Nasc şi la Crihana oameni
Pentru tiparÎncă fiind copil, auzeam vorbindu-se în familia noastră numai de bine despre Nicolae Mătcaş şi părinţii dumnealui. Nenea Ghiţă şi lelea Anica, cum îi numea mama, erau oameni vrednici, gospodari la casa lor. Îşi lucrau singuri cele vreo cinci ha de pământ, inclusiv via de lângă casă şi cea de peste râpa de la Chilatu. Nu angajau oameni cu ziua, cum făceau alţii. Lucrau pe câmp de cu zori şi până la asfinţitul soarelui. Când a mai crescut badea Vasile, fiul lor, fratele mai mare al sărbătoritului nostru, îl luau şi pe acesta în ajutor. În 1940, când s-a născut Nicolae, fratele avea deja 11 ani. A venit războiul, tata fusese concentrat, mama rămăsese cu cei doi copii. Nicolae era cuminte şi înţelept. Mama Anica îl iubea tare. Deşi măricel, îi plăcea să-l poarte în braţe. La 22 mai 1945, pe când se întorceau de pe câmp de la prăşit cu sapele în spinare, un trăsnet a lovit-o în cap, celelalte surate căzând şi ele la pământ, mai mult de frică decât de efectele descărcării electrice din preajmă. Când s-au dezmeticit şi au văzut că sunt vii, şi-au dat seama că numai Anica nu mai era în viaţă. Multă lume a plâns-o la înmormântare, căci era femeie bună la inimă, harnică foc şi cu credinţă în Dumnezeu. Băieţii au plâns-o încă mult timp după aceea. Întrucât tata nu fusese demobilizat, căci mai plana pericolul războiului cu Japonia. Singurul gospodar în familie, tată şi mamă pentru micul Nicolae (de cinci ani) a devenit badea Vasile (la 16 ani neîmpliniţi). Cel mai greu era să-i ogoiască plânsul după mama. Serile, ca să-l adoarmă, îi spunea poveşti, îi recita poezii (pe care le ştia „de la români”), îi cânta cântece de dor şi jale. Toamna târziu, s-a întors teafăr din război tatăl, moş Ghiţă. Cum dormeau încă afară în polog, bădiţa Vasile auzi cum cobora cineva din deal la vale prin vie parcă plângând, parcă vorbind cu sine, se trezi şi ascultă cu atenţie: ce să fie? Îşi dădu seama de abia când tata cobora dinspre harman spre casă, îi ieşi înainte, se îmbrăţişară ca doi bărbaţi care trebuiau să fie tari, să nu plângă. „Colişor, scoală, puişor, că a venit tata!”, îl trezi el cu grijă pe mezin. Tata l-a luat în braţe, l-a sărutat pe obraz, tot încercând, cu neîndemânare, să-şi şteargă şirul de lacrimi care îl năboiau. Noroc că era noapte, iar lumina lunii nu le scotea în vileag. Au purces, apoi, cu toţii, la organizarea vieţii lor familiale fără priceperea, dibăcia, răbdarea şi spiritul înnăscut de gospodină a casei. În zori tata pleca în câmp, după ce se întorcea, spăla, călca, făcea de mâncare, apoi iar revenea la treburile de bărbat. La un an şi ceva, după ce se tot sfătuise cu băiatul cel mare, cerându-i consimţământul, se căsători cu o vădană din Vadul lui Isac, căreia îi murise soţul în război. Cică Nicolae mult timp nu i se putu adresa cu apelativul „mamă”, fapt care o îndurera mult şi pe mama Vera. Cu timpul, rana micuţului s-a mai domolit, iar atitudinea plină de grijă din partea noii mame şi buna lui creştere i-au permis să-şi calce pe inimă. Prin ani, i-a purtat tot respectul.
Întrucât se trăgea la carte, părinţii nu l-au prea ocupat cu munca fizică, aveau să facă tot posibilul să-l dea la şcoală şi să-i încurajeze eforturile (privilegiu de care nu beneficiase fratele Vasile, un băiat extrem de capabil şi deştept). Nicolae le îndreptăţea aşteptările. Învăţa bine şi era lăudat de toţi. Principial, cu un acut simţ al responsabilităţii, dar şi al dreptăţii şi echităţii sociale, nu-i plăcea să sufere vreo presiune de sus. Nici când venea vreo inspecţie de la raion sau de la minister şi, ca elev fruntaş, era cam întotdeauna scos la tablă, nu-i plăcea. De câte ori nu era pornit să-şi exprime nemulţumirea prin a declara că nu era pregătit, dar o forţă din interior îi şoptea că nu e bine să spună minciuni. A fost printre puţinii copii ai satului care a terminat pe vremea aceea zece clase. A absolvit studiile liceale cu menţiune (1957). În acelaşi an a plecat să-şi continue studiile la Chişinău. S-a înscris la Facultatea de Istorie şi Filologie. Când venea prin sat cu vreo ocazie sau în vacanţă, parcă era sărbătoare. Lumea îl întreba de una, de alta. Pentru fiecare găsea timp şi vorbe bune şi înţelepte. Toate acestea le-am auzit de la mama mea, Maria Braşoveanu, născută în anul 1927, cu doi ani mai în etate decât nenea Vasile, fratele lui Nicolae.
Personal, mi-a fost dat să mă întâlnesc pentru prima dată cu domnul Nicolae Mătcaş nu acasă, în sat, ci tocmai la Bucureşti. Mi-a vorbit, fără să mă cunoască, amabil, cu glasul său dumnezeiesc de blajin. La plecare i-am spus că suntem consăteni şi că lucrez bibliotecară la Crihana Veche. M-a rugat să aştept puţin, imediat a revenit din birou cu câteva volume de versuri pentru biblioteca din localitate, pe care o consideră prima universitate a sa. Ştiam că este un ilustru profesor universitar, luptător neînfricat pentru deşteptarea conştiinţei naţionale, pentru revenirea la scrisul latin, om de ştiinţă competent şi apreciat. Atunci am aflat că distinsul lingvist este şi poet. Au urmat şi alte donaţii de carte pentru cititorii de acasă. Şi noi, crihănenii, sorbim cu nesaţ din versul dulce, românesc, izvorât din inima neobositului apărător al limbii. Suntem mândri ca îl avem pe Nicolae Mătcaş, acest copil al satului nostru devenit simbol al graiului matern, model al onestităţii, cumsecădeniei şi omeniei.
La moment aniversar, adresăm omagiatului urările noastre de viaţă lungă şi sănătate.
Să ne trăiţi ani mulţi, plini de succese, noroc şi numai bine, maestre!