Mircea Eliade: etnocentrism şi universalism
Pentru tiparCaracterizată de către Dan C. Mihăilescu drept „romantică în substanţă şi barocă în expresivitate”, generaţia anilor ’30 se bazează pe dubla calitate a eului: „o valenţă receptivă şi una creativă”, eul „receptiv”, „omniaglutinant”, asimilând, adică, toate direcţiile şi tendinţele epocii: Proust, Gide, Dostoievski, Unamuno, Nietzsche, Kierkegaard… [1, p. 21]. Această generaţie se conturează într-o „imagine seducătoare, de formidabil apetit constructiv şi experimental în plan artistic, de trăire incandescentă a ideilor şi a emoţiilor, de originală împletire a activismului cu vocaţia metafizică” [1, p. 34]. Însuşi Mircea Eliade va explica, în 1965, momentul legat de experimentalism în felul următor: „...spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de „experienţe”. În credinţa mea de atunci, experienţele acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală. Ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întâmplă, pretutindeni în lume în zilele noastre” [2, p. 11]. Iniţiată pe fuga de provincialism, orientarea sa spre universalitate este propulsată, la început, de tinereţea dornică de a se afirma dincolo de orice hotare, de căutarea unui nou limbaj, de dorinţa de cunoaştere a omului esenţial, de dorinţa de a-şi ridica propriul său popor pe o altă orbită, superioară, a circuitului internaţional. Pentru a stimula dialogul cu marile culturi ale lumii, Eliade prezenta cu multă însufleţire cititorului român scriitori universali cu renume, între care: Eugenio D’ors, Unamuno, Samuel Butler, Ananda Coomaraswamy, Julien Green, Gioacchino da Fiore, Italo Svevo ş.a.
Într-o schiţă de portret a generaţiei sale, Mircea Eliade remarcă, printre momentele care o deosebesc de cele anterioare, „neputinţa de a rămâne la formule, întrecerea aproape instinctivă a pozitivismului, descoperirea aproape instinctivă a misticismului autentic (nu cel teozofic, crepuscular, feminin; nici misticismul artistic)”, noile şi diversele „experienţe” a căror ţintă finală este „armonia organică, echilibrul forţelor lăuntrice…”. În definitiv, tânăra generaţie avea menirea de a lărgi orizontul culturii româneşti, „deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile”. „Eram liberi să descoperim nu numai izvoarele tradiţionale, cum ar fi cultura noastră clasică şi literatura franceză, ci absolut totul. În ce mă priveşte, am descoperit literatura italiană, istoria religiilor şi apoi Orientul”. Alţi colegi de generaţie descopereau literatura americană, cultura scandinavă, pe Milarepa, în traducere franceză (poet vechi tibetan căruia i se atribuie „Viaţa lui Jetsun Milarepa” şi „Cartea Morţilor” tibetană), autor cunoscut şi de Brâncuşi. Este vorba de o orientare clară spre valorile culturii universale: „...ne pregăteam pentru o adevărată deschidere”, – scrie el [2, p. 38]. La întrebarea cum împacă dorinţa de universal cu dorinţa de izvoare româneşti, Mircea Eliade îi răspunde lui Claude-Henri Rocquet: „Simţeam că o creaţie pur românească s-ar împlini cu greu în climatul şi formele unei culturi occidentale la care ţineau părinţii noştri: Anatole France, bunăoară, sau chiar Barres. Simţeam că ceea ce aveam de spus cerea un alt limbaj decât acela care îi pasionase pe taţii şi pe bunicii noştri. Pe noi ne atrăgeau Upanişadele, Milarepa, sau chiar Tagore şi Gandhi, Orientul antic. Credeam, astfel, că asimilând mesajul acestor culturi arhaice, extra-europene, vom găsi şi mijloacele de a exprima moştenirea noastră spirituală proprie: traco-slavo-romană, şi, totodată, protoistorică şi orientală” (s.n. – A.B. [3, p. 21]).
Aflată în căutarea limbajului propriu, generaţia lui Eliade îi va descoperi pe Marcel Proust, pe Paul Valery, pe suprarealişti. Pe Eliade îl va interesa, în mod special, avangardismul, în varianta sa futuristă, mai puţin suprarealismul şi dadaismul. (La suprarealism va reveni cu prilejul scrierii lucrării Nostalgia originilor, pentru a stabili o corelaţie între acesta şi universul primar al omului arhaic.) În calitatea sa de precursor al suprarealismului, îl atrăgea opera lui Lautreamont, pe care l-a cunoscut înainte de Mallarmée şi de Rimbaud, iar Kierkegaard va avea o deosebită importanţă pentru filozoful religiilor, în perioada formării sale, la fel ca şi pasiunea pentru orienalistică şi pentru istoria religiilor. Îl citeşte pe Fraser („Creanga de aur”), pe Max Müller.
După cum mărturiseşte însuşi Mircea Eliade, în perioada formării sale simţea nevoia cunoaşterii unor surse neglijate până la el, inclusiv ale celor privind cunoaşterea omului. El îşi propunea să caute omul chiar dincolo de ceea ce a putut constata, în acest sens, la Kant, Hegel sau Nietzsche, dincolo de tradiţia europeană şi de cea românească. Astfel, în spaţiul culturii greceşti, va fi tentat să treacă dincolo de universul poeziei şi cel al filozofiei, către misterele din Eleusis şi ale orfismului, acestea având rădăcini în Mediterana şi în Orientul Apropiat. Este demnă de menţionat explicaţia pe care o dă Eliade în legătură cu această tentaţie a sa: „Unele din aceste rădăcini, la fel de profunde, deoarece coborau până în preistorie, le găseam în tradiţiile populare româneşti. Era moştenirea străveche a dacilor, şi, chiar înaintea lor, a populaţiilor neolitice care locuiseră pe teritoriul nostru actual. Poate nu-mi dădeam seama că, de fapt, căutam omul exemplar, dar simţeam marea importanţă a unor izvoare uitate ale culturii europene” [3, p. 23]. Pornind de la cunoştinţele sumare în ceea ce priveşte creştinismul oriental, în care religia se învaţă pe bază de tradiţie, pe viaţa liturgică, pe rituri şi taine, la care lua şi el parte „ca toată lumea”, tânărul Eliade studiind filozofia, se îndreaptă către o zonă a investigaţiei fără de care cunoştinţele sale despre om ar fi rămas incomplete: „Simţeam că nu putem înţelege destinul omului şi modul specific al omului de a fi în univers fără să cunoaştem fazele arhaice ale experienţei religioase. În acelaşi timp aveam sentimentul că-mi vine greu să descopăr aceste rădăcini pe baza propriei mele tradiţii religioase...” [3, p. 24]. Ceea ce îl face receptiv faţă de spiritualitatea indiană sunt următoarele trei momente elocvente: faptul că „atât în simkhya cât şi în yoga, omul, universul şi viaţa nu sunt iluzorii”, că, datorită unor tehnici, prin experienţă sacramentală viaţa poate fi transfigurată. O altă descoperire este sensul simbolului, cea care îl va face să înţeleagă importanţa simbolismului religios în culturile tradiţionale şi a treia – descoperirea omului neolitic care privea lumea şi natura ca un ciclu neîntrerupt de viaţă, moarte, înviere. În felul acesta Eliade descoperea rădăcinile comune care „ne dezvăluie unitatea fundamentală, nu numai a Europei, dar şi a întregului ecumen (mari comunităţi culturale) care se întinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylon” [3, p. 54]. Interesul pentru filozofia şi asceza hindusă, după cum notează însuşi Eliade, a fost determinat de faptul că spiritualitatea indiană are meritul de a introduce libertatea în cosmos [3, p. 60].
Interesul lui Mircea Eliade pentru problema universalului reiese dintr-o înţelegere a spiritului (ca entitate metafizică) adecvată timpului său. Din perspectiva fenomenologică, foarte răspândită în perioada interbelică, perspectivă pe care o adoptă şi Eliade, spiritul se profilează ca autonomie, fapt ce presupune depăşirea explicaţiei simpliste a lumii, explicaţie care promova lupta de clasă. Adept şi iniţiator al noii valori pe care o capătă spiritul conceput ca autonomie, Eliade face o deosebire netă, bunăoară, între „omul nou” reprezentat de marxism şi cea de „om nou” rezultat din „experienţe adânci, reale”. În general el consideră că „oricărei epoci noi din istorie îi corespunde un om nou (s.a.), adică o nouă valoare dată vieţii, libertăţii şi creaţiei umane”. Mircea Eliade aminteşte că „omul nou” creat de Alexandru şi de intervenţia lui în istorie era justificat de o nouă concepţie a vieţii prin etica revoluţionară. Conform unei afirmaţii citate de Eliade, „el a îndemnat pe toţi să privească lumea drept patrie, să socotească pe cei buni ca fraţi ai lor, iar pe cei răi ca străini” (Soarta lui Alexandru, I, 6 de Pseudo-Plutarh). Deci, – concluzionează Eliade, – „până la Alexandru lumea era împărţită în „heleni” şi „barbari”. Alexandru a introdus o clasificare universalistă: „buni” şi „răi”. A fost nevoie de această revoluţie a valorilor spirituale pentru ca Europa să poată realiza politiceşte victoria lui Alexandru. Limba universală (Koine), legile universale, costumul universal nu au fost cu putinţă înainte de această revoluţie spirituală: suprimarea binomului barbar-grec”. Au înţeles şi au exprimat această revoluţie „numai oamenii spiritului, numai „filozofii”, numai „oamenii umerilor goi” [4, p. 142]. „Omul nou”, având primatul spiritului, înseamnă, de fapt, reliefarea ponderii lui: „S-a dat un sens mai eficace demnităţii şi libertăţii umane”. Ulterior şi Renaşterea a creat un „om nou”, sporind valoarea umană prin certitudinea că omul se poate cunoaşte şi se poate înălţa prin propriile sale mijloace [4, p. 142].
Odiseea parcursă de „omul nou”, din perspectiva creştinismului, este analizată de către eseist în cunoştinţă de cauză pentru a evidenţia importanţa vremurilor în care îşi exprimă opiniile sale, scopul său fiind revigorarea elanurilor spirituale. „Cei care nu au destulă vitalitate şi (au) o foarte aproximativă forţă de creaţie – sucombă „influenţelor” lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalţi, şi mă gândesc la un Cantemir, la un Hasdeu, la un Eminescu – ies din această probă de foc întăriţi, şi personalitatea lor se rotunjeşte mai biruitoare... De altfel, cum am mai spus-o de nenumărate ori, sunt convins că enciclopedismul şi universalismul sunt notele dominante ale structurii culturii româneşti ” (s.n. – A.B.), – afirma Mircea Eliade, în 1937, într-o conversaţie cu Lucian Blaga. Eliade pune accentul pe curajul creaţiei, universalismul culturii aflându-se, într-un anumit sens, în corelaţie cu acesta, văzând în setea blagiană de creaţie „o trăsătură specifică culturii româneşti moderne”, începuturile acesteia plasându-le în perioada romantismului, căci „curajul creaţiei şi obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiţie a romantismului românesc”. Frumoasa tradiţie a romantismului românesc este continuată, în perioada interbelică, prin tendinţa de integrare într-un circuit mai amplu, care stă sub semnul „valorificării integrale şi româneşti a existenţei”. În context, Eliade menţionează „preocupările universale de rară vocaţie metafizică” ale lui Nae Ionescu [4, p. 201]. Căci naţiunea, din perspectivă eliadescă, este „un instrument cultural”, faţă de care intelectualii au datoria de a-l apăra şi a-l creşte. Insistenţa sa în acest moment merită să fie pusă în evidenţă: „Să creştem, cum? – se întreabă el. Şi răspunde: Creând. Să ne apărăm, cum? Creând ”. În felul acesta Eliade urmează un traseu marcat de opera lui Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, alături de care îl situează, de fiecare dată, când are prilejul să o facă, şi pe profesorul său Nae Ionescu.
Pe seama elitelor el pune contemplaţia prin care acestea „cuprind lumea, o răstoarnă în sufletul lor, o îmbogăţesc prin creaţia lor. (Căci orice creşte pe acest pământ, ca şi orice se creează, este un adaos concret Lumii întregi)”. Cei care nu pot crea opere, altfel spus, cultură, pot crea fapte: „toţi sunt datori, însă, să-şi creeze echilibrul lor interior prin faptă” [4, p. 64]. Faptă proprie, „nu papagalicească”. Segmentul care se implică în cea mai mare măsură în sfera creativităţii este constituit, bineînţeles, din intelectuali. Pe aceştia Eliade îi împarte în mai multe generaţii: prima generaţie corespunde cronologic paşoptismului, a doua – Unirii, Războiului Independenţei, a treia coincide cu sămănătorismul, cu generaţia frontului, cu generaţia „Gândirii” şi a patra este generaţia de după primul război mondial din care face parte însuşi analistul situaţiei care îşi exprimă regretul în legătură cu risipa de energie.
Deschiderea spre universalitate a literaturii române, din perspectivă eliadescă, se conjugă, în secolul al XIX-lea, cu voinţa de creaţie a românului, ce se manifesta din perspectiva unui optimism civic fără echivalent în istorie: „Fiecare român avea o datorie: să facă marele bine pe care participarea sa la un popor ales îi îngăduia să-l facă” [4, p. 168]. Gestul dominant al secolului al XIX este considerat un gest al Renaşterii: „creaţii pe mari modele, conştiinţa demnităţii umane, mesianismul românesc” (idem). Viziunea sa etnocentrică are ca punct de reper memoria pe care se construieşte cultura unui popor, cultura fiind considerată drept şansa unică de supravieţuire.
O curioasă interpretare a corelaţiei eliadeşti etnocetrism – universalism o întâlnim la francezul Claude-Henri Rocquet, care, în urma mai multor întrevederi cu istoricul religiilor, a realizat o serie de conversaţii, înregistrate şi publicate ulterior în volumul Încercarea labirintului. El scrie în prefaţa acestui volum că adâncile rădăcini româneşti sunt „de recunoscut până şi în felul de a considera lumea drept patrie proprie” [3, p. 7]. (Să ne amintim că Eliade pune la baza ideii de universalism ideea de bine, aşa cum aceasta era profilată de către Alexandru. În acest moment cunoscutul dicton „Ubi bene, ibi Patria” se cere a fi înţeles în sensul că descoperind binele, descoperim Patria, sau Patria o aflăm în măsura în care ştim să descoperim sau să facem binele.)
Universalismul său se bazează pe căutarea sufletului originar. Acelaşi autor francez reflectând asupra temei cu privire la coincidenţa contrariilor, care e frecvent întâlnită la Eliade, se întreabă dacă la el totul converge. Şi răspunde astfel: „Mai degrabă aceasta: totul a izvorât din sufletul originar şi acest suflet, precum sămânţa sau copacul, a atras spre sine feţele diferite ale lumii ca să-i răspundă întrebând-o, ca s-o îmbogăţească cu propria sa prezenţă. Până la urmă, începutul se manifestă în tot ce a devenit, în tot ce s-a alcătuit” [3, p. 8]. Originarul, arhaicul este căutat de către Eliade şi pentru că autorul este convins de necesitatea revigorării sufletului uman, care în Occident, conform observaţiilor sale din perioada interbelică, traversează o criză. Prin urmare, etnocentrismul asociat cu izvoarele spiritualităţii, cu originarul, are menirea de a asigura un echilibru al fiinţei umane concepute din perspectiva deschiderii spirituale mereu creativă, deschidere care nu poate fi concepută altfel decât ca un dialog neîntrerupt dintre culturi. Este şi felul în care Mircea Eliade s-a „construit” pe sine, ca fiinţă spirituală.
Referinţe critice
1. Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
2. Mircea Eliade, Încercarea labirintului,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
3. Mircea Eliade, Profetism românesc. Vol. 1 România în eternitate, Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1990.
4. Mircea Eliade, Profetism românesc. Vol. 2, Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1990.