Observaţii privind stilul lui Fănuş Neagu
Pentru tiparAceastă abordare, bazată pe relectura operei lui Fănuş Neagu, este realizată din perspectiva unei stilistici integrale (şi literară, şi lingvistică), asemănătoare celei practicate de Leo Spitzer sau de Tudor Vianu (la care se pot adăuga contribuţiile recente ale cercetătorului Stelian Dumistrăcel). Mărturisim dintru început că ne vor interesa doar unele aspecte referitoare la stilul lui Fănuş Neagu.
A. De caracterizări ale stilului său nu duce deloc lipsă prozatorul cu origine brăileană. Toată lumea admite (chiar şi detractorii) că Fănuş Neagu este un excelent narator. Posesor al unei fantezii debordante, care „cu un ochi priveşte necruţător obiectul, iar cu altul îl răstoarnă şi-l deformează” (E. Simion, Scriitori, p. 304), scriitorul a creat „un limbaj al lui, aproape misterios, fără de care conflictele naraţiunii nu se pot înţelege. Dacă traducem faptele într-un limbaj comun de analiză, farmecul dispare, înţelesurile naraţiunii se întunecă. Proza a devenit, într-un cuvânt, prizoniera limbajului ei inefabil” (E. Simion, op. cit., p. 297). O figură de stil deosebit de frecventă în paginile sale este metafora. Fănuş Neagu este un căutător de imagini rare, incisive şi, în privinţa aceasta, posibilităţile şi sursele sale sunt nelimitate1, „în mâna lui orice devine simbol, lucrurile cele mai îndepărtate se unesc într-o metaforă nouă, dezechilibrantă” (ibid., p. 304). De altfel, pentru Andrei Grigor, un interesant factor de organizare al creaţiei fănuşiene îl reprezintă, printre altele, tocmai principiul metaforizării. Acest criteriu îi permite criticului să situeze proza scurtă a lui Fănuş Neagu în două registre stilistice. Un prim registru se revendică „din codul realist tradiţional, canonic”, iar cel de-al doilea „consemnează o surprinzătoare mobilitate a faptului real, făcându-l să gliseze spre oniric sau spre diferite teritorii ale fantasticului”. Aşadar, primul registru e mai puţin sau deloc marcat metaforic, câtă vreme în cel de-al doilea discursul narativ dovedeşte „o largă permeabilitate faţă de limbajul metaforizant”. Andrei Grigor numeşte cele două registre stilistice realismul clasic2, respectiv realismul metaforic, întrucât în niciunul din textele sale Fănuş Neagu nu încetează să valorifice realul3, indiferent de cât de complicat, diluat sau camuflat sub ţesătura metaforică îl prezintă (A. Grigor, Fănuş Neagu, p. 15-16).
În paginile cu care îşi prefaţează o reeditare a unor povestiri (Dincolo de nisipuri, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994) scriitorul mărturiseşte procedeul prin care iau fiinţă povestirile: „Povestirile se scriu aşa: se ia un fapt de viaţă, real sau închipuit, se tăvăleşte printr-un morman de amintiri şi un munte de observaţii asupra oamenilor şi a naturii, se scoate apoi pe o vale verde, se pune la uscat pe un măceş înflorit, e lăsat să-l bată soarele şi să-l fluiere, se trage apoi la sticlă şi se varsă, pe înnoptate, cu multă închipuire proaspătă, în urechea copiilor”. Este vorba de o „nenaturală dăruire sau delir verbal” puse pe seama faptului că, dintr-un somn sănătos, Fănuş Neagu se trezeşte „împovărat de metafore”. Delirul acesta (sau metaforita de care s-a spus că suferă Fănuş Neagu) se explică prin aceea că „vorbele se spun singure şi iau naştere dintr-un protest al sensurilor şi în acelaşi timp dintr-o continuitate florală” (IM, p. 39), dar, în definitiv, el „unge la inimă”, după cum se exprimă un personaj: „– Fac parte din plutonul lui de elită, nu înţelegi, Turla? / – Nu, Don Pablo, dar spune mai departe, te-ascult oricum. Pen’ că vorbeşti aşa de aiurea, mă unge la inimă, mi se face să-mbrac rochie roşie, să mă leg cu tulpan verde şi să mă joc geamparalele” (PB, p. 141-142). Tot ce atinge autorul cu ramura lui de zarzăr înflorit capătă viaţă şi de vraja personificatoare nu scapă nimic, nici măcar abstracţiunile: „Timpul îşi dă în petec, iese din hamuri, se aruncă în râuri să se scalde şi să-i intre săpunul în ochi, lăsându-ne astfel să trecem şi prin zile fără scorburi” (IM, p. 21); „– O zi bună s-o pui cu faţa la zid şi să-i zbori creierii fără milă, a-ncheiat grecul” (PB, p. 63).
După cum s-a observat, acest tip de discurs îi permite scriitorului să alunece spre zone rezervate visului sau fantasticului şi uneori, în glumă, Fănuş Neagu „plăteşte” pentru „vina” sa: „– Bine, zise Ruxandra, o să plec cu Lăstun. Însă când mă-ntorc, vreau să stau de vorbă cu iepurii. Singură.
Ninge. Şi eu stau şi mă-ntreb de unde să fac rost de patru iepuri care ştiu să vorbească?” (PB – Izvor cu dropii, p. 58). Dar tentaţia, nevoia de poezie e prea mare. Prozatorul-poet consideră că „lipsit de virtuţiile poeziei, omul şi-ar trăi viaţa cu sufletul însemnat de lapoviţă” (IM, p. 30).
Β. Pentru partea a doua a demersului nostru ne-am propus să facem câteva observaţii asupra raportului în care se află Fănuş Neagu cu discursul repetat, să intrăm, aşadar, pe un tărâm mai puţin cercetat. Mai întâi, precizăm că prin discurs repetat înţelegem „tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»” (E. Coşeriu, Lecţii, p. 259). Ca specii ale discursului repetat, E. Coşeriu include citatele („ca repetare a unor fragmente de texte – literare sau altele – cunoscute ca atare”), proverbele, locuţiunile fixe, formulele de comparaţie şi diferite alte expresii (ibid., p. 259-262). După acelaşi mare lingvist român, textul se constituie adeseori prin înglobarea discursului repetat în tehnica liberă a discursului4, putând fi asemănat cu un tablou realizat prin „colaj”.
Unităţile frazeologice (expresiile şi locuţiunile) se încadrează în discursul repetat şi constituie o însemnată sursă de expresivitate pentru marii povestitori. I. Creangă şi M. Sadoveanu sunt cât se poate de reprezentativi în acest sens. Trebuie remarcat şi modul în care sunt întrebuinţate şi dozate aceste frazeologisme. De pildă, G. I. Tohăneanu observă că, în general, la Creangă îmbinările stabile folosite în replici sunt mai expresive decât echivalentele lor din fragmentele narative5. Mai mult decât atât, trebuie spus că, după cum vorbitorii se împart, în viaţa reală, în unii care utilizează expresiile idiomatice (ca de altfel şi enunţurile paremiologice)6 şi unii care nu au preferinţă pentru acestea, la fel şi personajele (din operele scriitorilor mari, ce surprind esenţa realităţii) se împart în unele care au o exprimare din care nu lipsesc frazeologismele şi altele care nu utilizează astfel de îmbinări expresive. Consideraţiile acestea sunt valabile şi pentru Fănuş Neagu care, deşi în segmentele narative nu face abuz de expresii idiomatice, folosindu-le judicios, moderat, le întrebuinţează în vorbirea colorată a unora dintre eroii săi7.
În acest context, merită menţionată şi sinonimia frazeologică prezentă în creaţia fănuşiană. Două tipuri ne reţin atenţia: sinonimia frazeologică distanţată, ce apare din dorinţa de a varia exprimarea şi sinonimia frazeologică juxtapusă, cu funcţie de precizare, de diferenţiere sau de intensificare etc. Pentru prima situaţie e destul să amintim exemple din inventarul extras din Om rău [vezi nota nr. 7]. Iată câteva serii de sinonime frazeologice (unele relative): a face cu ou şi cu oţet / a face de râsul lumii / a lua la rost / a lua la refec sau a-i pune (cuiva) cruce / a băga în cofă. Oferim exemple şi pentru sinonimia juxtapusă: „Şalăul [numele unui personaj, n.n. – C.M.], scos din front, făcea zâmbre, înghiţea-n sec, se uscase ca o jumară” (VL, p. 125); „Iar când or mai fi patru ceasuri până ne ajunge sorocu şi începe balamucu, Învierea îşi ia tălpăşiţa la gară, spală putina” (ÎS, p. 106). Demn de remarcat este faptul că pentru ideea de „plecare în grabă, fugă” Fănuş Neagu preferă expresia a-şi lua tălpăşiţa, întâlnită mai frecvent, pe care, la nevoie, o alternează8 cu a spăla putina: „– Strigă la ei să-şi ia tălpăşiţa, răcni Titi Şorici. Ăştia au bani destui. Să se ducă dracului. Nici aşa nu merge. / – Măi, scamatorilor! mi-o luă înainte Nae Caramet. Spălaţi putina până nu vă fac eu o scamatorie, să mă ţineţi minte toată viaţa” (ÎS, p. 54).
În sfera discursului repetat se includ şi citatele din diverşi autori, care sunt reluate ca intertext. Fănuş Neagu face, de pildă, aluzii la versuri eminesciene atunci când vorbeşte despre poetul nostru naţional: „Noi suntem patimă clădită pe cuvintele lui, şi fiecare cuvânt al lui e o vatră de jăratec, lângă care se-ngână poveşti şi doine, ghicitori, eresuri ” (IM, p. 5). Este evident că sintagmele subliniate fac parte din versuri arhicunoscute ce se pot reproduce din memorie: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic” (Călin [file din poveste]) sau „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri” (Trecut-au anii...). De asemenea, trimiteri spre opera sadoveniană se fac în textul Ca o fântână albă, deşi numele lui Sadoveanu nu apare deloc: se fac referiri la un cocostârc albastru, la o Ancuţă, la fraţii Jderi, la o ţară [de dincolo] de negură şi, mai mult decât atât, se apelează de patru ori la formula Venea o moară pe Siret (IM, p. 168-169).
Dar cu adevărat interesante pentru cercetarea stilistică sunt modificările pe care le aduce Fănuş Neagu enunţurilor aparţinând discursului repetat, contestând, într-o formă sau alta, formulele canonice, fixate prin tradiţie. Este tendinţa marilor creatori de a încerca să iasă din cercul „trasat” de limbă, din care puţini reuşesc să scape, după cum afirma Wilhelm von Humboldt.
Mai întâi trebuie semnalate situaţiile în care enunţurile (în special expresiile „idiomatice”) sunt deturnate semantic, sunt folosite în sens propriu (privându-le parţial sau total de idiomaticitate) etc. fără a fi modificate formal. Iată câteva contexte: „Ca să calci în străchini nu trebuie nici măcar să mişti piciorul” (FN, p. 44); „lampa-i sărută inima, cumpăna fântânii-şi sună pentru el roata de moară care-o ţine cu capul în nori” (IM, p. 104); „Ce iarnă scumpă! Ţine gheaţa lacului Mogoşoaia? întreabă duşmanii. Cei vrednici tropăim şi ne batem cu pumnii în bucile obrajilor, câte unii ne mai ducem pe copcă şi ne-ntoarcem, şi de-ai dracului ce suntem ne vom sfârşi la timpul potrivit pentru noi şi de mult trecut pentru alţii” (IM, p. 69) – aici alcătuirea frazei surprinde atât sensul figurat, cât şi sensul propriu al sintagmei a se duce pe copcă. Fenomenul de miraj numit fata morgana (din ital. fata morgana „Zeiţa Morgana”) cade pradă unei speculaţii poetice ce vizează apropierea fonetică de românescul fată9: „În depărtările pământului s-a deşteptat pelinul, amar şi răscolitor cum e sângele hergheliilor ieşind dintre frunzele cu care moartea găteşte şoldurile şi umerii fetei Morgana şi pătrunzând în albia unui râu.” (IM, p. 142); „Semnul arşiţei este el [luceafărul, n.n. – C.M.] care se adevereşte încă din busuiocul dimineţii, când Fata Morgana se apucă să ciopârţească drumurile cu foarfece de abur” (IM, p. 150)10.
În ceea ce priveşte modificările formale ale discursului repetat, trebuie să precizăm că baza teoretică a studiului acestora a fost pusă la punct de Stelian Dumistrăcel, specialist în frazeologie11. Cercetătorul ieşean consideră că modificările pe care le suferă acest tip de enunţuri pot fi grupate în cele patru „figuri de construcţie” semnalate drept „solecisme” de Quintilian în Arta oratorică (I. 5, 39-41): detractio (suprimarea), adiectio (adăugarea), immutatio (substituirea) şi transmutatio (permutarea)12. Le ilustrăm în continuare cu câteva expresii şi dictoane latineşti: 1. suprimarea – apare, de pildă, atunci când, în diverse contexte, e destul să se spună doar verba volant sau, după caz, numai scripta manent, suprimându-se la stânga ori la dreapta dictonul verba volant, scripta manent; 2. adăugarea – homo homini lupus (est) a devenit în evul mediu homo homini lupus, femina feminae lupior, clericus clerico lupissimus; 3. substituirea – formula lui Plaut, homo hominis lupus est, se schimbă la diverşi clasici în homo homini deus est (Caecilius) sau homo res sacra homini (Seneca); 4. permutarea – ubi bene, ibi patria a fost inversată de naţionalişti: ubi patria ibi bene.
Pentru mai multă rigoare, oferim şi câteva exemple de astfel de modificări (operate cel mai frecvent pe frazeologisme) preluate din textele lui Fănuş Neagu.
1. Suprimarea. Nu am întâlnit multe situaţii de acest gen. De altfel, suprimarea, din punct de vedere stilistic, are valoarea cea mai mică, de aceea nici nu este prea frecvent folosită de către spiritele contestatare: „– Se poate, aprobă Barbu Căpălău, dropia e pasăre grea, când i se prinde poleiu pe aripi, cruce, nu mai zboară” (ÎS, p. 13) – în acest caz a fost suprimată expresia a pune (cuiva) cruce.
2. Adăugarea. Următorul exemplu, prin adiectio, schimbă sensul unei porunci din Decalog: „Fir de iarbă, îl avertiză el, chiar dacă suntem în ajunul Crăciunului, să nu-ţi faci ţie chip cioplit cu colţii mei ” (PB, p. 27). Alte citate: „e un frig, boieri dumneavoastră, de le sar ochii din cap cailor ţigăneşti drept în gura lupului” (IM, p. 70); „eu i-am dat să bea o sticlă de agheasmă, ridica paharu şi-mi striga, ce crezi că-mi striga? «Hai noroc, şi să nu te joci cu ţara-n bumbi, cu Europa-n nasturi şi cu naşu-n firfirici»” (ÎS, p. 245) – formula sporită, cu propagare sinonimică, este a se juca cu ţara în bumbi. Clişeul internaţional [a construi ] castele în Spania (o imposibilitate) este infirmat de Fănuş Neagu prin adăugarea cuvântului sunt: „În Spania sunt castele” (IM, p. 90 – titlu).
3. Substituirea. Este figura cea mai frecventă. Am observat deja că Fănuş Neagu ia peste picior discursul religios. O face şi prin înlocuiri: „– Sfânt, sfânt, Dumnezeul mirării! strigă Raminţki” (FN, p. 200) – în cântările liturgice textul este „sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot!”; nu scapă prelucrărilor nici Tatăl Nostru: „Sfinţească-se, deci, numele fagului din inima Bucovinei, sfinţească-se numele spinului înţepat în bob de smeură sălbatecă, sfinţească-se numele salcâmului cu zăpada magică [...] şi mai presus de toate sfinţească-se numele viţei-de-vie...” (IM, p. 160) şi nici Crezul: „Catâr din catâr, viaţă din viaţă, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat! ” (ÎS, p. 246) – substituire şi adăugare pe enunţul canonic „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Zicala Mielul blând suge la două oi se transformă în următorul citat: „Am aflat aici şi abia acum că mielul care suge la două oi e tigru de prăsilă” (IM, p. 122). Fănuş Neagu operează modificări şi în cazul expresiilor idiomatice. Un personaj, căruia îi lipseşte băutura din casă, este ironizat: „Va să zică, sărac lipit paharului! spuse Ed, dezamăgit” (FN, p. 156) – în loc de sărac lipit pământului. Iată încă o serie de exemple: „«Vrei, nu vrei, gândi el, făcând haz de necaz, bea, Onică agheazmă»” (VL, p. 38) – în loc de vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheazmă; „Pagubă-n lemn nu există. Paguba lemnului, când e s-o aibă, se numeşte, în cel mai rău caz, vioară” (IM, p. 12) – în loc de pagubă-n ciuperci!; „plini de-o veselie soră cu gâlceava” (PB, p. 14) – unde contextul de minimă relevanţă13 este cuvântul soră din bătaie soră cu moartea; „«Iaca, îşi zise Morogan cu duşmănie, cine se va lăfăi în averea mea. De haram a fost, pe apa sâmbetei se duce” (VL, p. 85) – ultima parte a expresiei de haram a fost, de haram s-a dus a fost înlocuită cu frazeologismul a se duce pe apa sâmbetei; „să nu plece după pradă la dracu-n farfurie” (ÎS, p. 91) – în loc de la dracu-n praznic; „da unu era beat cocă” (ÎS, p. 205) – în loc de beat turtă. Se încearcă adesea adaptarea formulelor stabile la situaţiile din cărţi, cum se petrece şi cu exemplul următor: „– Du-te şi te culcă, intervine regizorul, iar o s-o faci de oaie. / – Greşeşti, sare Nino, nu de oaie, ci de porc. / – Pentru prima oară, se scuză Filip. Pentru prima oară vreau s-o fac de porc” (ÎS, p. 256). Butada „De bir [sau de impozit] şi de moarte nu scapă nimeni” apare şi la Fănuş Neagu, dar modificată: „– Eşti şchiop, zise Eremia, altfel, de armată şi de moarte nu scapă nimenea” (VL, p. 304).
4. Permutarea. Este figura cea mai greu de identificat în creaţia fănuşiană. Cu siguranţă, există încă multe surprize în opera nesondată a marelui prozator, îndeosebi în paginile ce ţin de activitatea de gazetar. Totuşi, cu ceva indulgenţă, se poate da şi aici un exemplu. Joaca de-a cuvintele şi a se juca de-a cuvintele au devenit un clişeu pentru iubitorii de literatură, un enunţ repetat. În prefaţa amintită de noi Fănuş Neagu spune: „Mă joc de-a vorbele sau ele se joacă de-a F. N....”. E o inversiune care lasă să se înţeleagă multe în legătură cu stilul său.
Bibliografie
SIGLE
I. IZVOARE
1. ÎS – Fănuş Neagu, Îngerul a strigat, ed. a II-a, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
2. VL – Fănuş Neagu, În văpaia lunii, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
3. FN – Fănuş Neagu, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
4. IM – Fănuş Neagu, Insomnii de mătase, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981.
5. PB – Fănuş Neagu, Pierdut în Balcania, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1982.
II. CRITICĂ LITERARĂ
1. Andrei Grigor, Fănuş Neagu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2001.
2. Marian Popa, Viscolul şi carnavalul, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.
3. Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, Editura David-Litera, Bucureşti-Chişinău, 1998.
III. LINGVISTICĂ
1. Eugen Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura Arc, Chişinău, 2000.
2. Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. [Dicţionar de] Expresii româneşti, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.
Note
1 Este cât se poate de convingător, în acest sens, inventarul realizat de Marian Popa, alcătuit din zeci de metafore şi comparaţii care conţin cuvântul lună, presărate în întreaga operă fănuşiană, constituind o adevărată frenezie selenară (după M. P.): „luna, ca o limbă de câine”, „luna e un vas cu lacrimi” etc. (cf. M. Popa, Viscolul, p. 29-37).
2 În această primă categorie se pot grupa mai ales textele de început, având ca limită relativă volumul Vară buimacă (1967), apreciază A. Grigor.
3 Eugen Simion este de părere că avem de-a face cu un „stil de realism atroce şi fabulos discret” (E. Simion, Scriitori, p. 296).
4 Tehnica liberă ar cuprinde „elementele constitutive ale limbii şi regulile «actuale» cu privire la modificarea şi combinarea lor, adică «cuvintele», instrumentele şi procedeele lexicale şi gramaticale” (E. Coşeriu, Lecţii, p. 258).
5 Este şi motivul pentru care acest specialist în stilistică deosebeşte un strat narativ şi un strat dialogat (vezi G. I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976).
6 Acest tip de enunţuri reprezintă o componentă a idiostilului lor (aspect ce se observă şi la unii scriitori), după cum a demonstrat Stelian Dumistrăcel în art. Cercetarea dialectologică şi analiza stilistică în procesul de învăţământ în „Limbă şi literatură”, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 282-295.
7 Ele se găsesc în număr mare, de exemplu, în rostirea unui personaj precum Papa Leon din scurta povestire Om rău unde, în aproape 5 pagini de text, pot fi înregistrate cel puţin 25 de frazeologisme: a face cu ou şi cu oţet, a face de râsul lumii, a umbla cu fofârlica, a-i da cu fleanca, a-l ustura la ficat, a turna la minciuni, a o lua razna, a pune (cuiva) cruce, a suci minţile, a vedea stele verzi, a lua la refec, a pune de mămăligă, a spăla putina, a lega clanţa, a face nazuri, a lua la rost, a băga în cofă, a-şi bate joc, a lua (pe cineva) în unghii, a urla ca-n gură de şarpe, a bate câmpii, a ţine morţiş, a ajunge de râpă, a scoate din pepeni, a se face dracul gol. Iată cam cum poate arăta o frază-„colaj” din discursul personajului mai sus menţionat: „Chiar Dumnezeu, cât era el de tare şi de mare şi de Dumnezeu, când l-a luat la refec, n-a pus-o de mămăligă şi-a spălat putina?” (VL, p. 114). La expresiile deja amintite se mai pot adăuga unele modificate de autor sau mai puţin fixate ca unităţi frazeologice: a face (pe cineva) coleaşă, a se ţine pacoste de capul cuiva, a-l apuca (pe cineva) şapte mii de draci, a-i umbla limba în gură ca o căţea la ouă, a fi plin de năduf ca o capră de râie, a rămâne sărac până-n pământ [în loc de sărac lipit pământului], a căuta cai bălţaţi [în loc de a umbla după cai verzi], a călca pe cineva pe călcâie [‘a împiedica’] etc. În context sintagme precum bun ca pâinea caldă, bun de pus la rană, a umbla ca după iarba de leac se transformă după cum urmează: „Sunt eu un om blând, miez de pâine caldă, să mă pui cocoloş pe rană, ca pe buruiana de leac, dar dacă nu-mi place cum munceşti, te duc târâş la preşedinte, mor cu tine de gât.” (ibid.). Dacă s-ar mai socoti aici şi o cantitate semnificativă de cuvinte cu valoare stilistică incontestabilă, atunci ne putem face într-adevăr o idee despre discursul lui Papa Leon (vezi, în acest sens, observaţiile din articolul nostru, Tehnica utilizării frazeologismelor expresive, în Limba română, Chişinău, nr. 7-9, 2006, p. 155-156).
8 Aceeaşi preferinţă pentru alternarea anumitor frazeologisme am constatat-o şi la alţi prozatori, bunăoară la Petre Ispirescu sau la Marin Preda.
9 Theodor Hristea consideră că avem de-a face cu o „«inovaţie» nu tocmai fericită” în următoarele versuri ale unui talentat şi regretat poet: „Mi-a fost drag pe bărăgane / Să văd fetele morgane” (Th. Hristea [coord.], Sinteze de limba română, ediţia a III-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 159).
10 Deturnarea semantică apare des, din raţiuni ludice, la Fănuş Neagu: „– [...] Dacă, de-o pildă, prin faţa noastră ar curge-un râu de lapte, n-aş băga lingura în el. / – De ce? / – De liliac înmiresmat” (PB, p. 38); „– Am doi ochi căprui şi astăzi n-o să mănânc decât zăpadă şi un ţurţure de gheaţă. / – Şi o mamă de bătaie, mă amestec eu” (PB, p. 54).
11 Vezi Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat ca modalitate de „contact” şi de manipulare în textul jurnalistic, comunicare prezentată la a 10-a Sesiune de Comunicări GRLA, publicată în volumul Limba şi vorbitorii, Editura Arvin-Press, Bucureşti, 2003, p. 217-237. Dezvoltări şi aplicaţii ale principiilor expuse de domnul profesor S. Dumistrăcel se găsesc într-o carte ce vizează în special textul jurnalistic, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2006.
12 Că aceste „scheme” de variaţie formală sunt universale în construirea oricărui mesaj, o dovedeşte aplicarea celor patru figuri de construcţie quintiliene în analiza modificării structurilor narative în lucrarea Retorică generală a Grupului μ din Liège.
13 Termenul de context de minimă relevanţă a fost lansat de Stelian Dumistrăcel.