Florile leagă sufletul omului de tot ce e frumos
Pentru tipar– Unul dintre motivele principale ale lucrărilor Dumneavoastră sunt florile. De ce anume florile? E un refugiu sau un tărâm de sinceră şi neîntinată frumuseţe?
– Ce sunt florile? Mă întorc cu gândul la imaginaţia mea de copil, desenam mereu, cu naivitatea firească acelei vârste, o figură umană din profil, cu o mână întinsă, în care ţinea întotdeauna o floare. Ce-o fi însemnând? O comunicare cu lumea? Un semn între om şi univers? Pentru mine florile aşa au şi rămas, un nod care leagă sufletul omului de tot ce e frumos.
– În ce mod satul cu realităţile lui nu tocmai optimiste vă influenţează creaţia şi se regăseşte în lucrările Dumneavoastră?
– Am încercat timid să transpun amprentele timpului pe pânză. Nu am avut o predilecţie pentru peisaj, îndeosebi cel rural. Poate mai degrabă pentru sufletul acestui peisaj, al acestui pământ. Dar câteodată nu pot să las să treacă pe alături momentele trăite şi văzute în jur. Aşa s-a întâmplat cu seria de lucrări „Butuceni”.
– În calitate de profesoară de pictură, vă rog să ne spuneţi cum se manifestă atitudinea, ataşamentul tinerei generaţii faţă de pictură? Sunt mulţi dintre cei care vor să profeseze această meserie?
– Am lucrat puţin ca pedagog, dar aş putea să-mi expun părerea în ce priveşte atitudinea faţă de pictură. Şi poate nu numai a tinerilor. Sunt mulţi copii cărora le place să deseneze, rămân puţini să se dedice picturii. Generaţiile tinere sunt mult mai pragmatice, chiar şi în artă, de aceea aleg mai degrabă specialităţi ca design interior, design vestimentar şi alte design-uri, care le-ar aduce nu numai succes şi faimă, dar şi un mod de existenţă mai bun, ceea ce, de fapt, e şi firesc pentru ziua de azi. Alţii rămân în căutarea răspunsului la întrebarea ce este pictura. Un hobby? Un blestem de care nu te poţi debarasa sau altceva?
– Care sunt condiţiile ce-i poate asigura unui tânăr pictor succesul: talentul, munca, sprijinul unor buni profesori, îndrumători sau...?
– Poate că toate la un loc. Dar, în primul rând, trebuie să munceşti foarte mult şi să fii chiar rob al artei. Ea, arta, este foarte geloasă. Trebuie să te ţii mereu de ea, dacă te laşi, nu te iartă. Aşa vine şi succesul. Nu ştiu, până la urmă timpul le judecă pe toate.
– Cine au fost / sunt îndrumătorii, profesorii de la care aţi deprins nu numai meseria, dar şi calitatea de a vedea lumea prin prisma şevaletului?
– Am avut parte de pedagogi foarte buni. La colegiu am învăţat să pictez de la I. Serbinov. De altfel, grupa noastră de studenţi a fost prima promoţie a dumnealui. Era proaspăt absolvent al şcolii de pictură din Leningrad. Şi era foarte exigent cu noi. De la el anume am învăţat multe secrete în ale culorilor, şi mai ales plăcerea de a picta. S-a dedicat trup şi suflet muncii de pedagog şi lucra foarte mult cu studenţii săi. Poate la acea vârstă – fiind copii încă – nu eram conştienţi de ceea ce ni s-a oferit. Cred eu că anume şcoala făcută la Serbinov m-a ajutat să devin studentă la Academia de Arte Frumoase din Leningrad. Primii doi ani au fost o perioadă de pregătire cu diverşi pedagogi, ca după aceea să mai treci un examen foarte sever – urma să fii selectat pentru a studia în unul din cele şase ateliere de pictură ale Academiei. Şi primele două erau: atelierul de artă monumentală a lui A. Mâlnicov şi atelierul de şevalet al lui E. Moiseenco, unde am şi studiat. Era unul dintre profesorii care nu prea lua fete în atelierul lui. S-a întâmplat ca atunci când au intrat toţi profesorii, asistenţii şi secretarele în clasa unde ne expuneam lucrările, eu nu eram de faţă. Lipseam. După lucrări am fost admisă (căci scrisesem o cerere către profesorul favorit, în prealabil), însă când a aflat că nu sunt băiat, ci fată, a ezitat, apoi a zis: „Oricum, o iau”. E. Moiseenco s-a dovedit a fi însă un om cu suflet mare. După ce ne anunţa, de pildă, tema la compoziţie, putea să ne vorbească ore întregi despre ce şi cum trebuie să lucrăm, să gândim. Anume de la el am învăţat ca oala pe care o pictezi să nu pară goală şi ca fiecare lucrare să spună ceva celui ce o priveşte.
– În ce mod o lucrare plastică, eventual un tablou, o pânză, poate sugera legătura dintre prezent şi trecut, dintre noi şi cei care au fost, au trăit, au gândit, simţit până la noi?
– Această întrebare mi-a adus aminte de o poezie a A. Blandiana:
„Pe frunte părul ne tremură uşor
În vântul produs
De trecerea timpului”.
* * *
Sunt fascinată de arta realistă a pictorilor olandezi din vechime, a maeştrilor din Renaşterea timpurie. Multe dintre lucrările mele sunt naturi statice, dar în ele realitatea concretă se intersectează cu imaginarul. Am făcut şi lucrări tematice, inspirându-mă din lecturi sau din gândurile ce-mi vin când ascult muzică. Astfel, tablourile reunite sub titlul Îngerii trâmbiţând s-au născut în perioada când citeam Apocalipsa din Biblie. Am vrut într-o vreme să pictezi şi o icoană, la îndemnul unui preot, bun prieten al familiei noastre. Însă după mai multe încercări mi-am dat seama că nu-mi iese o simplă icoană, ci o lucrare de proporţii, Cina cea de taină, cu feţele sfinţilor apostoli, cu freamătul aşteptării unui miracol ce ar schimba destinele lumii. De fapt, mi se întâmplă adeseori să pornesc un tablou, dar să-mi vină pe parcurs idei neaşteptate, care mă conduc spre o cu totul altă rezolvare a lucrării. O metodă a mea e să aştern pe pânza albă culorile ce corespund unei stări sau unui impuls intuitiv. De la acest joc de culori, treptat, se zămisleşte şi prinde contur tabloul pe care îl finisez după mai multe reveniri şi căutări. Experimentez cu plăcere, însă pentru mine e important să transmit lesne un mesaj, prin imagini clare, limpezi, prin tuşe sigure, precise, existând o potrivire între limbajul liniilor şi cel al emoţiilor. Chiar şi tabloul Vis, pe care l-am visat într-o noapte de iarnă, l-am lucrat apoi cu migală, dându-i limpezimea zăpezii şi strălucirea unei lumini pure, care să nu fie umbrită de contururi ceţoase, vagi. Despre tablourile cu fotografii de epocă pot să explic că m-a interesat să aduc în ele oameni din trecut, care nu mai există, însă privirea lor e îndreptată spre noi, cei din prezent, viaţa noastră fiind o continuare a suferinţelor şi aspiraţiilor lor. În decursul anilor, tot adunând o colecţie de poze vechi de la rude şi prieteni, m-am gândit să trec aceste chipuri în planul abstract, în lumea simbolurilor plastice, astfel luând fiinţă seria „Personaje”. Pictura are menirea de a îmbogăţi realitatea cu nişte plăsmuiri ale imaginaţiei noastre, dar poate avea şi darul de a păstra frumuseţea unor locuri sau obiecte care dispar, se sting, pier odată cu trecerea timpului. Încercând să salvez imagini inedite din satele ce se află în zona Orheiului, pictez străzi, porţi, case date cu var, cu sineală, prispe şi coloane de piatră, dar nu într-o manieră strict realistă, ci folosind un limbaj metaforic. Tabloul Stâlp de casă l-am realizat după ce văzusem cu ochii mei cum în câteva clipe s-a risipit pridvorul unei căsuţe bătrâneşti, părăsite de locatari.
*
Pictoriţa Eudochia Robu (30.12.1958) este originară din s. Borosenii-Noi, Râşcani, stabilită în comuna Mitoc, Orhei. Absolveşte Colegiul Republican de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” (1974-1978); Institutul de Arhitectură, Sculptură şi Pictură din Sankt Petersburg (1978-1986). Între anii 1986-1993 activează în calitate de pedagog de pictură la Şcoala de Arte Plastice pentru Copii din Orhei. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova (1997). Practică pictura de şevalet.
Expoziţii republicane: 1992-2010 – participă la expoziţiile Saloanele de primăvară şi Autumnala, Sala de expoziţii a UAP, Republica Moldova; 1993-2009 – expoziţie-concurs de artă contemporană Saloanele Moldovei, Chişinău – Bacău, România, Centrul expoziţional „C. Brâncuşi” al UAP; 2001-2008 – AxArt, MoldExpo, Chişinău, Republica Moldova.
Expoziţii personale: 2003 – Biblioteca municipală „B.-P. Hasdeu”, Chişinău, 24 lucrări; 2004 – Centrul expoziţional „C. Brâncuşi”, Chişinău, 105 lucrări; 2005 – Sala cu Orgă, Chişinău, 25 lucrări; 2009 – Evantai de primăvară, Centrul expoziţional „C. Brâncuşi”, Chişinău, 110 lucrări; OSCE, Chişinău, 45 lucrări.
Expoziţii internaţionale: 2002 – Hanovra, Germania.
Lucrări în colecţii particulare: Federaţia Rusă, Moldova, Italia, România, Spania, Austria.