Nume de familie româneşti (Doga, Goga, Goma, Moga, Popa, Zota)
Pentru tiparLingviştii susţin, pe bună dreptate, că numele proprii, în special numele de familie, nu pot fi supuse modificărilor, într-un fel sau altul, inclusiv corectărilor conform normelor ortografice în vigoare.
Încă Ferdinand de Saussure ne atenţiona că „singurele forme asupra cărora analogia nu are nici o influenţă sunt, în mod firesc, cuvintele izolate, precum numele proprii şi, în mod special, numele de locuri (cf. Paris, Genève, Agen etc.) [mutatis mutandis, numele de familie – Vl. Z.], care nu îngăduie nici o analiză şi, prin urmare, nici o interpretare a elementelor lor; lângă ele nu se naşte nici o creaţie concurentă”1.
Lingvistul rus A. A. Reformatski menţionează şi el că „la scrierea numelor proprii depinde mult de factorul regional sau individual, ceea ce depinde şi de diferite areale, de tradiţii şi chiar de greşelile comise de funcţionarii care perfectează actele”. „La scrierea numelor proprii, continuă el, sunt posibile Ogarkov şi Agarkov, Ogorkovo şi Agarkovo, Ognivţev şi Agnivţev, Vâsotskii şi Vâsoţkii, Olenin şi Alenin ş.a. În acelaşi timp, lingvistul ne atenţionează că „unificarea obligatorie, care este necesară faţă de ortografia numelor comune, la numele proprii nu trebuie să fie aplicată”2.
Transnistria, spaţiu dialectal dacoromân limitrof şi izolat de metropolă timp îndelungat, a păstrat numeroase fenomene lingvistice arhaice, arhaizante, faze rudimentare şi intermediare în evoluţie. Cu alte cuvinte, după cum a constatat un cunoscut om de cultură din Basarabia şi originar din partea locului, Transnistria „e un rezervuar cu regionalisme de origine latină, pe care nu le întâlneşti dincoace de Nistru”3.
Drept dovadă, voi exemplifica: anină (lat. arena) „nisip”; ş-anti (lat. ante) în sens de: „înainte”, „şi-apoi”, „şi mai departe”; morvari (lat. morus) „dud”, „agud”; roză (lat. rosa) „trandafir”4 ş.a. Numele de familie Doga, în raport cu Doagă, este şi el o formă rudimentară păstrată în acest spaţiu şi transmisă prin actele deţinătorilor din generaţie în generaţie.
Cum însă în Basarabia sovietică unele fenomene de limbă puteau fi explicate cu uşurinţă prin influenţa limbii ruse, tot aşa în cea postsovietică alte fenomene, mai ales numele de familie, sunt adesea considerate forme deformate prin rusificare.
„...La un moment dat, vreau să verific dacă nu cumva Doga provine de la Doagă”. „Nu, mi se răspunde. Viceversa. Aşa e în latină”5. Adică tocmai Doagă provine din latină prin evoluţie, susţine maestrul Eugeniu Doga.
„Deşi de un deceniu şi ceva ne aflăm într-o republică suverană, în care n-ar trebui să se simtă influenţa «fratelui mai mare» [„старшего брата”], totuşi unele persoane, oameni cu carte, ba şi cu posturi înalte, oricât ar fi de paradoxal, nu vor să-şi corecteze (subl. n. – Vl. Z.) numele moştenite în formă greşită de la părinţi. Iată câteva exemple: Godonoga în loc de corectul Hodonoagă, Gamurari în loc de Hămuraru [....] Doga în loc de Doagă ş.a.”6
„...Valorile noastre naţionale sunt Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Ionesco, Stănescu, Vieru, Do(a)gă etc., etc...”7 Adică nu Doga, ci Doagă ar trebui să fie (printr-o fază de tranziţie Do(a)ga).
„Ce nu te scrii, bre, Doagă! Că aşa am apucat din bătrâni!”8
Să vedem dar care este realitatea? Care ar fi numele corect moştenit de la părinţii?
Materialele de arhivă ne vorbesc de faptul că „un hrisov domnesc din 1616 atestă pe Mihael Doga cel Bătrân din Tg. Lăpuşna, hotarnic al satului Ciuciuleni, ţinutul Hârlău”9, iar „la finele sec. XIII neamul lui Doga este deja înregistrat în revizskaia skazka (catagrafia) satelor Vărăncău şi Plopi, ţinutul Balta, gubernia Podolia (de unde cineva a trecut la Mocra, acelaşi ţinut)”10.
Aşadar, Doga. „Căci aşa am apucat din bătrâni.” Părinţii, originari din Transnistria, au moştenit de la străbuni numele de familie Doga, anume în această formă intermediară de evoluţie, iar părinţii, la rândul lor, l-au transmis mai departe urmaşilor lor.
Dar să judecăm şi altfel: dacă Doga e o formă schimonosită prin rusificare, deoarece nu cadrează cu legea fonetică potrivit căreia orice ó (accentuat), urmat în silaba imediată de una din vocalele a, ă sau e (neaccentuate), devine, de regulă, la numele comune oá (doagă), atunci ce ne facem cu numele de familie, nerusificate: Góga (Octavian Goga), Góma (Paul Goma, scriitor din diasporă), Móga (eroi în operele lui Lucian Blaga şi Zaharia Stancu), Bóga, Bógza (scriitorul Geo Bogza), Bológa, Bóta, Ciórbă, Cóca, Dóbă, Fóca, Flóca, Gónţa, Górga, Glóba, Grópa, Hógaş, Hórja, Lóga, Lótcă, Pojóga, Pópa, Róga, Róşca, Ţópa, Zóta ş.a.? Multe din aceste nume de familie sunt purtate de moldoveni basarabeni, ele sunt înregistrate ca forme corecte în îndreptare antroponimice şi alte lucrări semnate de M. Cosniceanu ş.a.11.
Vom menţiona, în concluzie, că în aceste dicţionare de la noi găsim numai antroponimul Doagă, nu şi Doga, acesta din urmă fiind considerat, probabil, schimonosit.
Note
1 Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Iaşi, Polirom, 1998, p. 177.
2 A. A. Reformatskii, Orfografija sobstvennych imjon, în culeg.: Orfografia, sobstvennych imjon, Moskva, Nauka, 1965, p. 7-8.
3 Petru Soltan, Chomolungma lui Eugen Doga, în Viaţa satului, 8 februarie 1997, p. 8.
4 Denumirea de trandafir e adusă de turci (<neogr.) în Principatele Româneşti şi în Bulgaria ş.a. Acolo unde n-au fost turcii, a rămas latinescul roză.
5 Petru Soltan, articolul citat, p. 8. Aici acad. P. Soltan, matematician, îl întreabă pe compozitorul Eugeniu Doga, ambii transnistrieni la origine.
6 Alexandru Donos, Paradoxuri, în Literatura şi Arta, 4 aprilie 2002.
7 Nicolae Dabija, în Literatura şi Arta, 19 ianuarie 2006, p. 1.
8 Petru Soltan, art. citat, p. 8.
9 Dr. Vlad Cubucciu, Piatra noastră scumpă, în Viaţa satului, 8 februarie 1997, p. 8.
10 Ibidem. Concretizăm aici că Eugeniu Doga, compozitorul, este de origine din s. Mocra, raionul Râbniţa, arie în care au fost înregistrate multe latinisme, inclusiv: ş-anti, anină, roză ş.a.
11 Maria Cosniceanu, Dicţionarul de prenume şi nume de familie purtate de moldoveni, Chişinău, 1991; Anatol Eremia, Maria Cosniceanu, Nume de persoane (Mic îndreptar antroponimic). Ediţia 11, revăzută şi completată, Chişinău, 1968.