebui provocat chiar de vrerea noastră, nu de voinţa altora; ceea ce vrem să fim presupune nu reînvierea trecutului (plonjând într-o lume închipuit-edenică, populată de mituri excepţionaliste), ci construind viitorul, renunţând la practica temporizării, la eterna lamentaţie şi improvizaţie, la reflexul slugarnic. Critica distructivă, fără alternativă, şi politicianismul centrifugal, frenezia demolărilor şi energia irosită în rivalităţi umorale ne condamnă la lâncezeală, mângâiată lenevos de boarea balcanică, şi ne aruncă într-o tranziţie fără ţel. Constatăm că la ora decontului blestemul manolian se întinde letargic. Trăind dilematic între ambiţiile europene şi maladiile orientale, România râvneşte a deveni o societate performantă. Ea trebuie, aşadar, să se schimbe (nu doar „la faţă”) şi nu trebuie să uite că bătălia informaţională, acerbă azi, nu se poate împăca, nici măcar pe termen scurt, cu sărăcia imaginaţiei diplomatice. Delăsarea trebuie abandonată, inclusiv pentru a curma anomalia întreţinută de existenţa a două state româneşti. Putem spera? Vom reuşi să ne adunăm şi să acţionăm? Oricum, nu rugăciunea negativă poate fi izbăvitoare, chiar hrănită de o iubire delirantă. Altfel, riscul periferializării va pecetlui neputinţa de a ne croi un destin înalt. Ideea cioraniană a „neantului valah”, îmbrăţişată de unii analişti, se dovedeşte confortabilă pentru toţi denigratorii neamului, evidenţiind cu virulenţă slăbiciunile fiinţei etnice, „golurile psihologice şi istorice” ale devenirii, metehnele şi încetineala evoluţiei, în fine, somnul istoric, văduvind România de trecut şi de viitor. Contează mai puţin că strigătul lui Cioran, disperat, era un „crez de generaţie” (Ionel Necula), înrolându-se unei misiuni profetice; sau că Schimbarea..., potrivit unor voci studenţeşti (scrisoarea de solidarizare era publicată în paginile revistei „Vremea”), se angaja în „lupta contra reumatismului şi a cretinismului”. Teza poate fi (şi este!) nemilos exploatată şi de cei care, în plină confuzie identitară, luptă cu românismul, hotărând că orbita rusească este preferabilă. Nu cred că unii politicieni de la Chişinău l-au citit pe Cioran, dar, observăm, nu ratează niciun prilej de a incrimina ethosul „agresiv” şi poftele imperiale. Basarabia, din păcate, rămâne un cobai al Istoriei şi „nodul” unei dispute. Reîntoarcerea ei se cuvine pregătită nu prin risipă de vorbe şi inconsecvenţă, inventariind un şir de şanse ratate. Constatăm însă că, la această oră, reîntregirea nu este un sentiment popular; ideea-capcană a independenţei (Vlad Loghin) a câştigat teren, iar o unire artificială, forţată, nu ar stinge un litigiu istoric. Rămâne miracolul regenerării românismului şi speranţa regăsirii în interiorul aceleiaşi culturi. Fiindcă, pe bună dreptate, Mihai Cimpoi observa că faimosul conservatorism are „raţiuni polemice” şi că fenomenul basarabean stă sub semnul Păsării Phoenix.