Despre „dificil, dar nu şi imposibil”: Istorie, teorie, practică
Pentru tipar;)
Nu se întîmplă prea des ca o lucrare savantă să-ţi procure o plăcere a lecturii, aproape că identică celei pe care o ai cînd citeşti o scriere beletristică. Asemenea satisfacţie am avut citind noua carte a dnei prof. univ. dr. hab. Irina Condrea Traducerea din perspectivă semiotică[1] – un studiu ştiinţific teoretizant, corelat cu cele mai noi teorii, principii, căutări, sugestii şi soluţii în domeniu – şi de la noi, adică din întreg spaţiul lingvo-cultural şi savant românesc, şi din cel occidental. Şi, desigur, din spaţiul respectiv rusesc, fost şi rămas pentru basarabeni un apanaj fixat, aproape că în egală măsură, şi pe obligativitate, şi pe necesitate (inclusiv o necesitate lăuntrică). Are lucrarea dnei I. Condrea şi destule „devieri” mai puţin docte, adică de ordin practic, altfel de o mare utilitate şi la care ne vom referi numaidecît în continuare.
M-am întrebat cum s-ar explica această „ciudăţenie” – o carte, repet, în temei, savantă – să devină şi o lectură atît de captivantă? Un răspuns ar fi acesta: autoarea se ocupă de un domeniu al activităţii umane ce aminteşte, în multe privinţe, de... o aventură (era să scriu: de un roman poliţist !). Traducerea a însoţit omenirea (poate chiar a şi definit-o) de-a lungul mileniilor, asigurînd comunicarea între diferite seminţii – uneori înţelegerea, alteori armonizarea sau clarificarea relaţiilor, în multe situaţii – tot soiul de „reglări de conturi”. Se pare că numai Adam şi Eva nu au avut nevoie de traducător! – căci de la Turnul Babel încoace istoria oamenilor, a popoarelor, devine greu de conceput fără tălmaci, fără traduceri. Ne-o demonstrează şi exemplul Sfintei Scripturi care, de la trei versiuni originare – în ebraică, în greacă şi în latină –, timp de două milenii de creştinism a ajuns să circule astăzi în vreo trei mii de versiuni, în tot atîtea mii de idiomuri de pe toate continentele...
Începuturile actului de traducere
În spaţiul cultural românesc, ele se identifică, în linii mari, cu apariţia (sau păstrarea) primelor texte în limba noastră, tălmăcirile avînd o importanţă decisivă la cristalizarea limbii noastre literare. Chiar şi cei care au făcut acum numai liceul, ştiu că cele mai vechi texte româneşti se numesc Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Hurmuzachi, însă mai puţini ştiu că acestea sunt nişte tălmăciri. Fenomenul traducerii la noi se conjugă plenar cu familiarizarea tot mai adîncă a poporului cu cărţile sfinte, care a culminat prin tipărirea, în 1688, a Bibliei de la Bucureşti – măreaţă lucrare a fraţilor munteni Şerban şi Radu Greceanu, cu importante contribuţii ale moldoveanului Nicolae Milescu Spătarul, ei pornind de la strădaniile diaconului Coresi, care a activat în Transilvania. Astfel încît tălmăcirea în română a Sfintei Scripturi a întrupat cea mai firească expresie a unităţii dintotdeauna a românilor din teritoriile populate de ei, „de la Nistru pîn’ la Tisa”. Secole de-a rîndul au fost citite şi transmise din gură în gură textele unor cărţi populare ca Alexandria, Archirie şi Anadan sau Halima (basme din serialul cunoscut acum ca O mie şi una de nopţi) – şi acestea nişte tălmăciri. Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), în spiritul umanist ce-l caracteriza, preconiza editarea unei colecţii de literatură universală care ar fi inclus, în traducere românească, cele mai de seamă creaţii de autori din toate timpurile, aparţinînd celor mai diferite popoare. Însă în zorii literaturii române moderne, traducerea şi imitaţia poeziilor, romanelor şi pieselor dramatice din franceză, greacă, italiană etc. căpătaseră „caracter de epidemie”, fapt ce l-a făcut pe Mihail Kogălniceanu (1817-1891) să încerce o stopare a lor, prin verdictul dat în revista Dacia literară: „traducţiunile nu fac o literatură”, verdict care însemna, în primul rînd, un apel către scriitori de a-şi pune talentul în serviciul scrierilor originale. Acest îndemn a avut, la sigur, impactul scontat: mijlocul sec. XIX şi, în special, a doua jumătate a acelui veac au trecut sub semnul unei adevărate înfloriri a tuturor genurilor şi speciilor literare în Principatele Unite şi în Transilvania. Pe la finele secolului XIX, problema traducerii capătă noi dimensiuni: accentul se pune pe calitatea transpunerilor şi pe valoarea lor integratoare, fapt evidenţiat şi de C. Dobrogeanu-Gherea, care nota: „La noi se pricepe încă foarte puţin că o operă literară bine tradusă începe să facă parte din literatura ţărei, influenţînd-o, dacă nu în acelaşi grad, măcar în aceeaşi direcţie ca şi o operă scrisă în limba ţărei”.
Secolul XX este pentru spaţiul cultural românesc o epocă a traducerilor, o perioadă cînd acestea iau o nemaipomenită amploare atît în privinţa cantităţii, cît şi a calităţii. Nu vom uita nici de aportul traducătorilor de la Chişinău care, în condiţiile regimului comunist de ocupaţie, cînd în R.S.S. Moldovenească era interzisă difuzarea presei şi a cărţilor din România, au făcut numeroase traduceri, de calitate diferită, dar care au umplut, fie şi parţial, nişte goluri peste care nu se putea dezvolta o cultură autentică. Totodată, şi datorită acestor tălmăciri s-a putut perpetua în stînga Prutului limba română literară (sau: exemplară, după Eugeniu Coşeriu).
Astfel, în veacul deja trecut, al XX-lea, s-a realizat visul lui Ion Heliade Rădulescu despre editarea în română a unei biblioteci de literatură universală, vis, dorinţă, aspiraţie pe care, de altfel, le-au împărtăşit şi alţi mari umanişti de-ai noştri. Nu vom exagera susţinînd că la ora actuală avem în limba noastră traduceri ale tuturor capodoperelor literaturii universale; cine doreşte, graţie tălmăcirilor existente, îşi poate face o imagine despre oricare literatură mai mult sau mai puţin importantă de pe mapamond. În aceeaşi perioadă se procedează, potrivit opiniei dnei I. Condrea, la „abordarea critică a calităţii traducerilor” (p. 20): apar solide studii teoretice privind traducerea, multe fiind scrise de specialişti grupaţi în jurul revistei de literatură universală Secolul 20 sau apropiaţi acestora. (A propos, de la un timp această publicaţie de la Bucureşti se numeşte, firesc, Secolul 21; la începutul anului 2007, Biblioteca „O. Ghibu” a găzduit o lansare a unui număr special al Secolului 21, în noua formulă a revistei, număr consacrat integral stării literelor şi artelor în Basarabia de la începutul mileniului III.)
În genere, pe atunci (vom numi, convenţional, această perioadă „mijlocul sec. XX”), teoriile privind traducerea oscilau între două extreme – de la „se poate traduce orice”, deoarece „traducerea este o meserie; aşadar, totul depinde să avem buni specialişti în domeniu” şi pînă la „traducerea e o artă imposibil de însuşit”, „este imposibilă traducerea [mai ales în cazul poeziei]”, dîndu-se de înţeles că se pot face doar nişte adaptări ale creaţiilor literare străine. În această dispută (de lungă durată şi care a vizat nu numai România), Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002), un mare poet şi un excelent traducător, timp îndelungat fiind şi director al revistei Secolul 20, a dat, se pare, soluţia solomonică, poate chiar ideală: a traduce este dificil, dar nu şi imposibil.
Unele din aceste curioase amănunte (dar şi multe altele, pe care nu avem cum să le cităm aici!) sunt prezentate şi comentate în monografia dnei I. Condrea într-un compartiment special: Preliminarii. Din istoria traducerii (p. 10-30), care este ca un fel de uvertură pentru celelalte patru paragrafe ale capitolului I. Fenomenul traducerii: delimitări şi concepte.
Studiul recenzat de noi, Traducerea din perspectivă semiotică, într-o definiţie metaforică, este o scriere despre aventura traducerilor din perspectiva teoriilor contemporane şi a practicii seculare. După cum putem deduce şi din titlul ei, cartea se axează pe două „balene” ale ştiinţei şi /sau practicii de cercetare: traducere şi semiotica.
Ce este o traducere?
O ştiu cam toţi, unii ştiu chiar foarte bine ce înseamnă o tălmăcire, tot mai multă lume fiind pusă în situaţia de a se implica în actul traducerii (tălmăcirii, translării, interpretării, tradaptării). Autoarea noastră consacră relativ mult spaţiu acestui fenomen: a se vedea capitolul I al cărţii, în special p. 31-80. În genere, se consideră că există două feluri de traducere: artistică (beletristică) – a scrierilor literare, şi ne-artistică sau tehnică, prin care se subînţelege transpunerea textelor cu caracter de document (din domeniul ştiinţelor, informaţiei, tehnicii, chiar şi al publicisticii etc., aceasta presupunînd o redare cît mai exactă a cuvintelor / ideilor dintr-o limbă în alta). Irina Condrea vorbeşte despre: a) „traducerea fidelă, numită şi literală, orientată spre păstrarea tuturor particularităţilor textului original, mizînd mult pe latura formală [...]” (p. 37) şi b) „traducerea liberă [...]”, care se orientează întru totul spre text „şi, pentru a-l face mai expresiv, se poate îndepărta foarte mult nu numai de forma, dar şi de esenţa originalului” (p. 44). În fond, autoarea se ocupă de traducerile din categoria a doua, în care gradul de libertate (de fidelitate, respectiv, de îndepărtate faţă de la original) diferă de la un traducător sau altul, însă una este cert: excesele, şi într-o direcţie, şi în cealaltă, sunt riscante şi, în consecinţă – indezirabile.
Actul traducerii (ca şi cel al compunerii / scrierii în general, de altfel, dar ca şi cel al zugrăvirii, compunerii muzicii, al cioplitului în piatră, în lemn sau în metal etc.) nu cunoaşte nişte reguli rigide, ci, mai curînd, nişte norme, poate nişte principii de bază. Fiind prin însăşi natura lor destul de flexibile, aceste principii s-au schimbat de-a lungul timpului, în funcţie de evoluţia gusturilor şi, mai ales, a exigenţelor omului faţă de text, faţă de fidelitatea redării fondului de idei şi faţă de formă, de mijloacele de expresie. Au fost formulate totuşi anumite reguli generale, pe care trebuie să le respecte un traducător pentru a reda onorabil un text dintr-o limbă în alta; unele dintre acestea, care s-au dovedit a fi mai judicioase, respectiv, mai rezistente, sunt reproduse şi în monografia recenzată. Astfel, încă în sec. XVI, francezul Etienne Dolet a formulat un adevărat cod al traducătorului – nişte exigenţe, „reguli” pentru traducători (Maniere de bien traduire...), pe care autoarea le reproduce rezumativ (p. 52); mai putem lua cunoştinţă şi de 12 „principii dicotomice” despre felul cum trebuie realizată o traducere şi cum urmează a fi ea percepută, conform opiniei lui Th. Savory (p. 51).
Ce este semiotica?
Probabil că despre semiotică se ştie mai puţin, măcar şi din motivul că este o ramură mai nouă a ştiinţei, în plus, la noi, mult timp ea a fost neglijată, sfidată, repudiată chiar. Cea mai la îndemînă definiţie ne sugerează că semiotica este ştiinţa ce se ocupă de studiul general al semnelor şi al comunicării prin intermediul acestora. Vom reţine că în acest domeniu noţiunea de semn are un înţeles specific, prezentînd un indice, o marcă distinctivă, un element lingvistic ce exprimă ceva diferit de sine însuşi. „Semnul reprezintă una din categoriile de bază ale interpretării limbajului uman; în limbă semnul este mai mult decît cuvînt; în filozofie semnul este mai mult decît idee; în ştiinţele naturii semnul este mai mult decît obiect”, nuanţează definiţia I. Condrea (p. 150).
Greu de spus cui revine locul central în categoria semnelor; tocmai de aceea vom enumera, nepărtinitor, unele dintre ele, în ordinea în care sunt ele analizate în cartea Traducerea din perspectivă semiotică: numele propriii (p. 150-184), formule de salut [adresări, vocative] (p. 197-216), deicticele [anumite pronume] (p. 217-226). Pentru a avea o idee mai clară despre ce este vorba – care este legătura între aceste cuvinte şi dificultatea traducerii, vom aminti observaţia unui teoretician bulgar al traducerii, S. Florin: el spunea că e o „adevărată calamitate” să redai în limba ta formele diminutivale ale unor prenume ruseşti, de ex., Piotr şi Serghei, din romanul lui Aleksei Tolstoi Petru cel Mare, respectiv, din romanul Bătălie în marş de Galina Nikolaeva. Acum încercaţi şi dvs. să utilizaţi – fără explicaţii de rigoare – formele Sania, Mania, Niusia, Lioşa etc., într-un dialog cu un român necunoscător al limbii ruse, care ştie că are a face cu nişte oaspeţi din Rusia care se numesc (oficial) Aleksandr, Maria, Anna, Aleksei...
La rîndul lor, semnele (simbolurile), urmînd anumite reguli, se unesc într-un sistem convenţional utilizat în reprezentarea (redarea, inclusiv prin traducere) şi transmiterea informaţiilor, mesajelor, care sistem se numeşte cod. (Cer scuze de la cunoscătorii lingvisticii moderne, de la admiratorii şi învăţăceii lui Ferdinand de Saussure [1857-1913] pentru vulgarizarea excesivă a noţiunilor lansate de marele savant elveţian! Sper să fim înţeleşi corect: nici textul, nici contextul nu ne permit altă abordare...). „Traducerea unei opere literare, ca şi lucrarea originală pe care o reproduce, este expresia unui cod artistic, folosit de autor pentru descrierea realităţii. [...] Recuperarea acestui cod are loc printr-un act de intermediere, de receptare individuală şi de interpretare de către traducător [...]” (p. 81). De Redarea codurilor artistice în traducere Irina Condrea se ocupă într-un capitol special, al II-lea (p. 81-149), al cărţii recenzate, punînd accentul pe următoarele categorii: limbaj popular, limbaj regional / dialectal, expresii frazeologice / idiomatice, stilul gnomic (proverbe şi zicători).
Semnele sau mărcile, elemente lingvistice marcate stilistic, frazeologismele, formele de limbaj popular şi altele asemenea se pretează cel mai greu la traducere, dat fiind că ele, în limbi diferite, au rosturi diferite, uneori total diferite sau chiar opuse, contrastive, contradictorii, fie ele chiar şi apropiate. De obicei, pentru română, ca un semn specific, este invocat cuvîntul dor; două scrieri cum ar fi Mai am un singur dor..., de Mihai Eminescu, sau Frunze de dor, de Ion Druţă, de fapt, numai titlurile acestora au dat multă bătaie de cap traducătorilor în rusă, franceză, cehă, letonă etc. – şi ne referim doar la cazuri concrete, cunoscute subsemnatului. Ne-a fost dat să citim un articol al unui traducător spaniol al operei lui Mihail Sadoveanu, în care tălmăcitorul mărturisea cît de greu i-a fost să găsească în limba sa maternă, în spaniolă, echivalente pentru cuvîntul românesc rînduială, acesta avînd numai în romanul Baltagul vreo 12 sensuri (înţelesuri, accepţii, conotaţii): de la a face rînduială (=ordine) în gospodărie şi pînă la a face rînduiala (articulat) – la înmormîntare (= a înmormînta pe cineva potrivit tradiţiei, legii creştine). Pentru un traducător din rusă în română o mare dificultate o constituie redarea, găsirea echivalentelor pentru diminutive, în care, lucru ştiut, rusa abundă. De ex., substantivul rus hlebuşka nu înseamnă obligatoriu sau numai pîinică, cum nici vocativul doroguşa nu poate fi tradus întotdeauna ca drăguţă, drăguţo.
Tocmai despre modalităţile de a traduce asemenea clase de cuvinte scrie cu multă competenţă (dar şi cu pasiune!) dna I. Condrea în cartea recenzată de noi. Cum e şi firesc, autoarea examinează în lucrarea sa „limbajul operelor literare traduse în sau din limba română, întrucît puţine lucrări de teorie a traducerii vizează fenomenele de expresivitate din limba română în paralel [contrastiv, comparativ, în opoziţie – am zice noi] cu alte limbi” (p. 7). Aşadar, în textele analizate limba română apare în dublă ipostază: şi ca limbă-ţintă (în care se traduce – din rusă, mai rar din franceză, din engleză), şi ca limbă-sursă (din care se traduce – cele mai multe exemple fiind din tălmăcirile ruseşti). Sunt analizate, prin confruntare, texte de referinţă din opera unor mari scriitori ruşi ca A. Puşkin, N, Gogol, L. Tolstoi, A. Cehov, A. Nekrasov, F. Dostoievski, I. Kuprin, M. Bulgakov, I. Ilf şi E. Petrov, M. Şolohov ş.a., respectiv, traduceri din scrierile lui Ion Creangă în limbile rusă şi franceză, versiuni în rusă din creaţia lui I.L. Caragiale, V. Alecsandri, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, A. Odobescu ş.a. „Pentru lucrările unor scriitori (de ex., N. Gogol, L. Tolstoi, F. Dostoievski, A. Cehov, M. Bulgakov, I. Creangă ş.a.), se expun unei analize minuţioase exemple din mai multe variante de traducere ale aceluiaşi text” (p. 8). Partea pur practică îi atribuie lucrării dnei I. Condrea nu numai un spor de element a-tipic, de originalitate, în imensa colecţie de scrieri cu această tematică, dar îi mai conferă şi
Un grad apreciabil de utilitate
fapt de care s-ar putea lesne convinge orice beneficiar, în primul destinatarii principali, care sunt filologii de orice calificare, traducătorii, jurnaliştii, alţi exponenţi ai mediilor, ai instituţiilor comunicării.
Ar fi multe de citat din această lucrare, căci găsim în ea un număr impresionat de cazuri dificile, dar şi extrem de curioase de cum se traduce sau cum nu trebuie să fie tradus.
Ne vom limita doar la cîteva exemple de traducere ad-litteram (mot-a-mot, literală, cuvînt cu cuvînt), pe care le cităm cu titlu de amuzament, pentru a vă descreţi frunţile. Iată unele cazuri prăpăstioase de traducere din rusă în română – ca să vedeţi că şi unii tălmăcitori de la noi păcătuiesc... uneori, nu mai puţin decît muritorii de rînd!
Astfel, zic (scriu) unii:
„de pe corabie la bal” (rus. s korablia na bal) – cînd, de fapt, ar trebui: pe neaşteptate, pe nepusă masă; a cădea bob sositor; „a da cu faţa-n glod” (rus. udarit liţom v griaz’) – corect: a se face de ruşine, a se face de rîs; „anul şcolar este de acum pe (la) nas” (rus. ucebnîi god uje na nosu) – corect: anul şcolar bate la uşă (p. 43); „a plecat după bani lungi” (rus. uehal za dlinnîm rubliom) – corect: a plecat după cîştig mare / după bani mulţi; „a lua drept monedă curată” (rus. brat’ za cistuiu monetu) – corect: a o lua de bună, a lua [ceva] drept adevăr; a lua ceva în serios, a crede; „o piatră aruncată în grădina mea” (rus. kamen’, broşennîi v moi ogorod) – corect: este o aluzie la adresa mea etc. (p. 136).
Cine are curiozitatea – să citească monografia dnei I. Condrea, vă asigur că veţi avea o adevărată satisfacţie intelectuală, sufletească. Cît despre cei care sunt tentaţi (sau poate obligaţi, de împrejurări, de necesităţi) să traducă – fie literatură artistică, fie publicistică, fie alt gen de texte –, aceştia ar face bine să studieze atent Traducerea din perspectivă semiotică. Pentru că este, cu adevărat, o carte de învăţătură, un studiu din care poţi afla multe lucruri utile – atît din punctul de vedere al teoriei, cît şi al practici. De fapt, acesta e meritul deosebit al lucrării dnei I. Condrea: îmbină foarte bine teoria cu practica. În scrieri de acest gen, în a doua jumătate a secolului trecut, apăruseră două tendinţe, poate chiar două curente. Pentru primul era caracteristic faptul că teoretizările erau însoţite de un bogat material ilustrativ, concret. Este adevărat, că aici partea teoretică aproape că obligatoriu cădea pradă unor dogme politice. Cum poate v-aţi dat seama, acest curent era specific teoriilor traducerii din U.R.S.S. (rusul A. Feodorov, georgianul T. Gaciceladze), şi într-o măsură mai mică celor din alte ţări comuniste (cehul Jiri Levy, bulgarii S. Vlahov şi S. Florin etc.). Reprezentanţii celui de-al doilea curent – specialişti din Occident – puneau accentul mai ales pe teoretizări. Există în Franţa, în Marea Britanie, în SUA monografii, studii, chiar manuale de traducere împănate de teoretizări abstracte, sofisticate, adeseori contradictorii, confuze, care sunt, în ultimă instanţă, indegirabile, indescifrabile, ilizibile! Autoarea noastră pare să fi consultat o imensitate de surse, inclusiv occidentale, de vreme ce face numeroase trimiteri şi la autori din Vest – de la nume bine cunoscute ca Jakobson, Chomsky, Umberto Eco, Roland Barthes ş.a. asemenea pînă la nume cunoscute cu precădere specialiştilor în materie: G. Mounin, M. Pastureau, P. Ricoeur, Roger T. Bell, H. Biedermann, Th. Sebeok, J.M. Klinkberg etc. Nu vom enumera aici autorii români, nici pe cei ruşi, la care se fac numeroase trimiteri în studiul dnei I. Condrea, făcînd doar precizarea că în lucrare au fost explorate cele mai importante, cele mai semnificative lucrări în teoria şi practica traducerii, în semiotică şi în domeniile adiacente. De altfel, bibliografia cărţii Traducerea din perspectivă semioticănumără circa 400 de surse, inclusiv peste 200 lucrări teoretice şi mai bine 150 de opere literare, originale şi / sau traduse.
Irina Condrea a putut lua ce e mai bun, aplicabil, din teoriile specialiştilor din Vest şi ce a fost mai rezistent la sovietici, respectiv, la alţi specialişti din fostul lagăr comunist, procedînd la o simbioză creatoare, cu importante şi temerare contribuţii personale. Fără a diminua contribuţiile din anii ’70-’80’ ai sec. XX ale unor autori de scrieri despre arta, despre practica traducerii de la Chişinău (M. Bruhis, O. Cerbeanu-Herşcovici, Ion Dumeniuk, Ion Pavelciuc, Argentina Cupcea-Josu, Al. Cosmescu, P. Starostin, V. Mândâcanu, M. Cimpoi, încă alţi cîţiva), vom spune că monografia dnei I. Condrea e prima la noi care a atins asemenea cote ale calităţii, ale anvergurii, ale profunzimii analizei unei materii specifice, extrem de subtilă, cum este cea anunţată în titlul cărţii. Spunem „la noi” (= în Basarabia), însă nu excludem că lucrarea dnei I. Condrea se înscrie perfect şi într-o listă mai amplă, mai completă – cu apariţiile editoriale din Tară, la temă; lăsăm aceasta la nivelul ipotezei din simplul motiv că nu suntem la curent şi cu literatura din acest domeniu apărută în ultimii ani.
Dacă ar fi să căutăm acestei cărţi şi nişte cusururi – aşa cum stă bine românului! –, unul l-am enunţa cu certitudine. Se face simţită în această carte lipsa unei prefeţe sau a unei postfeţe, sau a unui elementar CV, care ne-ar oferi
Mai multe informaţii despre autoare
Încercăm să completăm noi această lacună.
Profesor universitar, doctor habilitat, decanul Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, Irina Condrea este cu certitudine o personalitate de seamă, neordinară, a lingvisticii româneşti din Basarabia, un lingvist care ştie a îmbina reuşit, norocos, teoria cu practica, la capitolul practică înscriindu-se şi activitatea-i didactică, precum şi cea de organizatoare, moderatoare şi participantă la diferite manifestări savante – la Chişinău, dar şi în alte centre universitar-academice din România. Are o apreciabilă experienţă de redactor de carte la editura Ştiinţa, în anii de comunism sovietic, cînd această editură era unica la noi în care mai apăreau cărţi de ştiinţă şi în limba băştinaşilor. A activat şi la Institutul de limbă şi literatură al AŞM, unde şi-a luat primul doctorat, sub conducerea acad. N. Corlăteanu. De un deceniu şi mai bine predă studenţilor filologi de la USM, avînd reputaţia de profesoară extrem de competentă şi nu mai puţin exigentă în domeniul gramaticii (în special, al sintacticii), stilisticii, sociolingvisticii, semioticii, metalimbajului şi altor discipline moderne ale lingvisticii.
Se pare că Irina Condrea nu are concurenţi în materie de teorie a traducerii (o demonstrează şi cartea recenzată de noi aici, care a fost anticipată, într-un fel, de studiul Comunicarea prin traducere, Chişinău, Editura Tehnica-Info, 2001, 128 p.). La fel, este o asiduă şi pasionată autoare de articole, emisiuni şi chiar cărţi întregi de cultivare a limbii. Ca autoare de analize a traducerilor şi de cultivatoare a limbii române din Basarabia, Irina Condrea are un cert avantaj (ca să nu zicem – apanaj): fină cunoscătoare a românei, dînsa ştie excelent şi franceza, şi cu deosebire – rusa. Da, intelectualii basarabeni cam toţi ştiu ceva franceză, şi suficientă sau chiar multă rusă... Dna prof. univ. dr. hab. I. Condrea însă cunoaşte rusa (dar şi slava veche, inclusiv încîlcita paleografie slavă), cu mult peste nivelul comun, o ştie infinit mai subtil, şi are astfel un atu pe care şi l-ar dori mulţi specialişti dintr-un spaţiu lingvistic atît de specific ca al nostru. Studiul (monografia) Traducerea din perspectivă semioticăse înscrie frumos în lista unor împliniri pe care Irina Condrea le clădeşte discret, cu asiduitate şi cu inspiraţie de cîteva decenii; este, astfel, această carte o binemeritată răsplată şi, concomitent, e un semn sigur că cercetătoarea ne va face şi alte surprize editoriale.