Legislaţia lingvistică şi unele probleme actuale ale limbii române
Pentru tiparLegislaţia lingvistică aprobată în anul 1989 avea menirea de a lua „sub protecţia statului” limba română, de a întoarce limbii populaţiei majoritare funcţiile sociale fireşti şi „să contribuie la realizarea suveranităţii depline a republicii”. Fiind aprobată în perioada sovietică, legea în cauză a rămas până astăzi cu deficienţe serioase. În condiţiile statului suveran Moldova, actele legislative devin obiect de discuţii controversate [1].
În contextul social-politic de la finele anilor ’90, limbii ruse i s-a atribuit nejustificat un statut privilegiat faţă de celelalte limbi folosite pe teritoriul republicii.
Ţinând cont de conjunctura în care evoluase societatea civilă în spaţiul nostru, era un imperativ al statului de a elabora o politică lingvistică care „să asigure pe teritoriul său echilibrul şi armonia între limbile şi comunităţile care vorbesc aceste limbi” [2]. Politica lingvistică trebuia să realizeze două „obiective sociale”: „promovarea unei limbi, pe de o parte, şi reglementarea relaţiilor dintre limbile în contact, pe de altă parte”.
De jure, a fost instituţionalizată supremaţia limbii române, dar de facto „cunoaşterea ei nu este o condiţie obligatorie nici pentru obţinerea cetăţeniei, nici pentru ocuparea unui post important în structurile statale” [3]. Astfel Regulamentul privind evaluarea gradului de cunoaştere a prevederilor constituţiei Republicii Moldova şi a limbii de stat de către persoanele care solicită obţinerea cetăţeniei stipulează că se organizează un examen în română privind evaluarea gradului de cunoaştere a limbii de stat, precum şi un examen în română sau rusă pentru a evalua gradul de cunoaştere a prevederilor Constituţiei republicii. Paradoxal – în timp ce se evaluează cunoaşterea limbii de stat este acceptat şi un examen în limba rusă. Care poate fi rezultatul real al unei astfel de examinări a viitorului cetăţean al republicii?
Dacă ar fi să ne referim la situaţia ţărilor baltice, şi ele foste republici în componenţa U.R.S.S., trebuie să menţionăm că iniţial au adoptat şi ele o legislaţie lingvistică mai liberală, însă pe parcurs aceasta a devenit mult mai restrictivă. Estonia, de exemplu, modifică în 1995 legea cu caracter de compromis aprobată la 1989. Prin noua lege, rusei i se conferă statut de limbă străină. Tot aici se stipulează că persoanele ce nu posedă limba estonă pot comunica cu funcţionarii publici într-o limbă străină, eventual rusa, în urma consimţământului acestora din urmă. În alte circumstanţe, cetăţeanul poate comunica prin intermediul unui traducător, asumându-şi toate cheltuielile. La noi oricui îi este asigurată „deservirea” într-o limbă „acceptabilă” (a se vedea „Legislaţia...”).
Letonia a mers şi mai departe: aici s-a introdus sistemul de amenzi „pentru nivelul insuficient de cunoaştere a limbii de stat”.
Acordarea prin lege atât limbii ruse, cât şi limbii române a aceloraşi funcţii trebuia acceptată ca pe un act de compromis doar pentru o perioadă de trecere. Bilingvismul „format istoriceşte” la noi este astăzi un obstacol în procesul repunerii în drepturi a limbii române. Prin articolele din legislaţia aprobată în 1989 se asigură în continuare utilizarea limbii ruse:
– art. 2 prevede ca în localităţile în care majoritatea populaţiei este de origine găgăuză limba de comunicare este limba de stat, găgăuză sau rusă;
– art. 3 stipulează utilizarea limbii ruse alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, astfel asigurându-se un „bilingvism naţional-rus şi rus-naţional real”;
– art. 9 asigură traducerea în rusă a lucrărilor în organele puterii de stat;
– art. 15 prevede ca limbă a procedurii penale să fie limba de stat sau o altă limbă acceptabilă;
– art. 18 acceptă sistemul educaţional în limbile moldovenească sau rusă.
Caracterul ambiguu al legislaţiei a împiedicat realizarea unui dialog echitabil între etniile conlocuitoare. Drept consecinţă a fost provocată o scindare a societăţii care s-a manifestat prin crearea a două grupări. Deşi diametral opuse, ambele sunt protejate de lege, după cum se remarcă din exemplele Legislaţiei. Astfel, identitatea culturală şi comunicarea interculturală, care ar fi putut asigura o coabitare armonioasă a minorităţilor, şi-a găsit expresie în „principialitatea” alolingvilor de a nu însuşi limba de stat şi „astăzi suntem tot acolo de unde am pornit (poate chiar şi mai rău)” [4].
Restricţiile funcţionale din practica limbii de stat au „coincis” cu nesiguranţa lingvistică a vorbitorilor. Aceştia nu mai pot face faţă numeroaselor acte de subminare a adevăratei lor identităţi naţionale. „Se lucrează impertinent asupra creării unei atmosfere de românofobie” [5]. S-a ajuns ca în baza unor „fantezii politice” să fie dezlănţuită o adevărată companie antiromânească. În concepţia unora „a vorbi... astăzi corect în limba română nu este un criteriu al culturii, ci o acţiune „antistatală” de românizare a „limbii moldoveneşti”.
Orice formaţiune statală, pentru a se integra în marea cultură, începe prin a-şi promova valorile la nivel de macrosistem.
În condiţiile aplicării standardelor europene, sarcina indiscutabilă care se impune e să readucem în formulările actelor legislative adevărul stabilit istoriceşte şi să redăm limbii de stat funcţiile pe care aceasta le merită conform statutului său. În acest scop trebuie să ţinem cont de două aspecte: redenumirea în constituţie a termenului glotonimic şi adoptarea noii legislaţii lingvistice care ar asigura limbii române toate funcţiile, ar crea condiţii sociale ce ar încuraja alolingvii să posede limba română, ar exclude din învăţământul superior studierea în paralel în limba română şi rusă, învăţământul în limba rusă putând fi acceptat doar până la nivel gimnazial etc.
Bibliografie
1. Irina Condrea, Politica lingvistică – o problemă spinoasă în Republica Moldova // Limba Română este adevărata mea patrie, Bucureşti – Chişinău, pag. 845-850.
2. Gheorghe Moldovan, Politică, planificare şi amenajare lingvistică // LR, 2003, nr. 9-10, pag. 55-61.
3. I. Condrea, op. cit., pag. 848-849.
4. Mihail Purice, Legislaţia lingvistică şi condiţiile însuşirii limbii române de către alolingvi // LR, 2003, nr. 6-10, pag. 80.
5. Idem, Legislaţia lingvistică şi problemele limbii de stat // LR, 2001, nr. 9-12.
Conducător şt., prof. univ.
Mihail PURICE