Ţipăt
Pentru tiparŢipăt
De cum se naşte omul
deodată începe să ţipe.
Ţipă şi ţipă.
Şi nimeni nu-l înţelege.
Dar, lucru straniu,
toţi se bucură.
– Iată-mă! strigă omul.
Am venit să trăiesc!
Sper că nu am greşit adresa?
La oameni buni m-am născut?
Secolul acesta e unul norocos?
Voi nu duceţi cumva războaie?
Cum mai staţi cu sclavagismul,
l-aţi desfiinţat?
Culoarea pielii mele
vă aranjează?
Datele personale vă convin?
Şi atunci de ce nu mi-aţi da voie
să respir?
Vă cer mult? Vă cer puţin?
Şi pentru atât vă mulţumesc.
Necrologul micului David
Cine putea să observe, că în războiul trecut
printre dispăruţii necunoscuţi se află şi un băiat
pe nume David.
Ultima lui întrebare adresată profesorului său a fost:
– Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi,
nu cumva rădăcina cuvântului „ghetou”
provine de la numele Goethe Johann Wolfgang?
Vorbe din bătrâni
Într-o bună zi tot omul înţelege,
că el reprezintă o generaţie.
Şi începe, de exemplu,
să poarte o pălărie stil „cowboy”.
Sau o frizură, stil „coadă de cal”.
Sau cu un volumaş de Rimbaud subsuoară.
Sau o cruciuliţă de aur la piept.
Sau o pălărie cu boruri largi.
Sau o chitară şi kete.
Iar tatăl nu-l înţelege. Da-a nu-l înţelege.
El e cu totul din altă generaţie.
Tatăl socoate că oricum
în fiecare seară trebuie să te culci devreme.
Ca să te poţi scula la timp.
„Cine se scoală mai dimineaţă,
mai departe ajunge”.
„În ştiinţă-i puterea”.
„Cine nu lucrează nu mănâncă”.
„Dragostea-i crudă...”.
„Cu răbdarea treci şi marea”.
„Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi...”
„Cine se grăbeşte şi ce are prăpădeşte”.
„Nu săpa groapa altuia...”
Şi... „Să nu scoateţi capul prin geam”.
„Să nu vorbiţi cu şoferul în mers”.
Şi, cu bărbaţi necunoscuţi,
Să nu vă duceţi la întâlniri.
Şi, în genere, uitaţi-vă la toate în patru ochi.
Vă este clar?!
Fiecare generaţie
ar putea să deschidă uşa vieţii
înarmată până în dinţi
cu experienţa tatălui şi al bunicului.
Dar de fiecare dată generaţia
ia totul de la început.
Soarta
Într-un muzeu se expune o statuie modernă
inclusă în catalog cu numele „Soarta”.
În faţa ei un student de la geodezie a meditat îndelung.
Apoi în şoaptă a spus:
„Soarta? Pe aceasta la facultate încă nu am trecut-o”.
Şi noaptea studentul a avut un vis
cu splendida sculptură.
Se făcea că statuia era cu mult mai înaltă ca zgârie-norii.
Şi ea, statuia, se tot plimba printre oameni
pe bulevardul larg.
Şi din când în când îl ridica, ba pe unul, ba pe altul
deasupra pământului.
Apoi îl aşeză cu atenţie pe palma sa lungă
şi îngustă de bronz.
Tot scrutându-l cu ochii săi reci. Şi aceia de bronz.
Ca până la urmă, şoptit, să-i spună în faţă:
– Ăsta?... Oare ăsta să fie? Nu... Nu!
Şi deodată statuia brusc întorcea palma de bronz.
Şi bietul om din nou se pomenea la pământ.
Bărbaţii
– M-aş fi obişnuit eu poate... cumva.
Îi spuse fetiţa sprijinindu-se în cârje.
Dar bărbaţii mai întâi şi întâi
la picioare întotdeauna se uită.
–Cine ţi-a spus asta? O întreabă băiatul mirat.
Prostii... Ce prostii!... La ce bun
să priveşti picioarele femeilor?
– Asta am observat-o mult mai demult...
Îi răspunse fetiţa.
Bărbaţii se uită mai întâi la picioare.
Şi apoi la faţă...
– Eu trebuie să ştiu acest lucru. Nu crezi?
Îi şopti băiatul. Că doar bărbat sunt.
– Tu?... Îi zâmbi tristă fetiţa cu un picior.
Tu... Tu eşti încă un băieţel.
Visuri
Să nu treziţi niciodată femeile în zori.
Spre ziuă ele visează cele mai dulci visuri.
Rând la noroc
Într-un orăşel,
pare-mi-se pe undeva prin Spania,
oamenii, răbdători, rând pe rând,
stau în rând la noroc.
Şi norocul acolo se împarte în ineluşe,
cântărite din timp
şi servite în colete mici de celofană
cu inscripţia „Felicitaciones!”.
În fiece colet se poate găsi o sticluţă
cu un curcubeu, un biscuit,
un mănunchi de iarbă aromitoare,
o monedă de argint şi câte un dinte de lapte.
Într-un cuvânt o sută de grame de noroc.
Unii stau acolo în rând tocmai din momentul naşterii.
Şi uneori, una sau alta dintre femei,
tot aşteptându-şi cu răbdare rândul la noroc,
le spune vecinilor:
– Fiţi buni, vă rog... Eu, precum aţi văzut,
stau după dumneata (sau înaintea dumitale?),
voi lipsi doar pentru puţin. Câteva minute.
Şi imediat mă întorc. Vreau să trag o fugă
până la alimentară. După pâine.
Ori voi dispărea pentru puţin timp la o nuntă.
Sau, am nevoie pentru o oră-două la o înmormântare.
Şi femeia aceea, nu uitaţi, vă rog,
eu stau după dumneavoastră.
„Muchas gracias!”
Şi o ia la sănătoasa spre litoral,
ca să se relaxeze măcar pentru puţin,
acolo unde valurile mării ziua şi noaptea spală nisipul,
şi o spumă lăptoasă îi va netezi uşor tălpile-i obosite.
Şi, doar acolo, în locul acela îşi va tot spune în sinea ei:
„Vai... Dacă nu aş fi prins şi eu rândul la noroc,
o, Doamne,
în clipa aceasta aş fi fost într-o deplină fericire...”.
Femeile
Există două categorii de femei.
Femeile care aşteaptă. Şi femeile aşteptate.
O, prietene! De s-ar întâmpla minunea
ca gândurile lor să fie auzite,
străzile, da-a, străzile s-ar sufoca în strigăt
de femeie.
Tot implorând dragostea. Dragostea implorând...
Oricum toate femeile aşteaptă.
Chiar şi acelea ce sunt aşteptate.
Ţigara
Nu interziceţi femeilor o ţigară.
Vă vorbesc eu, destul de serios.
Şi aprindeţi-le mai bine voi, bărbaţii, chibritul.
Nu aşteptaţi să fiţi rugaţi.
Femeile se bucură de orice foc.
Chiar şi de cel mai mic. Orice foc!
Joaca cu focul. Un punct roşu,
care sparge întunericul.
De aceea, nu interziceţi femeilor o ţigară.
Şi apoi, femeile se bucură mult mai mult
când se fumează în doi.
Şi cu atâta răbdare vă caută prin norul de fum.
Ca să afle ce părere aveţi despre viaţă.
Şi dacă sunteţi destul de serios
în întunericul ce se topeşte pe neobservate în zori.
Luminând cu focul din ţigară,
ele cu maximă atenţie vă studiază.
La o adică şi acest focuşor
poate deveni felinarul căutărilor lor.
Se întâmplă uneori că ţigara din mâna femeii
nemilos şi destul de dramatic se stinge...
Şi în preajma ei nu-i nimeni,
dar absolut nimeni să o servească cu un foc.
Buchetul
Îţi tot spuneam: Jaro,
nu te duce.
Că doar îţi spuneam:
Nu face. Nu merită.
Că doar ieri au semnat capitularea.
Dar parcă un flăcău, precum ai fost,
poate să asculte o domnişoară?
Iar mortul cu atât mai mult nu poate înţelege.
Iată vezi,
prostuţule...
Florile acestea...
mai bine se potriveau
pentru nunta noastră.
Traducere şi prezentare de Andrei BURAC
Prozatorul, poetul şi jurnalistul ceh Ludvik Aškenazy (24 februarie 1921 – 18 martie 1986) s-a născut în Cieszyn într-o familie de evrei polonezi. A studiat în Polonia şi Uniunea Sovietică. După ocuparea Cehoslovaciei de sovietici în 1968 a fost forţat să emigreze în Germania de Vest, apoi în Italia.
Debutează editorial în 1950. Genurile literare preferate: poezia, nuvela scurtă, schiţa lirică şi eseul filozofic.
Într-un interviu din 1958 Ludvik Aškenazy spunea: „Cred că niciodată în arta mondială nu a existat atâta perplexitate, atâta pesimism şi disperare ca acum. E nevoie de credinţă în om, în inimi curate, în poezia adevărată, în dreptatea sinceră şi în tot atât de sinceră ură”. Cuvintele acestea au rămas un credo scriitorului pentru întreaga sa viaţă.