Permanenta „nevoie de Coşeriu”
Pentru tiparA devenit axiomă afirmaţia că lingvistica mileniului nostru se va dezvolta sub semnul geniului coşerian, dar, în acelaşi timp, poate deveni axiomă şi constatarea că un mileniu se poate dovedi a fi insuficient pentru receptarea şi valorificarea temeinică a operei coşeriene, precum şi pentru evaluarea deplină a impactului ei benefic asupra ştiinţei limbii. Însuşi Magistrul, care a pus fundamentul şi a proiectat statutul „final” al lingvisticii integrale, era mai mult decât convins că întemeierea ştiinţei despre limbă, „interpretată ca o autentică ştiinţă a culturii, coerentă în toate aspectele sale”, este în „sarcina prezentului şi a viitorului” (Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Editura ARC, 2000, p. 80). „Nevoia de Coşeriu” (Lucia Cifor) este şi va fi nu numai o circumstanţă salvatoare a lingviştilor, dar şi o călăuză ce ne va indica în viitor direcţia investigaţiilor ştiinţifice şi nu numai în domeniul lingvisticii. Trecerea timpului accentuează oportunitatea valorificării întregii moşteniri coşeriene, textele puţin cunoscute sau nepublicate încă nuanţând valoarea inestimabilă a operei ilustrului savant.
Aceste motive ne-au îndemnat să propunem cititorilor revistei Limba Română un fragment inedit din discursul rostit de către Eugeniu Coşeriu cu prilejul conferirii, în septembrie 1998, a titlului onorific de Doctor Honoris Causa de către Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi.
Mult stimate domnule Rector*,
Mult stimate domnule Ministru,
Dragi colegi,
Dragi studenţi,
Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,
Îi scriam deja, cu câteva luni în urmă, iubitului meu prieten, domnului Rector Filip, că vitregia vremilor n-a permis ca acest doctorat Honoris Causa să fie primul1. Din cauza acestei vitregii a vremilor a devenit al 27-lea şi n-a fost nici ultimul fiindcă, după înştiinţarea cu privire la doctoratul de la Bălţi, mi s-au mai dat altele. Însă îi scriam că, deşi era al 27-lea, îmi era şi-mi este cel mai drag şi cel care m-a mişcat mai profund, fiindcă e doctorat de la această Universitate a oraşului Bălţi, a municipiului Bălţi, a acestui fost târg noroios − de-acu 60 de ani − când umblam eu pe străzile lui tuns chilug, ca elev la liceul „Ion Creangă”. Trebuie să vă spun: ce este Bălţul, ce este oraşul Bălţi pentru mine? Fără îndoială că este, mai întâi de toate, oraşul primelor încercări literare, oraşul primelor încercări ştiinţifice, publicate în revista liceului nostru de atunci, în „Crenguţa”2, este oraşul primelor succese şi oraşul primelor năzbâtii, mai puţin copilăreşti decât cele de la Mihăilenii mei, unde m-am născut.
Însă, mai ales, este permanent în amintirea mea liceul „Ion Creangă”. Acest liceu cu totul excepţional nu în Moldova dintre Prut şi Nistru, în Basarabia de atunci, ci în toată România. Numai două lucruri vi le amintesc, poate că le ştiţi: de câte ori am fost trimişi − elevii liceului „Ion Creangă” din Bălţi − la marile concursuri naţionale ale „Tinerimii Române”, totdeauna am luat premii şi, uneori, premiul al doilea pe Ţară, uneori chiar premiul întâi pe toată Ţara. Acest premiu întâi pe toată Ţara a fost luat din întâmplare. Eram la concursul „Tinerimii Române” cu un coleg al meu, tot de la Bălţi, cu Medveţchi, şi am văzut în ziar că se făcea şi un concurs naţional de geografie. Noi nu eram pregătiţi deloc pentru geografie, însă am zis să ne ducem şi noi să vedem ce se întâmplă. Ne-am dus, am insistat să ne primească, în sfârşit ne-au primit, deşi nu eram înscrişi. Ne-au dat ca subiect Dobrogea – plămânul prin care respiră Ţara Românească. Şi am scris amândoi, fără să ne fi pregătit absolut nimic, şi după două săptămâni ne cheamă directorul − dl Marcu Valuţă era atunci director − şi ne felicită pe amândoi. Ne spune că a primit o scrisoare entuziastă de la Simion Mehedinţi − era marele geograf atunci în România − care se mira de faptul că doi elevi ai aceluiaşi liceu să fi luat premiul întâi şi premiul al treilea pe Ţară şi rămăsese unul singur pentru restul Ţării. Când a aflat asta şi profesorul nostru de geografie, care era un neamţ − Mihail Horn − a spus: „Da, da pe mine nu mă miră, toţi elevii noştri, dacă ar fi fost, ar fi luat premii”. Şi cred că chiar, probabil, aşa ar fi fost. Aşa era acest liceu: la istorie, la limba română, la fizică, la franceză. Profesorul nostru de franceză a devenit foarte curând profesor universitar la Cernăuţi. Un liceu cu totul excepţional. Şi astăzi am văzut şi am aflat că s-a reînfiinţat3, şi aş dori să meargă pe urmele acestui mare liceu moldovenesc şi românesc de acu mai bine de 50 de ani ori 60 de ani.
La acest liceu am învăţat ceea ce întrezărise marele şi iubitul meu învăţător de la şcoala primară, tot un învăţător excepţional, dl Roman Mândâcanu, tatăl dlui Valentin Mândâcanu. El m-a descoperit, el a început să-mi bănuiască, să-mi întrezărească viitorul4 şi acest viitor s-a deschis spre univers aicea, în oraşul Bălţi, la liceul „Ion Creangă”. Aicea am învăţat să preţuiesc cultura, să preţuiesc ştiinţa, să preţuiesc iubirea aproapelui, să preţuiesc limbile şi culturile tuturor popoarelor. Aicea am învăţat sau am început să învăţ principiile care apoi m-au condus deja în timpul îndelungatei mele vieţi ştiinţifice prin atâtea ţări.
Aici am învăţat mai întâi fapte, foarte multe fapte. Povesteam într-un interviu că, mult mai târziu, fiind deja profesor universitar şi asistând la examene − examene universitare, de licenţă, la literatura franceză, de exemplu, am observat că eu puteam răspunde la toate întrebările, fără nici o excepţie, deja la liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Toate întrebările şi toate aceste texte despre care se vorbea la examene, nouă ne erau cunoscute de aici, de la liceu.
Tot aicea am învăţat, cred, ceea ce e mult mai important: am început să întrezăresc principiile activităţii ştiinţifice şi activităţii teoretice în orice domeniu şi, fără îndoială, mai ales în acest domeniu − al lingvisticii, fiindcă tocmai aicea am şi început să pregătesc primele mele lucrări şi de lingvistică. Primele lucrări de lingvistică au fost apoi publicate când eram în anul I, la Universitatea din Iaşi5: erau de material lingvistic basarabean, adunat, mai ales, în satul meu, la Mihăileni, la 40 de kilometri de la Bălţi, în actualul raion Râşcani, pe atuncea plasa Râşcani6.
Deşi aceste principii vă sunt cunoscute, fiindcă le-am repetat de multe ori, aş vrea totuşi să vi le mai spun încă o dată, cel puţin pe scurt7. Aceste principii sunt cinci. Primul principiu este principiul ştiinţei în general. Acest principiu al ştiinţei în general, al oricărei ştiinţe este „ta onta os estin legein”: cum spune Platon în dialogul despre „Sofist” ta onta posesti legein „să spunem lucrurile aşa cum sunt”, adică să te concentrezi cu totul în obiectivitatea lucrurilor înseşi. Ceea ce ar părea, la prima vedere, extrem de uşor, ceea ce este însă extrem de greu şi nu reuşim aproape niciodată să spunem cum sunt lucrurile din toate punctele de vedere, din orice perspectivă, fără parţializări, fără devieri8.
Al doilea principiu este principiul omului sau al umanismului, sau principiul ştiinţei originare. Acest principiu este principiul ştiinţelor umanistice, ştiinţelor omului, fiindcă aici a spune lucrurile aşa cum sunt înseamnă a spune lucrurile aşa cum se prezintă acestei ştiinţe originare, pe care omul o are prin natura şi esenţa sa cu privire la activităţile sale libere şi la sine însuşi, cu privire la tot ceea ce priveşte universalul acestor activităţi. Aici nu avem nevoia de ipoteze, fiindcă noi suntem subiectul acestor activităţi. Omul ştie intuitiv ce este arta, omul ştie intuitiv ce este ştiinţa, omul ştie intuitiv ce e filozofia, ştie intuitiv ce e limbajul, adică ştie fiindcă el este agentul şi creatorul acestor activităţi. Ceea ce înseamnă că, în cazul nostru, al lingvisticii, e vorba de ceea ce ştie vorbitorul ca atare. Şi asta înseamnă că lingvistul nu ştie, cel puţin în ceea ce priveşte universalul acestei activităţi, nu ştie mai mult nici altceva decât vorbitorul. Ştie numai altfel. Misiunea noastră în ştiinţă − în tot ceea ce nu priveşte lucrurile particulare şi faptele istorice care, se înţelege, trebuiesc constatate ca atare − este să transformăm ceea ce este în termeni heghelieni bekannt, adică „ştiut”, în erkannt „cunoscut, justificat, motivat, fundat” sau, cu o formulă a lui Leibniz, să transformăm cunoaşterea intuitivă a vorbitorului, în acest caz, cognitio clara confusa într-o cognitio clara distincta et adaequata.
Al treilea principiu depinde de acesta şi este principiul tradiţiei. Dacă într-adevăr omul ştie ce sunt activităţile sale, atunci asta înseamnă că, dat fiind că oamenii au fost totdeauna inteligenţi, că tot ceea ce s-a spus cândva de către oamenii de bună-credinţă cu privire la aceste activităţi conţine, cel puţin, un sâmbure de adevăr şi că deci în tradiţie s-au văzut aceleaşi lucruri de care ne ocupăm noi acum şi pe care încercăm să le clarificăm, să le justificăm, să le fundăm mai solid. Asta înseamnă că în aceste ştiinţe noutatea este totdeauna o noutate pe baza tradiţiei şi continuând tradiţiile. Menéndez Pidal spunea: en la cultura lo premiero es la tradición, e dentro de la tradisión lo nuevo y lo revolucionario, adică „şi ceea ce este revoluţionar se bazează pe tradiţie”. Sau cum spun eu cu o formulă care ar părea paradoxală: cine spune numai lucruri noi nu spune nimica nou, fiindcă tocmai se integrează într-o tradiţie, în marea noastră tradiţie ştiinţifică occidentală.
Şi al patrulea principiu depinde tot de al doilea − este principiul antidogmatismului. Asta înseamnă că şi în cazul ştiinţei actuale, al diferitor tendinţe trebuie să menţinem aceeaşi încredere în oamenii de bună-credinţă şi să căutăm de fiecare dată nu unde a greşit cineva, cutare sau cutare savant, ci mai curând unde şi în ce sens are dreptate, adică ce a vrut să spună şi unde apoi a suferit o abatere, o deviere ş.a.m.d.
Şi, în sfârşit, ultimul principiu este principiul etic9. Toate aceste principii sunt şi etice, însă privesc etica ştiinţei. Ultimul principiu priveşte şi etica savantului, cercetătorului ca om şi cetăţean, este principiul responsabilităţii sociale şi al binelui public, adică trebuie să poată fi şi aplicabil − ceea ce nu înseamnă că renunţăm la teoria cea mai înaltă şi cea mai bine fundată din punct de vedere filozofic. Dimpotrivă, Leibniz scrie undeva: scientia, quo magis theorica, magis practica „ştiinţa cu cât e mai teoretică, cu atât e mai practică”. Deci fără să renunţăm la teorie, să înţelegem că trebuie să aplicăm şi să ne intereseze tot ceea ce îl interesează pe vorbitor. Pe vorbitor ce îl interesează? Îl interesează, de exemplu, situaţia politică a limbii lui, îl interesează cum se învaţă o limbă, îl interesează care este corectitudinea expresiei ş.a.m.d. Îl interesează cum se trece de la o limbă la alta, cum se traduce ş.a.m.d. Deci ţinând seama de aceasta, ceea ce din nou eu o reduc la o formulă, spunând că nu trebuie să uităm niciodată că limbajul funcţionează prin şi pentru vorbitori, nu prin şi pentru lingvişti, ci prin şi pentru vorbitori. Deci tot ceea ce îi interesează pe vorbitori. Ţinându-se seama de aceasta, înseamnă că trebuie să ne ocupăm şi cu toate aceste probleme care sunt aparent practice. Aceste principii m-au călăuzit, acestea explică toată activitatea mea, tot ceea ce am putut realiza pe parcursul activităţii mele. Adică principiul tradiţiei explică studiile mele de istorie a lingvisticii, principiul antidogmatismului explică toate studiile mele de hermeneutică, de lingvistică actuală; principiul responsabilităţii sociale explică toate studiile mele despre traducere, despre corectitudinea lingvistică, despre limbaj şi politică ş.a.m.d. Şi, se înţelege, primele două principii explică toată baza studiilor mele atât de teorie, cât şi de filozofie a limbajului şi de lingvistică descriptivă şi istorică.
Cred că e bine să ne amintim că, dacă nu chiar la formularea acestor principii, cel puţin la un fel de bănuială sau întrezărire a acestor principii, am ajuns aicea, în târgul Bălţi, la liceul „Ion Creangă” şi datorită marilor profesori pe care i-am avut la acest liceu.
(În continuare, prof. Eugeniu Coşeriu şi-a exprimat, în limba latină, recunoştinţa pentru onoarea ce i s-a acordat prin conferirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii bălţene.)
Note
1 Aluzia este transparentă: doar se ştie că, după şcoala primară din satul Mihăileni, plasa Râşcani, Eugeniu Coşeriu devine, în a. 1931, licean la Bălţi.
2 Anume în această revistă (redactată de însuşi E. Coşeriu timp de doi sau trei ani) ce apărea sub egida corpului didactic de la liceul „I. Creangă” ca organ al Societăţii literare „G. Coşbuc”, apoi „B. P. Hasdeu” (al căror preşedinte era la fel E. Coşeriu) regretatul profesor îşi face debutul literar în a. 1937 cu povestirea Suflet de vulture, în care e prezent… însuşi autorul: Sunt moldovean din oastea lui Ştefan Vodă, mă cheamă Oprea Răzeşul şi-s pus de strajă aice pe scală să-i apăr pământul.
3 Ca atare, liceul „I. Creangă” a fost evacuat în martie 1944 la Deva (judeţul Hunedoara), pentru ca să-şi reia activitatea… abia peste 50 de ani (în august 1995).
4 Nu putem să nu dăm crezare sincerităţii prof. E. Coşeriu, întrucât ce rost ar fi avut ca acest „învăţător excepţional”, care era R. Mândâcanu, să repete soţiei sale unul şi acelaşi lucru cu referire la elevul Eugeniu: „Irină dragă, creşte un munte pe moşia satului nostru” (V. Mândâcanu, Un homo scientificus ajuns pe Olimp // Orizontul, 1989, nr. 9, p. 32).
5 Prof. E. Coşeriu se referă la debutul în domeniul lingvistic cu articolele Limbă şi folclor din Basarabia; Material lingvistic basarabean, publicate, paralel, în revistele ieşene Arhiva (1940, nr. 1-2) şi Revista critică (1940, nr. 2-3), articole care denotă, după opinia prof. St. Dumistrăcel, „o deosebită receptivitate şi o nestăvilită curiozitate ştiinţifică, în perspectivă deja interdisciplinară, însoţite de rigurozitatea demersului analitic, prin aspecte anunţând linii directoare (fundamentale) ale viitoarelor exegeze” (St. Dumistrăcel, Eugeniu Coşeriu: întrebările şi promisiunile începutului // Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1992, nr. 5, p. 57).
6 Mai detaliat despre perioada liceală bălţeană, a se vedea Gh. Popa, Eugeniu Coşeriu: drumurile vieţii şi ale afirmării // Un lingvist pentru secolul XXI, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2002, p. 10-12.
7 Pentru o expunere mai detaliată a acestor cinci principii, a se vedea prelegerea rostită cu ocazia decernării prof. E. Coşeriu a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj: Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii // Studia Universităţii Babeş-Bolyai, Philologia, XXXVII, 1992, nr. 1-2, p. 5-12.
8 În alte studii, acest principiu apare ca principiul obiectivităţii.
9 În alte lucrări, acest principiu este cunoscut ca principiul utilităţii sau răspunderii publice.
* În transcriere, am păstrat unele particularităţi ale limbii române vorbite de Eugeniu Coşeriu.