Hazard
Pentru tiparMă gândesc că ar fi foarte bine să comunicăm între noi fără filozofări, dar regret că nu se mai poate. Când zic cuiva „bună ziua”, el mă priveşte suspicios. Adică, de unde ştiu eu cum a început ziua lui! Psihologia ne curge pe nări, nemaivorbind de celelalte metehne materne.
Acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, ar trebui să ai mult curaj ca să spui cum mergi mai departe fără o ţâră de panică. Am lăsat în urmă nişte vremuri sângeroase şi chiar „glorioase”. Ce ne aşteaptă puţin mai departe, deci care parte a civilizaţiei va triumfa? Toate cuvintele neimportante despre trecut ne-ar duce-ntr-o lume a nesiguranţei. Civilizaţia noastră s-a dezvoltat prin minţile pătrunzătoare ale lui Kierkegaard şi Baudelaire, ajungând până la Jaspers şi Heidegger, care au prevăzut printre ultimii criza ce ne pândeşte. Apoi aceasta a continuat prin Omul revoltat al lui Camus, cu Aşteptându-l pe Godot al lui Beckett, cu Scaunele lui Ionesco. Apare şocul. Toată lumea se transformă-ntr-o dulce absurditate. Expansiunea imperiului sovietic era în toi. Pe ecranul televizorului vezi imagini de suferinţă şi de mizerie ce-au pus stăpânire peste o lume. Lângă aceste metamorfoze ar fi bine să ne-amintim de Zbigniew Brzezinski, care, pe la sfârşitul anului 1990, a exprimat chinuitoarea nelinişte filozofică: „Democraţia a învins. Sistemul pieţei libere a învins. Dar care este substanţa credinţelor noastre de astăzi, în urma acestei mari victorii ideologice? De ce se agaţă fiinţa umană din Europa? De relativismul hedonist? Cred că acest gol, acest vid potenţial, destul de real, este periculos...”.
Semnalele de alarmă sfârtecă Occidentul... Unii trăiesc cu ideea că criza nu este decât un element conceptual al existenţei umane. După toate acestea nu ne rămâne decât să căutăm altă logică a existenţei, noi percepţii ale lumii din preajmă. Dacă nu trăim vremuri obişnuite, trebuie să admitem că civilizaţia noastră a ajuns într-un punct critic.
Odată cu vârsta am priceput că universul e guvernat de un principiu moral. S-a injectat în toţi numai hazardul convingerii că până la urmă dreptatea triumfă, că nu trăim de azi pe mâine şi că păcatul va trebui ispăşit. Însă unda de şoc m-a lovit chiar atunci când îmi atingeam tuleiele de la mustaţă. Nu trăiesc într-un univers moral. Absurditatea pândeşte de pretutindeni. Adică cum să trăim într-o lume perversă, pe care nicidecum nu putem s-o ataşăm unei entităţi divine sau unei idei transcedentale? Ar trebui să căutăm o altă paradigmă morală. Complet diferită. Aici este vorba despre un nou raţionalism. Cealaltă reţetă deformează fiinţa umană şi-o mutilează. Altminteri, dacă omul modern se zbate cu laşitate în perspectiva unei lumi virtuale şi oarbe, în care distrugerea şi construirea se cimentează şi-apoi pătrunde adânc în abisurile intimităţii, el, omul modern, va descoperi un haos particular şi-o întunecime pe care le-ar ignora bucuros. Deci cum să trăim virtual într-o lume a nesiguranţei după ce am trăit în socialism, cel puţin relativ, protector şi cam sigur de el? Cum să vieţuim într-o lume unde mulţi gânditori susţin că victoria Omului este iluzia, că Omul modern „şi-a pierdut Sinele”. Până şi Berdiaev vorbea despre „pierderea personalităţii”. T. S. Eliot spunea că „o dată cu dispariţia ideii de luptă morală intensă fiinţele umane tind să devină mai ireale”. Cioran vorbea despre „descompunerea” sinelui. Walsh descria „anularea Omului”. Paradox peste paradox pe grumazul acestui Om modern. Sunt convins că acest paradox se poate anula şi din spusele lui Dostoievski: „numai cei care ignoră total istoria civilizaţiei ar putea continua să susţină ideea că omul îşi ordonează propria existenţă”. După toate citatele îţi vine să-ntrebi: cum este posibil ca aspiraţia la bunăstarea universală să genereze atâta mizerie neumană? Vrând-nevrând, te gândeşti la istorioara lui Falaris, care, spune legenda, şi-a ars de vii adversarii într-un taur de bronz din care strigătele de agonie ale victimelor ajungeau, răsunau până afară, ca o melodie graţioasă.
Dacă negăm viziunile apocaliptice şi ne retragem cuminţi în „transcendenţa orizontală” dintr-o lume în care-am pierdut credinţa în Dumnezeu, ajungem doar la slăbirea credinţei într-o „istorie mântuitoare”.
Suntem noi oare pregătiţi pentru propria renăscare? Avem vreo idee, vreo viziune clară în perspectivă şi chiar curajul de a ne bate cu timpul din faţă? Ne trebuie alte unelte, mult mai durabile? Cu umilinţa şi modestia nu se mai poate. Spre centru! Mai aspri. Altfel toate eforturile noastre de a ne găsi un loc cât de cât în lumea aceasta ar eşua. În mod tragic. Trebuie să acceptăm eterna condiţie de nelinişte şi speranţă. Karl Popper zicea: „Este adevărat, avem nevoie de speranţă; a acţiona, a trăi fără speranţă este peste puterile noastre. Dar n-avem nevoie de mult. Ne mulţumim cu puţin, însă în plus noi avem mare nevoie de siguranţă”.
Când toate popoarele din celelalte ţări merg „cumva” înspre „ceva”, noi pe aicea, fără de sârma ghimpată întinsă pe stâlpi, ne imităm singuri pe sine. Vasăzică rămânem aceiaşi... echilibrişti!