Culoarea sufletului omului Nicolae Mătcaş
Pentru tipar;)
Îl ţin minte din timpuri de mult trecute. Îl întâlneam adesea în blocul matematicienilor de la Universitatea din Chişinău. Un bărbat bine şi cu ochii trişti. Nu le mai ţin minte culoarea. Dânsul – basarabean, eu – transnistrean. Ochii aceia parcă îmi sfredeleau sufletul cu un sentiment de animozitate din cauza răului făcut de cei de peste Nistru românilor din Basarabia, lovind, mai ales, în limba lor. Într-o zi de iunie torid, comunitatea profesorilor filologi de la Universitate, după un examen de absolvire, stătea ciucure pe scările acelui bloc, probabil pentru o poză cu noii colegi de breaslă. Trecând prin faţă, ridic mâna şi vociferez: „Salut confraţilor de la facultatea de litere... slavone!”. Sigur că imediat am fost turnat unde trebuia de un şef, ajuns în Basarabia tocmai din Valea Hoţului. În schimb, din partea majorităţii câştigasem o simpatie nedisimulată. Recunosc, la rându-mi, că şi stima mea faţă de această majoritate a crescut şi o port în suflet până în prezent. Fiecare ştia, păstrând, în adâncul sufletului, adevărul că e român şi că limba i-i, de asemenea, română. Nu sunt sigur dacă se afla atunci şi Nicolae Mătcaş printre cei adunaţi pe scări. Însă de la acea memorabilă dată, de câte ori ne întâlneam faţă în faţă, sfredelirea zdrobitoare din privire îi dispăruse, înlocuită acum parcă cu un salut amical, călduros. L-am mai întâlnit în biroul de-acasă al regretatului academician Silviu Berejan. Chiar dacă în ochii ceia mari se simţea aceeaşi tristeţe, vorba d-sale era duioasă, blândă, amabilă.
...Trecuseră un şir de ani. Ne aflam la început de deşteptare naţională. Activitatea febrilă, agitaţia omului prins în vâltorile schimbării, zbuciumul sufletesc al luptătorului Nicolae Mătcaş îi şterseseră nostalgia de pe chip. Devenise un pilon al acestei deşteptări. Articole prin ziare, emisiuni televizate, ghiduri tematice purtau semnătura şi imaginea însoritului Nicolae Mătcaş. Imediat după adoptarea în Parlament a cunoscutelor legi cu privire la limbă (31 august 1989), domnul Mătcaş ţinea zi de zi câte o prelegere la televizor cu privire la revenirea la grafia latină. Toată republica îl urmărea cu atenţie. Devenise un veritabil dascăl al poporului. De multe ori era însoţit la aceste lecţii de regretatul Ion Dumeniuk. Acesta, deşi era de obârşie ucraineană, şi-a dedicat viaţa societăţii în sânul căreia se născuse şi îşi ducea traiul. Îmi aduc aminte că, proaspăt aleşi deputaţi în Parlamentul zis democratic, îl întreb pe colegul meu de la Frontul Popular Mihai Ghimpu: „Unde îl plasăm pe Nicolae Mătcaş?”. „La ministerul învăţământului!” – replică dânsul cu voce tare, fără drept de apel, aceasta fiind o chestiune deja hotărâtă, indiscutabilă. Şi la Sfatul Frontului s-a votat unanim candidatura domnului profesor.
Atâtea lucruri înnoitoare a reuşit să facă domnul ministru Nicolae Mătcaş, încât e dificil a le enumera într-o asemenea prezentare. Multă lume le cunoaşte şi le apreciază la justa lor valoare. Asupra unui detaliu însă o să revin mai jos.
Camera Deputaţilor ne-a invitat la Bucureşti, în august 1990, pentru a semna „Înţelegerea” privind acordarea, în anul de învăţământ 1990-1991, a peste două mii de burse de studii pentru tinerii basarabeni şi transnistreni doritori să înveţe în România. Un adevărat dar dumnezeiesc! La Bucureşti ne aştepta, pare-se, un vicepreşedinte al acestei Camere, domnul Ionel Roman, care, în plină şedinţă, ne aşeză în Prezidiu, anunţându-ne că o să ne ofere microfonul pentru a ne prezenta parlamentarilor români.
Să-l fi văzut pe domnul ministru la tribună, parcă urcat în ceruri de măreţia timpurilor sosite! A vorbit aprins timp de jumătate de oră despre sentimentele înălţătoare care-l copleşeau, despre problemele învăţământului specifice realităţii moldoveneşti de la acea etapă, a mulţumit cu emoţie pentru ajutorul oferit tinerilor basarabeni de către statul român, care uitase de noi timp de mai bine de 50 de ani. Sala l-a aplaudat în picioare. Niciodată n-am să uit acele clipe de legitimă mândrie pentru confratele meu basarabean.
Iar acum – detaliul promis.
La Ministerul Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova – aşa se numea pe atunci – se întocmea un proiect al Legii învăţământului. Publicat pentru discuţii, s-a ajuns la concluzia că este necesară elaborarea unui alt proiect, care să se deosebească radical de cel iniţial. Domnul ministru a făcut vizite peste vizite la Ministrul Educaţiei din România pentru a prezenta un alt proiect compatibil cu cel românesc. Noul proiect elaborat este din nou publicat pentru dezbatere publică. Agrarienii, în cârdăşie cu interfrontiştii şi mancurţii de toate speţele, organizează o şedinţă specială în cadrul Ministerului Agriculturii, la care au fost invitaţi profesori de şcoli şi universitari din domeniul respectiv. Verdictul a fost dur: a respinge acest proiect din considerentul că e românesc. Ba şi mai mult: a-l destitui din post pe ministrul proromân Nicolae Mătcaş. Cu această ocazie dlui este invitat în Parlament pentru explicaţii – o chestiune absolut obligatorie. Urcă domnul ministru la catedra cu microfon şi începe dezmăţul agrarienilor majoritari. Noi, deputaţii din partea Frontului Popular, credeam că-i gata, s-a terminat cu ministrul Mătcaş. Iar domnul ministru, cu un calm olimpian, de nerecunoscut, cu o voce domoală articulată perfect, vorbeşte şi demonstrează, întreabă retoric şi răspunde socratic. Ţinuta respectuoasă, dar plină de demnitate, a Domniei Sale, vasta cultură, logica de fier şi impecabila exprimare în limbă română au trezit la început curiozitatea, iar pe măsură ce înainta în demonstraţii, şi simpatia publicului iniţial advers şi agresiv. Timp de aproape două ore a ţinut piept atacului din partea agrarienilor. Fapt care a mirat atât sala, cât şi loja cu oaspeţi. Nu l-au putut detrona. După această binemeritată victorie, ministrul Mătcaş revine în guvern şi mai activ în apărarea cauzei naţionale. Cu atât mai mult că alături îl avea pe alt as al cauzei noastre, maestrul Ion Ungureanu, ministru al culturii şi cultelor. Aceşti doi, aş zice, temerari erau unicii care creau probleme la fiecare şedinţă de guvern, în care majoritatea o constituiau agrarienii sau aliaţii lor. Aceşti doi bărbaţi ai neamului au rezistat până la momentul când noul Parlament devenise totalmente agrarian. În aprilie 1994 n-au mai fost incluşi în componenţa noului guvern şi nici acceptaţi în funcţiile anterioare, ci aruncaţi în mulţimea anonimă de şomeri, fapt care i-a pus în situaţia de a se autoexila spre a-şi căuta un loc de muncă în dulcea Românie, locul unde ambii s-au manifestat din plin ca doi reprezentanţi notorii ai culturii şi civilizaţiei româneşti.
Înainte de a încheia schiţa portretului lui Nicolae Mătcaş de modestul meu penel, ţin să menţionez o chestiune legată de ocupaţia mea ca matematician.
În 1991, aflându-ne în doi la Bucureşti, colegii de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj ne invită să le facem o vizită. În aula „Tiberiu Popoviciu” de la matematici, unde urma să se desfăşoare întâlnirea, – lume peste lume. Colegii, ştiind că eu fac parte din tagma lor, mă roagă să le expun ceva din investigaţiile mele. Iau creta şi încep a explica un algoritm de rezolvare a unei probleme de ordin practic, algoritm pe care eu îl consider elegant. La un moment dat, poate că din cauza emoţiilor, poate că din cauza grabei de a explica, comit într-o matrice o eroare pe care n-o observ. Şi niciunul dintre ceilalţi congeneri ai mei de la facultatea clujeană n-o observă. Când colo, domnul ministru îmi semnalează eroarea. Am fost extrem de mirat: filolog şi să observe o eroare foarte ascunsă, comisă de un matematician! Mai târziu îmi dau seama prin ce se explică acest aspect rafinat de simţire logică. Domnia Sa îşi făcuse doctoratul la Sankt Petersburg (fostul Leningrad) în specializarea „Lingvistică matematică, structurală şi aplicată”, urmase, ca doctorand, împreună cu studenţii anilor I şi II, cursurile de matematică din cadrul secţiei de lingvistică matematică de la Facultatea de Litere, publicase la Chişinău, în 1982, lucrarea Şcoală a gândului. Teoreme lingvistice, participase, de-a lungul anilor, la diverse conferinţe şi simpozioane în domeniu...
Nici astăzi nu ştiu care este culoarea ochilor Domniei Sale, însă am ferma convingere că ilustrul om de ştiinţă şi de omenie Nicolae Mătcaş îşi are sufletul completamente românesc.