Un incoruptibil avocat al limbii române
Pentru tipar;)
Mi-e teamă parcă să înşir cuvinte mari la adresa profesorului Nicolae Mătcaş, chiar dacă prilejul mă obligă acum, la ceas aniversar, să vorbesc altfel despre cel care timp de două decenii a fost invariabil, la bine şi la greu, alături de mine şi de cei ce îngrijesc revista „Limba Română”. Ca şi regretatul profesor, lingvist, om de ştiinţă Ion Dumeniuk, primul redactor-şef al revistei „Limba Română”, Nicolae Mătcaş, ministru al ştiinţei şi învăţământului la 1991, anul fondării revistei, şi-a legat destinul de această tribună spirituală, având menirea, inclusiv prin titulatură, să promoveze adevărul despre noi.
Ideea unei publicaţii specializate în abordarea problemelor de limbă, literatură, cultură şi istorie naţională s-a impus ca urmare a unei febrile experienţe trăite în 1988-1990 de către cei doi mari prieteni, temerari promotori şi protectori ai cauzei naţionale, care publică în presa vremii numeroase şi temeinic argumentate articole, inclusiv cu pronunţat caracter polemic, adunate ulterior între coperţile volumului Coloana infinită a graiului matern, Editura Hiperion, Chişinău, 1990. Pentru cititorul de azi, pentru cel ce intenţionează să cunoască entuziasmul sincer şi zbuciumul disperat al intelectualilor de atunci, în dorinţa lor de a reanima conştiinţa naţională a basarabenilor, textele constituie o impresionantă cronică a stării de spirit şi a evenimentelor surprinse în această carte cu prea modestul subtitlu „File din marea bătălie pentru limbă”. Vibrantele discursuri, incitantele articole şi intervenţii publicistice, unele scrise împreună cu taciturnul, dar neînduplecatul susţinător al românismului, ucraineanul Ion Dumeniuk, au în vizor promovarea limbii române şi dezavuarea esenţei activităţii renegaţilor neamului care se împotriveau orbeşte decretării limbii de stat, revenirii la alfabetul românesc şi la denumirea corectă a limbii noastre.
Deşi s-au scurs două decenii, paginile redactate în condiţii de inegală confruntare dintre două mentalităţi, una nouă, firavă, bazată pe adevăr ştiinţific, alta veche, înţepenită în fals şi trucaj ideologic, reconstituie percutantul registru al gândirii şi acţiunii celor implicaţi în „revoluţia lingvistică”, având drept scop final salvarea de la pieire a acestei părţi de neam supusă aproape două secole monstruosului proces de deznaţionalizare. Iată de ce Unitatea de limbă, unitatea de neam (aşa se va intitula o magistrală comunicare prezentată de către N. Mătcaş pe 31 octombrie 1994, la o sesiune ştiinţifică organizată de Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române), considerată premisa sine qua non a refacerii fundamentului fiinţei naţionale a românilor basarabeni, revine firesc şi obsedant în preocupările lingvistului, pedagogului şi omului politic. În postfaţa volumului menţionat deja, autorul, după o examinare judicioasă în plan istoric a fenomenului înstrăinării de matricea neamului, accentuează: „Conştiinţa limbii unice e legată indisolubil de conştiinţa istoriei, culturii, literaturii unice. Columna istoriei, a culturii şi a literaturii au înălţat-o prin eforturi comune Ştefan cel Mare, dar şi Mircea cel Bătrân, Eminescu şi Creangă, dar şi Caragiale şi Coşbuc, Neculce, dar şi Coresi”. Despre unitatea spirituală a tuturor românilor, parte integrantă a cărora sunt şi basarabenii, Nicolae Mătcaş vorbeşte şi la sfârşitul anilor ’90, când Uniunea Sovietică îşi mai apăra cu diabolică şi nemaiîntâlnită cruzime (dovadă sunt evenimentele produse în Georgia, Lituania, Armenia, Moldova etc.) integritatea imperială politică, teritorială şi etnică, ultima înjghebată prin decimarea naţiunilor, crearea artificială a unor noi limbi şi popoare. În paranteze fie spus, după căderea colosului de la Răsărit mulţi dintre intelectualii noştri, întrucât nu-i mai ameninţa direct KGB-ul şi Siberia, au înfierat racilele regimului sovietic, între care şi falsificarea de către ideologii bolşevici a identităţii etnolingvistice a românilor basarabeni, unii devenind, cum se zice, eroi după război. Atunci însă, în 1988-1991, când multora le era frică să semneze simple texte de adeziune, Nicolae Mătcaş, alături de neînfrântul Ion Dumeniuk, manifestă curajul de a include în circuit şi de a impune în societate, inclusiv în şcoală, numele corect al limbii noastre – LIMBA ROMÂNĂ. În acest context trebuie neapărat amintit îndreptarul Norme ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române, tipărit în 1990 la Editura Lumina din Chişinău, sub egida Academiei de Ştiinţe şi a Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova. Din iniţiativă proprie, asumându-şi consecinţele, survenite numaidecât, e adevărat, ceva mai târziu, odată cu instaurarea regimului agrarocomunist, Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş, în pofida restricţiilor oficiale care admiteau doar „limba moldovenească”, introduc în titlul îndreptarului sintagma limba română. Remarcăm, de asemenea, că cei doi nedespărţiţi coautori de articole, de emisiuni televizate şi radiofonice, tot în 1990, în luna decembrie, pun la cale editarea, sub auspiciile Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului, a revistei „Limba Română”, al cărui prim număr avea să apară la începutul verii lui ’91, înainte de Declararea Independenţei Republicii Moldova şi cu mult înainte de destrămarea U.R.S.S.
Întâmplarea, nefastă, rânduieşte ca Ion Dumeniuk, primul redactor-şef, să plece subit dintre noi, la cele veşnice, nici la doi ani după lansarea revistei, iar ministeriatul domnului profesor Mătcaş, purtând ca o povară durerea fratelui dispărut, să se încheie, dramatic şi lamentabil, peste încă un an şi ceva, după ce noua-veche guvernare, antinaţională şi românofobă, ia puterea în mâinile sale, lovind fără cruţare în cei ce au militat deschis contra falsificării istoriei, culturii şi obârşiei noastre. Un detaliu semnificativ: ultimele subvenţii din bugetul Republicii Moldova revista le obţine, prin grija domnului ministru Mătcaş, în toamna anului 1993, iar nu după multă vreme pe drumuri ajunge şi revista, şi ministrul. Cu inima tângă şi plină de durere pentru viitorul mult prea obscur al publicaţiei (copil de suflet al celor doi luminaţi filologi – Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş, dar şi al multor temerari patrioţi basarabeni şi nu numai – să cităm câteva nume: Eugeniu Coşeriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Grigore Vieru, Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel, Constantin Ciopraga, Anatol Ciobanu, Nicolae Corlăteanu, Gheorghe Chivu, Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu, Vlad Pohilă, Ion Hadârcă, Anatol Codru – care de-a lungul anilor au scris şi publicat în „Limba Română”, ocrotind-o şi considerând-o parte din viaţa lor), Nicolae Mătcaş, încă ministru, pe 17 martie 1994 semnează cu mâna tremurândă ordinul de scoatere a publicaţiei de sub jurisdicţia ministerului (ordin redactat chiar de subsemnatul, pentru a „evita” scurgerea de informaţie şi pentru a legaliza cât mai curând „independenţa” revistei). După o lungă pauză, ridicând ochii spre mine, m-a întrebat cu iscoditoare şi justificată, în acel moment de răspântie, neîncredere: „Veţi reuşi să supravieţuiţi?”. I-am răspuns scurt, involuntar: „Vom rezista. Împreună!”.
Urmează apoi destituirea ministrului, care, după ce a muncit câţiva ani la rând cu uitare de sine pentru restructurarea învăţământului naţional, este lăsat de izbelişte. Fostul ministru, decan, şef de catedră şi dascăl cu prestigiu recunoscut, ajunge şomer, fără drept de a fi angajat undeva. Colegii de altă dată, mai vechi şi mai noi, unii având la îndemână şi pâinea şi cuţitul, luaţi înainte de valul nemilos al oportunismului, înfofoliţi în mantia propriului confort şi interes personal meschin, uită de harnicul, inimosul şi competentul filolog, de serviciile sale multiple şi extrem de oportune în faza decisivă a Renaşterii Naţionale, în special la etapa elaborării şi adoptării legislaţiei lingvistice, Nicolae Mătcaş având în acele zile de tensiune fără precedent ingrata misiune de expert principal în renumita „Comisie pentru salvarea limbii”.
...Încerc un sentiment de jenă la gândul că trebuie să vorbesc elogios (parcă îl aud pe domnul profesor zicându-mi cu glas moale şi tărăgănat: „Hai, te rog, Sandule, lasă...”) despre unul dintre ctitorii publicaţiei devenit în împrejurări mai puţin faste (1994-1995) şi unul dintre distinşii angajaţi ai revistei. Tandru, modest, emanând voie bună şi echilibru sufletesc, de parcă nici nu trăia cea mai crudă dramă a existenţei sale, disciplinat ca un neamţ – urca în biroul de la etajul cinci al Casei Presei, unde era sediul revistei, la oră fixă, rămânând îndelung faţă în faţă cu manuscrisele autorilor. Avea răbdarea şi priceperea de a lucra cu tenacitate, migălos textele, înnegrind paginile şi copiindu-le, de iznoavă, dacă era cazul, pentru dactilografiere. Era atent cu toată lumea, gesturile sale exprimând respect şi generozitate, demnitate şi responsabilitate, optimism şi speranţă că lucrurile se vor schimba spre bine. Atunci, în acele zile de tihnă, banală şi prozaică muncă asupra verbului, cred că în sufletul lui Nicolae Mătcaş s-a redeşteptat poetul hotărât să recucerească splendorile vieţii şi optimismul de a trăi, învingând zilele negre şi nopţile albe ale omului trecut în lista indezirabililor. Atunci am aflat, pentru prima dată, că Nicolae Mătcaş scrie poezii, pe care ni le prezenta pentru lectură cu timiditate şi învolburare emotivă adolescentină. Poemele, iradiind lumină, dragoste, armonie, îl ajutau, abia mai târziu am înţeles acest fapt, să-şi aline suferinţa, să-şi fortifice statutul moral şi civic. Chipul de nobil, coborât parcă de pe alte tărâmuri în această lume brutală şi încrâncenată, ţinuta sobră, solară, argintiul părului formând parcă un nimb, ochii de culoarea cerului azuriu, hainele de cele mai frecvente ori cu nuanţe deschise, dar – recunosc tardiv, şi sper ca domnul profesor să trateze cu înţelegere ghiduşia mai tinerilor colegi ai săi de la „Limba Română” –, şi titlul unei poezii cu răscolitor parfum primăvăratic invocând imaginea unui pom potopit de albe flori ne-a ispitit să-i găsim un supranume confratelui nostru mai în vârstă, despre care „păcat” abia acum mărturisesc. Am purtat peste ani ca pe o taină acest nou prenume al iubitului nostru coleg, ca, de altfel, şi sincera şi netrecătoarea afecţiune faţă de cărturarul şi omul de caracter Nicolae Mătcaş nu doar pentru că, aşa cum zicea pe nedrept uitatul poet Liviu Damian, „Tot ce-i atins de laudă dispare...”, dar şi pentru că sunt lucruri, în special relative la relaţiile personale, despre care e mai bine să taci. Odată mărturisite, cuvintele îţi încorsetează fiinţa şi te văduvesc de privilegiul de a admira în intimitate imaginea omului care, adesea fără ştirea lui, îţi este pavăză şi sprijin, condrumeţ şi călăuză, aliat şi prieten nedezminţit în cele mai tulburătoare momente ale existenţei.
L-am simţit pe Nicolae Mătcaş mereu aproape de noi şi de tot ce se întâmplă la revista „Limba Română” chiar şi după ce Domnia Sa a plecat la Bucureşti, colaborarea devenind, de altfel, şi mai fructuoasă. Pe adresa noastră parveneau, din răzbunare şi dor, cu o frecvenţă ritmică studii, exegeze, rod al lecturilor şi al investigaţiilor savantului pelerin. Filolog cu înalte studii făcute la Leningrad şi cercetător cu merite recunoscute în materie de lingvistică şi sociolingvistică, va argumenta în repetate rânduri adevărul că pe cele două maluri de Prut există „o singură limbă, o singură naţiune”. În plină extindere a ideologiei moldovenismului primitiv, Nicolae Mătcaş prezintă o comunicare cu titlul omonim în cadrul conferinţei ştiinţifice „Limba română este numele corect al limbii noastre”, organizată la 20-21 iunie 1995, în şi pentru Parlamentul Republicii Moldova de către revista „Limba Română”, cu sprijinul unor instituţii de resort. Conştient de misiunea sa dificilă şi de blocajele existente în receptarea discursului identitar, Nicolae Mătcaş vorbeşte, aşa cum a procedat de-a lungul carierei sale de distins savant şi dascăl, calm, într-un limbaj elevat, diplomatic despre calvarul limbii române din Basarabia parlamentarilor, adică „pentru nespecialişti”, „cărora, ca şi nouă, specialiştilor filologi, afirma fostul ministru, li s-a spus timp de decenii că limba lor nu ar fi română, ci moldovenească, şi că ei ar fi cu totul alţii decât românii, şi aceasta le-au spus-o nu numai străinii, ci chiar şi noi înşine, în condiţiile în care ştiinţa şi politica erau dirijate de politicienii din capitala imperiului şi de servii lor locali”. Publicat în ediţia specială a revistei „Limba Română”, dedicată amintitei conferinţe, textul respectiv este inclus şi în antologia de autor Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, apărută în Colecţia Biblioteca revistei „Limba Română”, volum în care Nicolae Mătcaş „infirmă «savantele» invenţii privind numele limbii şi al poporului nostru, demonstrează inconsistenţa teoriilor care concep existenţa moldovenilor, aparte de cea a neamului românesc şi a graiului românesc, aparte de limba română”.
Majoritatea textelor din această perioadă, cu reale virtuţi enciclopedice, elaborate cu pasiune şi acribie demne de invidiat, ca mai toate lucrările purtând semnătura lui Nicolae Mătcaş, au fost publicate pentru început în revista noastră, sunt scrise la Bucureşti, unde ex-ministrul s-a autoexilat (rebelul şi neîmpăcatul basarabean, izolat în singurătatea-i aristocratică, află tămada rănilor provocate de trădările umilitoare ale Chişinăului în ambianţa bogatelor biblioteci din metropola tuturor românilor), continuând să lupte cu proverbial calm olimpian contra celor ce au rămas „în ţarcul gândirii totalitare şi al mentalităţii de sclav”. Bucureştiul i-a oferit ceea ce Chişinăul a refuzat să-i dea: slujbă, casă, masă, condiţia de a trăi cinstit. Astfel, Ministerul Educaţiei din România a câştigat un colaborator onest (lucrează în calitate de expert între anii 1995-2007, până la pensionare), iar basarabenii, în special liceenii, studenţii, masteranzii, aflaţi la studii în Ţară – un apărător al intereselor lor. Chişinăul a pierdut însă un dăruit cu har om de ştiinţă, un funcţionar cu viziuni moderne şi competenţe profesionale atât de necesare tânărului stat suveran. Dacă renegaţii de neam nu veneau pentru o lungă perioadă la cârma Republicii Moldova, Nicolae Mătcaş ar fi putut lucra mult şi eficient în învăţământ, unde într-un timp record (1990-1994) a schimbat structura învăţământului, a restabilit liceele şi gimnaziile, a introdus studierea cursului integral la literatura română şi al celui de istorie a românilor, a renunţat la şcolile mixte, la caracterul obligatoriu de învăţare a limbii ruse, a întreprins, într-un cuvânt, energice şi concrete măsuri pentru integrarea învăţământului din Republica Moldova în învăţământul românesc şi cel european... Nicolae Mătcaş ar fi reuşit, cu certitudine, să-şi facă onorabil datoria la catedră sau la Facultatea de Litere, sau, de ce nu?, în fruntea Universităţii Pedagogice „I. Creangă”, unde demonstrase reale calităţi manageriale şi profesionalism pedagogic, dar unde nu i s-a găsit un loc de refugiu după epopeea ministerială. I-ar fi stat bine şi la timona ştiinţei filologice de la Chişinău, care în prezent duce lipsă acută de autentici specialişti şi strategi-practicieni în domeniul limbii române... Cine acum, în afară de omniprezentul Ion Ciocanu, literat ca formaţie, este preocupat de problemele corectitudinii limbii?! Or, volumul lui N. Mătcaş intitulat De la grotesc la sublim din Colecţia Biblioteca revistei „Limba Română”, Chişinău, 1995, tratând unele aspecte de cultură a vorbirii la nivel fonetic, lexical, morfologic şi sintactic, reliefa pregnant dexteritatea cercetătorului de a investiga şi de a disocia faptele dificile de limbă, avansând simplu şi convingător ideea necesităţii de a cunoaşte profund limba literară standard.
Alţii însă s-au pomenit în fruntea bucatelor. De ce? E un simplu paradox sau o regulă nedreaptă a supravieţuirii? Cum se explică oare faptul că unii dintre cei care după 1994 s-au aflat în anonimatul propriilor căpătuieli (uitând că reaşezarea lucrurilor e posibilă păstrând demnitatea de om liber şi conştiinţa neîntinată de conjuncturism şi parvenire şi că progresul depinde de munca onestă şi permanentă a fiecăruia dintre noi, indiferent de locul ocupat în societate), sunt azi declaraţi, ironia sorţii!, mari specialişti în domeniu şi chiar arhitecţi ai renaşterii, adevăraţii artizani ai marilor schimbări începute la 1989, inclusiv în cea mai delicată şi mai sensibilă problemă a noastră, limba română, fiind ostentativ neglijaţi...
Din orgoliu, din fidelitate şi respect faţă de idealurile cauzei naţionale, spulberate de către politicienii-aventurieri, Nicolae Mătcaş a refuzat să stea la cheremul mai marilor zilei din Chişinău, luându-şi lumea în cap, rămânând astfel drept şi curat în faţa propriului destin.
Fire blândă şi răbdătoare, dar şi caracter impetuos, timid, dar şi năvalnic, Nicolae Mătcaş trece prin viaţă învingător, pentru că a detestat inerţia şi minciuna, oportunismul şi sclavul din noi – flagel ce ne acaparează, cu regret, tot mai nemilos. A fost şi este un incoruptibil avocat al limbii române.
Cu ani în urmă am asemuit chipul colegului Nicolae Mătcaş cu un copac bătut de floare, cu un pom din splendida grădină a limbii române.
E primăvară din nou şi ţara se îmbracă în dalbe haine de sărbătoare.
La mulţi ani, iubite şi onorate prieten al nostru. Şi al Limbii Române!