Traiectoria unui destin (fragment)
Pentru tipar– Am făcut şi eu parte din istorica – pentru concluziile la care a ajuns şi pentru soluţiile pe care le-a propus – Comisie interdepartamentală pentru problemele limbii materne de pe lângă fostul Prezidiu al Sovietului Suprem al R.S.S.M. (1987-1989), condusă de A. Mocanu, preşedintele Prezidiului. Parcă-i văd ca azi pe Gr. Vieru, N. Dabija, I. Vatamanu şi alţii militând de la tribună pentru bilingvism real, cu gândul să obţinem măcar atâta, iar mâine să înfierăm bilingvismul ca ceva extrem de dăunător pentru dezvoltarea limbii şi a gândirii noastre. Se lucra pe dibuite, deoarece nu se prea ştia până unde puterea ar putea ceda. Eraţi secretar al Comisiei nominalizate (botezată ulterior, emblematic, drept „comisie de salvare a limbii”), deci eraţi în epicentrul a toate câte se întâmplau...
– Din epicentru se văd multe, dar te frige şi lava dogoritoare a Vezuviului în flăcări din anii de foc, care nu s-a domolit nici astăzi. Ar fi multe de spus despre instituirea, componenţa iniţială, restructurarea ulterioară a Comisiei, a grupurilor de lucru, despre comportamentul membrilor acestora în situaţii paşnice şi în cazuri extreme etc. Lucruri care se vor cunoaşte, poate, după cum se obişnuieşte a se spune, la vreo 50 de ani după adoptarea Legislaţiei lingvistice din 31 August 1989, când „se vor desecretiza arhivele” sau când va avea cineva curajul a scrie la rece despre toate acestea. Ion Dumeniuk a fost singurul care intenţiona să scrie chiar atunci, la moment, „la cald”, cum s-ar spune. Subsemnatul poartă vina de a-i fi temperat pornirile, sfătuindu-l să lase memoriile pentru timpuri mai favorabile şi o vârstă mai adecvată...
Asupra a două-trei momente principiale însă nu pot să nu mă opresc. Cred că din componenţa Comisiei extinse şi din invitaţii la lucrările acesteia au fost peste o sută de persoane devotate cu trup şi suflet cauzei, iar la vreo cincizeci (Dabija, Vieru, Dumeniuk, Beşleagă, Berejan, Tanasoglu şi... mă opresc aici, pentru a nu omite, la o încercare de enumerare exhaustivă, vreun nume de luptător notoriu) au demonstrat un curaj sau / şi o abilitate de invidiat (în această privinţă excelau, cred, Ion Borşevici – cu tot supranumele de sforardin umbră, care planează neîncrezător asupra d-sale, trebuie să mărturisesc cu mâna pe inimă că ne-am înţeles de fiecare dată din priviri –, Ion Dumeniuk şi subsemnatul) pentru a depista şi distruge blindajul tertipurilor diabolice la care se dedau reprezentanţii puterii, interfrontiştii, mancurţii, promotorii moldovenismului primitiv pentru a zădărnici eforturile sincere ale oamenilor de bună credinţă de a instaura, prin legislaţia lingvistică, dreptatea istorică, respectul reciproc şi condiţii de asigurare a unei convieţuiri normale între grupurile etnice minoritare şi populaţia majoritară, de dezvoltare liberă a limbilor şi culturilor naţionale. Cu toate aprecierile critice de astăzi, mai cred că, pentru timpurile acelea, am reuşit să obţinem izbânzi neverosimile. Deşi, la 1988 şi începutul lui 1989, conducerea se temea şi de aceea se opunea să-i atribuim limbii materne statut de limbă de stat pe teritoriul Republicii Moldova, implicit, şi statut de mijloc de comunicare interetnică la nivel oficial în republică, vizitele de serviciu ale membrilor Comisiei în republicile baltice, în cele din Asia Mijlocie şi Caucaz, evoluarea rapidă a situaţiei lingvistice ulterioare din fostele republici sovietice, mişcările de stradă ale luptătorilor pentru limbă şi alfabet au forţat-o să accepte înfiinţarea unor grupuri de lucru, alcătuite din deputaţi, literaţi, lingvişti, jurişti, oameni de cultură, informaticieni, în vederea elaborării legislaţiei lingvistice. Intenţia iniţială a organizatorilor a fost de a tergiversa activitatea numitelor grupuri, de a le impune anumite puncte de vedere – cel oficial, întâi de toate –, iar dacă nu va fi posibil, de a le astupa ochii demonstranţilor cu legea privind statutul de limbă de stat şi de a respinge prin toate mijloacele (Ţineţi minte proverbialul „Niet, niet i niet!”?) revendicarea revenirii la grafia latină. Criticii de astăzi ai legilor lingvistice adoptate în august 1989 ar trebui să nu uite că, la vremea aceea, exista încă U.R.S.S.-ul, partidul unic de guvernământ şi de imbecilizare ideologică (şi nu numai) a maselor, o limbă unică de înţelegere şi comunicare pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, inclusiv în republicile unionale. Ar mai trebui să-şi aducă aminte că varianta – atunci radicală prin prevederile ei – a Uniunii Scriitorilor a fost respinsă din start ca bază pentru discuţii. Atunci când, în grupurile de lucru, se ducea o luptă înverşunată nu numai pentru orice formulare, ci şi – literalmente – pentru orice semn grafic, pentru orice virgulă, cei care au lucrat „pe viu” au avut satisfacţia de a se asigura ca, dacă trece legea privind atribuirea statutului de limbă de stat limbii materne şi este cumva respins proiectul de revenire la grafia latină, această prevedere să fie „strecurată” şi în prima lege: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, limbă ce funcţionează în baza grafiei latine”. Ce tămbălău se ridicase atunci, cum se străduia să ne „convingă” fugarul de azi din partidul comunist Vladimir Ţurcan, cureaua de transmisie dintre grupurile de lucru din Casa Guvernului şi cabinetul nr. 1 al tov. Semion K. Grossu din sediul CC, că nu e logic şi nu are rostul să fie inclusă în definiţie această precizare, pentru care există un proiect de lege aparte! (De parcă noi, ceilalţi, nu am fi ştiut acest lucru.) De ce insistam asupra revenirii la alfabet latin (alfabet „latân-moldovenesc”, cum îl numea Grossu, care, când a văzut că nu va mai putea fi respins, insista să-l acomodăm variantelor cu diacritice suprapuse literelor latine aplicate pentru limbile slave – ale căror „virtuţi” se străduia să ni le demonstreze futil, la comanda autorităţilor, pictorul poporului din U.R.S.S. Ilia Bogdesco –, şi nu să preluăm varianta normală, „românească”)? Pentru că, în felul acesta, se ştergea orice deosebire între pretinsa limbă „moldovenească” şi naturala limbă română, se dovedea diogenic de simplu că regele este gol. Din aceleaşi considerente în legea privind statutul de limbă de stat s-a mai „strecurat” o şopârlă: recunoaşterea identităţii (corect ar fi trebuit spus: unităţii) lingvistice moldo-române realmente existentă. Promovarea aproape în fiecare articol a principiului bilingvismului era o realitate peste care nu se putea trece la etapa aceea tot aşa cum limba moldovenească nu putea fi numită, la ora aceea, limbă română. Dar premisele fuseseră „strecurate”, baza legală fusese asigurată. Iată că nici după douăzeci şi ceva de ani conducerea criptocomunistă şi făţiş comunistă care s-a perindat la putere nu a asigurat funcţionarea legilor lingvistice (azi anacronice şi ilogice pentru un stat suveran şi independent) şi nici fixarea în constituţie a numelui corect al limbii şi al purtătorilor nativi ai acesteia.
– Ai fost pe rol de expert la istorica Sesiune a XIII-a a Parlamentului R.S.S.M. (august 1989), când s-a revenit, epocal, la alfabetul latin. Am văzut multă lume plângând de bucurie atunci. L-am cunoscut într-o anumită măsură pe minunatul, bunul şi irepetabilul Ion Dumeniuk. Te rog, povesteşte-ne, dacă se poate, detaliat cum aţi tras dimpreună cu dumnealui acele prime brazde în noua Legislaţie lingvistică, cum aţi susţinut, seară de seară, în 1989-1990, la TVM, deja într-un timp când activai ca ministru, acea rubrică „Învăţăm a citi şi scrie cu caractere latine”? Ce simţi când păşeşti astăzi pe strada care-i poartă numele?
– Câtă vreme au durat dezbaterile, am fost acceptaţi, în calitate de experţi, chiar în sala de şedinţe. Aveam emoţii de nedescris. Ascultam cu sufletul la gură cum se pronunţă fiecare vorbitor. La un moment dat, în pauză, se apropie de noi, speriat, Ion G. Borşevici, preşedintele grupurilor de lucru, care elaboraseră proiectul de lege privind atribuirea statutului de limbă de stat limbii populaţiei majoritare din republică şi al celui care elaborase proiectul privind funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul republicii. „Trebuie să ia cuvântul cineva din partea grupurilor de lucru, ne spune d-lui, speriat în continuare. Cine?”. „Chiar dvs., Ivan Gavrilovici. Sunteţi deputat, preşedinte al grupurilor de lucru...”, îndrăznesc eu să-l încurajez. „Noi cu Dumeniuk cine suntem, cine o să ne dea cuvântul?”. „Las’că vorbesc eu cu Ion C. Ciobanu să-ţi ofere d-tale cuvântul”, îmi aruncă din mers şi aleargă spre prezidiu, căci se terminase pauza. Nu-mi venea a crede că mi se va oferi cuvântul mie. Nici n-am reuşit să schimb o vorbă cu Dumeniuk, cu atât mai mult să mă concentrez, că şi aud dinspre prezidiu: „Este invitat deputatul cutare, se pregăteşte expertul Nicolae Mătcaş”. Cunoşteam lucrurile, fireşte, dar responsabilitatea era atât de mare, anturajul atât de străin, ca să nu spun mai grav, emoţiile într-atât de puternice, încât numai eu ştiu cât m-a costat să mă mobilizez şi să improvizez alocuţiunea pe loc. Timpul era limitat, de spus trebuia cât mai mult şi accentuat, astfel că, atunci când l-am auzit pe traducător în cască propunându-mi să vorbesc „mai încet” (avea în vedere mai rar, nu atât de grăbit, fiindcă nu reuşea să facă traducerea sincronă), am trecut la limba rusă şi am tras nişte rafale cu viteza sunetului, ca o turuitoare de limbă spaniolă, dar m-am încadrat în cele şapte minute ce mi se rezervaseră. Ce voi fi spus eu acolo subversiv, însă cei care priveau transmisiunea la televizor mi-au spus că cineva din conducere (nici nu mai importă cine), care se afla în rândul 1 din sala de şedinţe, ar fi tras o înjurătură de mama focului în loc de cuvenitele aplauze... (Expozeul alocuţiunii mele – istorice, într-un fel – a fost reprodus sub titlul Dacă vrei să te simţi ca acasă în cartea Coloana infinită a graiului matern, editată, împreună cu Ion Dumeniuk, în 1990, la Hyperion.) Îmi amintesc că era deja seara târziu, o întrerupere mare, noi toţi, deputaţi şi experţi, pe scenă, deputaţii nu erau de acord cu formularea că limba moldovenească îndeplineşte şi funcţiile de mijloc de comunicare pe teritoriul republicii. Se zvonea că S. K. Grossu l-ar fi sunat direct pe Gorbaciov – „Mihail Sergheievici, ce-i de făcut? Gloata (oamenii adunaţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi în jurul Teatrului de Operă şi Balet, în care îşi ţinea şedinţele vechiul parlament) cere ca limba de stat să fie proclamată şi limbă de comunicare oficială pe teritoriul republicii” –, iar acesta i-ar fi răspuns: „În niciun caz!”. În timpul acesta aleargă pe scenă cu sufletul la gură, speriat ca scăpat din gură de şarpe, Vladimir Nicolaevici Voronin, ministrul de interne de atunci: „Semion Kuzmici, ce-i de făcut? Gloata se pregăteşte de asalt!”. Toţi se învârt pe scenă: deputaţii Leonid Ţurcan din Tiraspol, Piotr Ţâmai din Tighina, Ion C. Ciobanu... Semion K. Grossu – la noi: „Ce-i de făcut?”. „Restabiliţi textul aşa cum a fost formulat de grupul de lucru”, mă încumet să-i dau un sfat omului ajuns la nevoie... A doua zi, de îndată ce au luat sfârşit dezbaterile, experţii au fost înlăturaţi din sala de şedinţe. Nu ne-a mai apărat nici conducătorul grupului de lucru, căruia, prin acceptarea de a lua cuvântul, îi salvasem şi onoarea, şi obrazul curat în faţa mai-marilor zilei. Noroc de nişte cameramani, care, recunoscându-ne şi fiindu-le jenă, probabil, ne-au ascuns după nişte scaune la balcon. Anume aici, la cucurigu, cu răsuflarea întretăiată şi cu inima în călcâie ca să nu fim depistaţi, am trăit măreţele clipe de bucurie când au fost votate legile cu privire la limbi. Ion Dumeniuk, intuind importanţa istorică a evenimentului, cu acribie de scrib şi-a notat atunci în blocnotes: „Azi, joi, 31 august 1989, ora 15,55 min. şi 06 sec., cu 337 voturi pentru, 2 împotrivă şi 3 abţineri, în Parlamentul R.S.S.M. a fost votată Legea cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină”. Cu un rând mai jos: „la ora 16,19 min. şi 17 sec., cu 297 voturi pentru, 43 împotrivă şi o abţinere a fost votată Legea privind statalitatea limbii noastre”.
Când am ieşit afară, torentul de oameni radiind de bucurie, unii cu lacrimi în ochi, aclamau, femeile îi legau cu prosoape tradiţionale în cruciş şi curmeziş pe Ion C. Ciobanu, Mircea Snegur, Ion Borşevici... Noi cu Dumeniuk, care ştiam cu câtă luptă şi cu cât sânge – la figurat vorbind – a fost obţinută izbânda, ne-am strecurat cum am putut prin clopotele de urale, simţindu-ne parcă vinovaţi de ceea ce se întâmpla pe scena improvizată ad-hoc în faţa Teatrului de Operă şi Balet, şi ne-am pierdut în mulţime...
Am scris de îndată, cooptându-l şi pe Gh.Rusnac, un Îndreptar de ortografie, am acceptat, la propunerea Institutului de Lingvistică al A.Ş., colaborarea la Normele ortografice, ortoepice şi de punctuaţie (personal, împreună cu Maria Hadârcă, am elaborat, într-un timp record, mai multe îndrumare de fonetică şi ortoepie), ne-am angajat, cu Dumeniuk, la emisiunea săptămânală TV, având ambiţia să-i familiarizăm pe telespectatori cu scrisul latin şi să spulberăm, astfel, temerea secretarului II al P.C.M. N. Bondarciuk cum că întreaga republică va deveni analfabetă. Am susţinut, în mass-media de la noi, ciclul „Învăţăm limba de stat” pentru rusofoni cu dorinţa nesimulată de a-i ajuta să se integreze mai lesne în viaţa socială din republică în noile condiţii, dacă vor să se simtă nu ca acasă, ci chiar acasă. Nu să organizeze greve împotriva limbii şi scrisului, ca Nina Andreeva de la Tiraspol şi colegele ei de pe şine.
Ciclul de emisiuni televizate privind revenirea la scrisul latin a fost reluat pe parcurs. Conducătorul agrarian al ţării, în loc să se bucure că un membru al guvernului se zbate pentru implementarea Legii, cică şi-ar fi exprimat supărarea: „Da ce, domnul ministru al învăţământului nu are ce face de iese seară de seară la televizor şi ne învaţă a citi şi a scrie?!...”. Mai ştii, poate că era cazul să învăţăm a scrie corect toţi, de la vlădică pân-la opincă... Acelaşi ciclu a fost preluat şi de redacţia TV în limba română de la Cernăuţi, era vizionat şi la Iaşi, însă nimeni de acolo nu şi-a exprimat nemulţumirea că dl ministru nu s-ar afla la locul lui.
În rarisimile clipe când am ocazia să-mi port paşii pe strada colegului Ion Dumeniuk, am senzaţii contrare: de mândrie că memoria colectivă nu-l uită pe neînfricatul luptător de pe baricade de la ’88-’92 şi îi apreciază contribuţia la deşteptarea conştiinţei naţionale; de tristeţe că Legislaţia lingvistică de la 1989, imperfectă şi anacronică după trecerea timpului, n-a fost pusă în aplicare de cei care au votat-o, ba chiar a fost obstrucţionată premeditat; de scârbă că unele eforturi care l-au costat viaţa au fost zadarnice; de hotărâre de a-i continua neabătut cauza. După cum îi plăcea să spună şi Domniei Sale, lupta continuă!
– La momentul oportun ai demonstrat că eşti un polemist de forţă: cei care râmau „adânc” sub ce avem mai sfânt – veşnicia limbii române şi a neamului românesc – au căzut în vizorul savantului Nicolae Mătcaş, dumneata trimiţând asupra lor din branduri proiectile grele ce aveau la bază adevărul ştiinţific, nelăsând astfel piatră pe piatră din tot ce susţineau ei, induşi mereu în eroare de acea ideologie mincinoasă bolşevică sau, ceea ce e cu mult mai grav (pentru unii ca Senik, Stati, Dziubinski), dintr-o nemulţumire sau obidă personală, promovând minciuna voit, conştient, în deplină cunoştinţă de cauză de ceea ce fac, în rândul maselor de oameni mai puţin instruiţi sau cu totul neiniţiaţi. Dacă aş avea putere de decizie politică, şi astăzi ţi-aş acorda Premiul de stat pentru volumul Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (1998), deoarece el nu şi-a pierdut actualitatea. Nu mai cunosc pe cineva la noi care ar fi atins atare cote în polemica sa cu impostorii. Când, unde ai acumulat materialul ştiinţific, în ce mod ai găsit posibilitatea pentru a înmănunchea sub copertă de carte toate acele „ghiulele”?
– Jos impostura, jos minciuna, scorniturile, falsul! Jos cu premiile, frate Ioane, sus adevărul, corectitudinea, integritatea, demnitatea! Adevărul l-am găsit în cronici şi letopiseţe, la cărturarii noştri timpurii, în anale, în lucrările scriitorilor clasici şi moderni. Culmea este că multe din lucrările acestea, pe care le-am citit şi răscitit pagină cu pagină la Biblioteca Academiei Române şi la Biblioteca Naţională din Bucureşti, sunt citate şi de impostori de-alde Stati, Moldovan, numai că sunt citate trunchiat sau voit denaturat, lăsându-i unui cititor neavizat sau care nu mai are răbdarea să confrunte citatele reproduse cu originalul, prin autoritatea numelor la care se referă, impresia că ar fi tocmai aşa cum ne spune mincinosul. Le-am descoperit falsul şi i-am bătut cu propria lor armă. Imbatabile sunt argumentele ce se conţin în citatele reproduse onest, datoria mea a fost să le sistematizez şi să le reproduc exact. Unii dintre colegi, care cunoşteau falsul din „Moldovenii în istorie” al aşa-numitului Petre P. Moldovan, precum şi cele promovate ostentativ de Vasile Stati şi ciracii săi, îmi spuneau că nu are rost să-mi pierd timpul cu combaterea unor inepţii strigătoare la cer, iar eu, în perioada 1994-1998, îi expediam lună de lună dlui Alexandru Bantoş, redactor-şef al prestigioasei şi cititei în toată Ţara reviste chişinăuiene „Limba Română” (al cărei ctitor, împreună cu I. Dumeniuk şi A. Bantoş, am orgoliul să mă consider), articole critice, pe care, la un moment dat, cu sprijinul efectiv al dlui redactor şi al Departamentului Românii de pretutindeni şi diaspora de pe lângă Guvernul României, am reuşit să le înmănunchez, cum spui, sub coperta cărţii la care te referi. Le mulţumesc sincer pentru sprijin. Aş fi preferat să rămână o carte de epocă, istorică, dar ea continuă să fie, în mare, graţie persistenţei imposturii, actuală şi astăzi. Să te audă nu atât cei care împart premiile, cât, mai cu seamă, cititorii! Căci lor le sunt adresate cărţile, nu difuzorilor de lauri.
– Ca ministru şi membru al guvernului, a trebuit să purcezi la reforme esenţiale în învăţământ, lucru pe care l-ai onorat cu brio. Toate se derulau cu o asemenea acceleraţie încât noi, jurnaliştii, abia dacă reuşeam să monitorizăm ce se întâmplă. În ce măsură ai apelat la experienţa românească în demararea reformelor? Care era la acea oră deosebirea dintre cele două sisteme de învăţământ? Unde ne aflăm (se află şi românii din Ţară) astăzi în vederea modernizării studiilor de tot felul? Are şcoala noastră şansa de a ieşi la un liman european?
– Nici chiar aşa: „cu brio”. Ba multe din ele, aş spune, „cu sânge”, pentru că opinia publică de la noi este pentru schimbare doar la nivelul retoricii. Când treci la fapte, vechea mentalitate vrea să ne ţină pe loc, devine recalcitrantă, agresivă. Căci schimbările mă afectează direct pe mine, pe d-ta, pe colegi, ne creează incomodităţi personale, ne obligă să revenim la carte. Nu era mai bine (adică mai comod) înainte? De ce să mai pun mâna pe carte: nu am studii superioare, degeaba am absolvit facultatea? Cu această rezistenţă m-am întâlnit deja din primul an de învăţământ, 1990-1991, sub ministeriatul meu, de la noile planuri şi programe de învăţământ, de la elementara introducere în sistemul de învăţământ moldovenesc de toate nivelurile (primar, gimnazial, liceal, profesional, universitar), indiferent de limba de predare, a cursului de Istoria românilor, a studierii întregii moşteniri literare româneşti, nu numai a literaturii basarabene, a cronicarilor moldoveni şi a clasicilor, care se născuseră până la 1859 şi numai în spaţiul dintre Nistru şi Milcov, de la acceptarea predării religiei în şcoală până la împotrivirea de a priva limba rusă din şcolile cu predarea în limba română de statutul de disciplină favorizată cu un număr dublu de ore faţă de limba statului şi de a-i conferi statut de limbă străină opţională. Chiar ambasadorul rus mă acuza că aş interzice studierea limbii ruse, că aş închide şcolile ruseşti, că aş crea privilegii pentru instituţiile moldoveneşti, că aş provoca ura interetnică... Îl întreb pe dl ambasador dacă limba rusă trebuie studiată „sub ameninţarea bâtei” sau benevol. Îl rog să-mi numească nu o şcoală, ci măcar o clasă sau o grupă rusească de la grădiniţă care ar fi fost închisă. Îl întreb dacă e privilegiată şcoala moldovenească din care, din lipsă de spaţiu, e pusă în situaţia de a-şi organiza studiile în trei schimburi ori şcolile ruseşti, care dau cu chirie spaţiile libere. Îl mai întreb dacă înfiinţarea de instituţii de învăţământ (grădiniţe, şcoli, licee, şcoli pedagogice, universităţi) sau deschiderea de grupe cu studierea în limba naţională a grupurilor etnice pe lângă instituţiile existente, aidoma celor cu instruire în limba rusă şi în limba statului, ar putea provoca ură interetnică sau, dimpotrivă, creează pentru prima dată premise reale pentru satisfacerea necesităţilor cultural-naţionale ale reprezentanţilor de diferite naţionalităţi din Republica Moldova, bază pentru convieţuirea lor paşnică cu populaţia majoritară, iar prin învăţarea limbii de stat – pentru manifestarea lor deplină în viaţa socială a republicii, pentru a se simţi ca acasă. Ambasadorul nu are ce-mi răspunde, însă mă ameninţă că îi va scrie lui Boris Elţin(!)... Sigur că, din motive obiective reale, când trebuia reparată o nedreptate instaurată pe cale oficială timp de peste 50 de ani, existau dificultăţi reale, nu inventate: profesorii de limbă şi literatură maternă nu-i studiaseră la facultate pe Caragiale, Goga, Iosif, Rebreanu, Bacovia, Coşbuc, Macedonski, Sadoveanu şi trebuiau să-i înveţe „din mers” ei înşişi, în bibliotecile noastre nu existau operele literare, care urmau să le fie predate elevilor; profesorii de istoria românilor urmau să studieze ceea ce nu studiaseră la universitate, nu dispuneau de manuale pentru elevi; profesorii de limbă şi literatură rusă din şcolile cu predarea în limba română rămâneau fără locuri de muncă, urmând să se reprofileze. Unii colegi de creaţie (scriitori), mari patrioţi şi buni români, începuseră să aibă emoţii când conştientizaseră că introducerea în programe şi manuale a marilor scriitori români ar putea să le reducă spaţiul acordat pentru studiere ori să-i răstoarne de pe soclu. Paliativul la care apelasem era: reeditarea de urgenţă a unor cursuri din perioada interbelică de istoria românilor, chiar dacă, în absenţa altora, erau din start oarecum învechite şi incomplete; organizarea urgentă a unor cursuri de specializare la materia numită, precum şi pentru familiarizarea profesorilor de literatură română cu operele literare şi biografiile scriitorilor clasici, care nu fuseseră studiaţi la facultate; împrumutul masiv de manuale şi beletristică necesară din Ţară; apelul către istoricii şi literaţii noştri de a purcede urgent la întocmirea manualelor de literatură română, istoria românilor; crearea unor colective mixte din specialişti din Republica Moldova şi România pentru scrierea manualelor; asigurarea în şcoli a unor locuri de muncă pentru profesorii de limbă rusă, rămaşi fără ore, inclusiv posibilitatea de a se înscrie prin corespondenţă la universitate la a doua facultate (de regulă, înrudită cu vechea specializare: limba maternă sau o limbă străină) şi dreptul de a preda respectiva disciplină în şcoală etc. Frumos pe hârtie, în cabinetele ministeriale, greu la faţa locului. Lumea era bulversată, spiritele se incitau, nemulţumirile creşteau. Satisfacţia ce ne însufleţea era viitorul, însă pârtia trebuia croită acum, temeinic şi cât mai urgent, timpul fiind limitat, din umbră pândindu-ne fantomele revanşarde ale trecutului imediat. Trebuie să menţionez că am avut norocul totuşi, ca la inspectoratele judeţene, în şcoli, la facultăţi să colaborăm cu oameni înţelepţi, entuziaşti, temerari, dornici de schimbare, bucuroşi de perspectiva ce se deschidea de a se înrola în matricea întregului românesc, care ne-au susţinut eforturile, servind ca exemplu demn de urmat şi pentru alţii care gândeau şi simţeau româneşte, oameni cărora mă închin şi cărora le aduc şi pe această cale mulţumirile mele întârziate, dar dezinteresate. Fără sprijinul, eforturile, sacrificiile lor nu am fi fost în stare să realizăm ceva.
Am stabilit chiar din primul an relaţii fireşti de colaborare cu ministerul omolog de la Bucureşti, am elaborat Legea învăţământului în scopul corelării sistemelor de învăţământ din cele două state româneşti (fiind acuzaţi de un pretins „patriot” că am fi preluat-o pe cea din România, respinsă în prima variantă de Parlament), al lichidării graniţelor tranşante şi al accederii mai lejere a elevilor şi, respectiv, a studenţilor de la un nivel de studii la altul (de la cel primar la cel gimnazial, de la cel gimnazial la cel liceal sau profesional, de la cel liceal la cel universitar, de la învăţământul universitar de scurtă durată la cel de lungă durată, de la învăţământul universitar propriu-zis la cel postuniversitar), al asigurării în viitorul imediat a bugetului învăţământului cu un procent din PIB cel puţin la nivelul celui din România; am trecut la sistemul decimal de apreciere a cunoştinţelor; am girat înfiinţarea, în paralel cu instituţiile de învăţământ public, a unei reţele de învăţământ privat (tip Liceul de creativitate şi inventică „Prometeu” din Chişinău, ULIM etc.), cu susţinerea parţială a acestora din bugetul ministerului; am apelat la colegii din Ţară la întocmirea planurilor şi programelor de învăţământ, a manualelor, în perspectiva unificării acestora; în învăţământul profesional, organizat după exemplul colegilor români şi germani, intenţionam pregătirea specialiştilor în specialităţi legate de necesităţile timpului şi de specificul local: lucrări de artizanat (împletitul obiectelor din lozie, ţesutul, prelucrarea lânii şi a pielii), reparaţie ceasuri, confecţionarea obiectelor din lemn etc.; ministerul de la Bucureşti s-a oferit să ne creeze posibilitatea de specializare a cadrelor didactice de orice rang din Republica Moldova în instituţiile de învăţământ din Ţară pe burse din partea statului român; am declarat dezideologizarea învăţământului şi lichidarea organizaţiilor şcolare politizate din perioada sovietică; pentru stimularea perfecţionării continue a lucrătorilor din învăţământul public, am elaborat criteriile de atestare a cadrelor didactice în vederea accederii, în baza performanţelor obţinute, la diverse grade didactice cu retribuire diferenţiată şi atractivă. Pentru satisfacerea necesităţilor cultural-naţionale ale grupurilor etnice din republică au fost înfiinţate, după cum menţionasem mai sus, o serie de instituţii de învăţământ noi (Şcoala pedagogică din Taraclia, Universitatea de Stat din Comrat), au fost organizate linii (grupe) cu pregătirea în limba minorităţilor (bulgară şi găgăuză la Şcoala pedagogică din Cahul şi la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău, ucraineană la Şcoala Pedagogică din Lipcani şi la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, idiş la Universitatea de Stat din Moldova) şi studierea aprofundată a limbii de stat şi a unei limbi străine, au fost deschise grădiniţe, licee cu predare în limba maternă, paralel cu învăţarea limbii de stat, ş.a.
Fireşte că parlamentarii şi mai-marii zilei nu ne-au permis să armonizăm perfect cele două sisteme de învăţământ.
– Etichetările de „românizator”, „unionist”, acuzaţiile de „românizare” a învăţământului din Republica Moldova şi de „reetnizare” a tinerelor generaţii de moldoveni se mai ţin de dumneata? Am avut doi copii la studii în Bucureşti şi Cluj-Napoca şi nu am văzut să se „reetnizeze”, ba îmi trimit din străinătăţi regulat nepoţeii vara să facă aici, în Republica Moldova, limba română. După agrarieni, în timpul celor opt ani de dictatură comunistă, ministerul a făcut / aprobat manuale de calitate dubioasă şi acum nu ştie ce să facă cu ele, şcoala de astăzi e înnămolită în ce priveşte introducerea religiei în şcoală... Probleme şi probleme. Mai vezi cumva vreo rază de lumină de la capătul tunelului?
– Eu n-am avut cum să-i românizez pe moldoveni, pentru că ei, ca bucovinenii, moldovenii de din dreapta Prutului, muntenii, oltenii, ardelenii, maramureşenii, bănăţenii ş.a., sunt români de la naştere. Mai degrabă ar fi cazul, vorba colegului Ion Ungureanu, să-i românizăm pe unii români din ţară, care, în timpurile de tranziţie, au cam uitat că sunt nu numai europeni, ci, ca buni europeni ce se vor, ar mai trebui să fie şi buni români. Nu sunt sigur dacă „moldoveniştii”, interfrontiştii, mancurţii de tot soiul de la noi nu mai ascund etichetările în arsenalul lor pentru timpuri „mai bune”. Conducerea la zi a republicii, inclusiv ministerul, cred că îmi împărtăşesc iniţiativele de reformare a învăţământului de acum 20 de ani. În măsura în care tindem spre integrare în Europa nu prin vorbe, ci prin fapte, se va întrezări şi luminiţa la care te referi. Trebuie să înţelegem cu toţii, chiar şi alogenii, dacă ne vor şi îşi vor cu adevărat binele, că trenul nostru spre integrarea europeană trece numai prin România. Prin urmare, dacă nu vrem să pierdem timpul la frontieră, trebuie să schimbăm de urgenţă ecartamentul!
– Totuşi ce anume s-a întâmplat că, la un moment dat, când veniseră neocomuniştii agrarieni la putere, ai rămas în afara învăţământului universitar, pentru care ai avut şi ai vocaţie? Trei decenii de decănie, de şefie la o catedră, apoi alta, nu-ţi oferea dreptul de a continua profesiunea pentru care aveai chemare? Ce i-a făcut pe potentaţii zilei şi pe logofeţii universitari să apeleze la un asemenea comportament odios vis-a-vis de persoana d-tale?
– Ba da, mi-l oferea fără rezerve. Îndepărtându-mă de la catedră, agrarienii şi locotenenţii lor docili au lovit chiar în inima mea, pentru că ştiau că eu nu puteam trăi fără comunicarea cu tineretul. În 1994 a fost primul 1 septembrie din viaţa mea de profesor când nu mai aveam dreptul de a intra în sala de studii. De necaz şi durere, m-am dus la careul solemn de la Liceul român-englez „Mircea Eliade”, unde s-a intonat imnul „Deşteaptă-te, române!” şi unde vocile de clopoţel ale elevilor anunţau un început de an şcolar de bun augur. „Nici comuniştii nu procedau în acest mod”, se revolta Grigore I. Eremei, om de stat şi fostul prim-secretar al P.C.M. „Am să vorbesc cu Petru Lucinschi”. Nu ştiu dacă va mai fi vorbit, ştiu doar că a trebuit să iau calea pribegiei (iar când ajunsese ambasador în România nu s-a mai interesat de destinul meu. Era şi firesc: Excelenţa Sa reprezenta o ţară, subsemnatul – altă ţară...). Singura consolare era că plec în Ţara-mamă. Motivele îndepărtării? Devenisem periculos pentru tineret, pentru învăţământ, pentru integritatea ţărişoarei, probabil. Unii se vor fi răzbunat pentru că nu le satisfăcusem ambiţiile. Alţii, cei care au tras sforile pe la spate, au făcut-o, indiscutabil, din motive de invidie, din ranchiună. N-am fi adevăraţi români dacă n-am fi invidioşi, dacă nu ne-am ruga să piară capra vecinului.