Un buchet de trandafiri albi
Pentru tipar;)
Să scrii despre profesorul Nicolae Mătcaş e ca şi cum te-ai atinge de sublim. Atât de impunătoare şi senină este imaginea Domniei Sale, încât, încercând să-i evoci chipul, ai teama să nu-i retuşezi cu vreun cuvânt strălucirea.
Personalitate puternică, impunându-se prin inteligenţă şi modestie, cuminţenie şi rigoare, frumuseţe sufletească şi eleganţă aristocratică în comportament – aşa l-am cunoscut pe iubitul meu profesor Nicolae Mătcaş. Am avut şansa, fericita ocazie şi marea onoare de a-l avea ca profesor în timpul anilor de studenţie (1975-1979) la două materii: Introducere în lingvistică şi Sintaxa limbii române.
Se evidenţia net de ceilalţi universitari: avea un fel specific de a se prezenta la ore, un fel deosebit, care te predispunea la stimă şi admiraţie.
M-a impresionat prin erudiţia sa, prin siguranţa interpretărilor şi argumentărilor, prin forţa de convingere. Răbdarea benedictină şi modestia profesorului se înscriu pe orbita unui rafinament de rară calitate.
Nici n-am bănuit atunci că profesorul avea să-mi fie magistru pe viaţă, deoarece preocupările de cercetare lingvistică le-am deprins anume sub îndrumarea Domniei sale. Mai mult decât atât, studiul asupra predicatului verbal compus şi a verbelor semiauxiliare l-am început încă din anii studenţiei, ca să se încununeze recent cu susţinerea tezei de doctor în filologie, având în calitate de îndrumător un alt mare lingvist – prof. A. Ciobanu.
Recunoştinţa pentru distinsul profesor o port întotdeauna. Mi-au rămas în memorie frumoase amintiri din timpul orelor de sintaxă, pe care am îndrăgit-o încă de atunci, interminabilele discuţii în afara orelor de curs vizând diverse probleme de sintaxă, dar şi de literatură. Exigenţa manifestată de domnul Profesor, sfaturile pe care ni le dădea, grija părintească de a ne vedea oameni culţi, sentimentul demnităţii, dragostea faţă de valorile neamului sunt calităţi care au contribuit enorm la devenirea noastră.
Sub îndrumarea Domniei Sale am citit cele mai importante romane ale literaturii române în secţia „Literatură străină” a Bibliotecii naţionale, lucrări care nu erau pe atunci în programele universitare. Mai ţin minte cum d-lui m-a informat de unde pot procura romanul Delirul de M. Preda, care s-a vândut pe atunci „din greşeală” o perioadă în Chişinău.
Nu greşesc dacă susţin că inegalabilul profesor a fost pentru mine cea mai bună şcoală de iniţiere în ştiinţă, m-a format cu dăruire totală, acordându-mi deplină încredere şi încurajare. Ce poate fi mai de preţ pentru un discipol decât afirmaţia „Sunt mândru că nu m-ai dezamăgit în aşteptări” – un autograf aplicat pe o culegere de versuri a Domniei Sale, dăruită mie de curând.
Este un adevăr de necontestat că prin tot ce a făcut şi prin tot ceea ce face profesorul Nicolae Mătcaş este unul dintre lingviştii de seamă ai românilor. E convingătoare rezistenţa în timp a lucrărilor sale care au mereu căutare în anturajul academic: Introducere în lingvistică, Şcoală a gândului, Probleme dificile de analiză gramaticală ş.a., chiar dacă vreun „mititel” ar încerca să le găsească cusururi.
Vreau să mai afirm că cea mai impunătoare pentru posteritate rămâne îndrăzneala, curajul şi verticalitatea de care a dat dovadă Domnia Sa în marea bătălie pentru limbă şi alfabet. Anume în clipele de cumpănă au putut fi admiraţi adevăraţii bărbaţi ai neamului.
De neuitat pentru mine a rămas efortul Domniei Sale de a face drumul de la Bucureşti până la Chişinău pentru a fi prezent la susţinerea publică a tezei mele de doctor, iar buchetul de trandafiri albi, dăruit cu acea ocazie, rămâne a fi cel mai drag şi mai scump buchet din viaţa mea. Trandafiri albi – această frumuseţe pură ca şi sufletul Domniei Sale a constituit pentru mine cea mai înaltă apreciere, suprema răsplată pentru efortul depus la realizarea tezei de doctor în filologie.
Este un dascăl de mare prestigiu, un interpret sensibil al faptelor de limbă, „chipul lui are ceva din curăţenia unui apostol”, vorba lui Sadoveanu. E chipul unui apostol în Catedrala Limbii Române. Aşa l-am cunoscut şi aşa va rămâne mereu pentru generaţia de studenţi pe care i-a instruit. La loc de cinste în Panteonul Ştiinţei Române, în rândul Oamenilor Iluştri ai Neamului nostru.
Chiar dacă timpul nemilos nu iartă pe nimeni şi susţinem, împreună cu omagiatul septuagenar:
„O roată de olar nu-i viaţa noastră,
Pe care timpul, crudul, ne-o tot mână
Ca vântul valul, setea gândul, zi de zi”,
avem deplina încredere că domnul Profesor este tânăr şi plin de viaţă, aşa cum l-am cunoscut.
Să ne trăiţi, iubite domnule Profesor! Vivas, crescas, floreas!