Maistru, dar şi calfă
Pentru tipar;)
Fiind un explorator al stărilor de poezie, Andrei Burac nu cântă-descântă aceste stări, precum akânii din Asia Centrală care descriu tot ce le văd ochii, nu le savurează extaziat, ci doar le contemplă, lăsându-l pe cititor să se descurce singur în peisajele de pe tărâmul deosebit de cotidianul nostru dominat de un gri mai mult sau mai puţin accentuat.
De aceeaşi subtilă stratagemă se ghidează poetul Andrei Burac şi în paginile de proză şi dramaturgie adunate între coperţile volumului Între somn şi veghe[1] apărut în 2005 la Editura Prut Internaţional, în colecţia „Scriitori contemporani”. Cititorul este incitat la meditaţie după ce, captivat de un subiect aparent simplu, ajunge la finalul textului cu care începe volumul şi al cărui titlu este imprimat şi pe copertă. Întâmplările protagonistului povestirii pot avea loc, într-adevăr, doar în condiţiile unei stări speciale, între somn şi veghe, când misterul viselor şi al cotidianului creează iluzia unei alte realităţi, a unui spaţiu al ficţiunii artistice care îmbină, sugestiv şi nuanţat, cele mai diverse şi neaşteptate aspecte ale vieţii umane. Din primele pagini avem impresia că e vorba de o pătăranie oarecare, însă intriga începe a se reliefa din momentul în care naratorul află că amfitrionii somptuosului castel, unde urmează să rămână peste noapte, au frică de stafii. Laconic, doar prin câteva retuşări expresive, autorul reuşeşte să amplifice starea de mister care-l ţine captiv pe cititor până-n final: „Şi, spre mirarea mea, ca la comandă, cei doi s-au retras în mare grabă. Doar peste câteva clipe, de undeva de sus, de la capătul scării ce urca la etaj, mi s-a strigat o urare de noapte bună, după care am auzit zgomotul unei uşi închise, zăvorâte” (p. 4).
Un prozator de duzină ar fi pus punct în locul ultimei virgule, Andrei Burac însă ştie să amplifice doar printr-un cuvânt – „zăvorâte” – acea stare de frică, la limita groazei, de care-s cuprinse cel două personaje, stare inoculată treptat şi în sufletul naratorului, dar amplificând şi interesul cititorului, magnetizându-l în asemenea măsură, încât subiectul îl domină. Cele ce urmează se întâmplă parcă aievea, parcă în vis, adică, „între somn şi veghe”:„Nu mi-am dat seama (...) cât am stat lungit pe canapeaua din salonaş, plutind pe nişte ape călduţe şi dulci, între somn şi veghe, până în momentul în care am început să simt ceva asemănător cu mirosul unui fum de tutun fin, aromat...”. În plus, această aromă de tutun mai era însoţită şi de „un soi de bolboroseală guturală”. Naratorul ştie că nimeni dintre cei prezenţi în castel nu este fumător, cu atât mai mare nedumerirea lui, cu atât mai captivat cititorul. Dar, între somn şi veghe, toate sunt posibile şi el porneşte în căutarea sursei de fum aromat. Printre multele elemente ce ţin de somn şi vis, Andrei Burac are grijă să strecoare şi anumite nuanţe ale realităţii cotidiene: „M-am aşezat într-un fotoliu (...) de unde puteam vedea o bună parte din curte şi o pată de cer negru foarte intens, care (...) îmi aminti în clipa aceea de flaconul de cerneală «Briliant black» şi de stiloul «Pelikan», pe care le primisem în dar, prin poştă, la 17 august 1991, de la Gabriela Melinescu” (p. 5). Asemenea detalii memorialistice precum flaconul, stiloul, 17 august (ziua de naştere a autorului) şi numele cunoscutei poete române, stabilită de mai mulţi ani în Suedia, sunt elemente ale procedeului de des-ficţionare a textului artistic, procedeu practicat pe larg în ultimul deceniu de către autori postmodernişti. Misterul acelei arome de tutun, însoţit şi de un murmur gutural, îl chinuie pe narator şi în somn (căci în acel fotoliu, fără să-şi dea seama, aţipeşte), ca enigma să se spulbere abia dimineaţa, după ce amicul său îi organizează o excursie prin toate odăile castelului, în cele din urmă ajungând şi la o uşă care nu fusese niciodată deschisă. Motivul era cel mai simplu – nimeni nu avea cheie. Soluţia este similară cu cea din celebrul mit despre nodul gordian – dacă Alexandru Macedon „dezleagă” nodul de nedezlegat, tăindu-l cu sabia, amfitrionul găseşte o trusă de instrumente de tâmplărie, printre care e şi o secure... Astfel este găsită şi cheia enigmei fumului de tutun aromat – în spaţiul de după uşă se află statuia unui bărbat în mărime naturală: „Era din bronz acoperit cu folii de aur. Pe cap avea un chipiu. Mustaţă şi pipă în dinţi” (p. 8). Abia atunci îşi aminteşte naratorul de istoricul personaj care „fuma tutun de pipă Herţegovina Flor” şi, ca cititorul să rămână mai departe în acea misterioasă stare dintre somn şi veghe, Andrei Burac strecoară în atmosfera realistă a naraţiunii un detaliu ce ţine de tărâmul visului, detaliu ce încarcă textul cu profunde semnificaţii şi care îndeamnă cititorul la ispititoarea investigaţie a subtextului: „Am scos o batistă din buzunarul hainei. Era imaculată. I-am oferit-o ambasadorului. În loc să-şi şteargă propria faţă abundent transpirată, el a plimbat-o pe chipul statuii. Pe batistă – nici o urmă de praf”(p. 8). Prin felul de a construi subiectul lăsându-l dominat de acel aer misterios, inexplicabil al hazardului, această povestire antologică aminteşte de proza scurtă a argentineanului Julio Cortazar.
În povestirile din volumul în cauză – Scrisoare de adio, M-ai strigat?, Ploaia neagră, Dealul cu aripi – majoritatea personajelor lui Andrei Burac se silesc să-şi păstreze în forul lor interior nişte valori spirituale pe care cruda realitate a cotidianului încearcă să le modifice, să le ajusteze la noi rigori şi modele. Astfel, unul dintre cei care populează paginile cărţii Între somn şi veghe (e vorba de un inginer) crede că „cea mai grea problemă pentru om e să iubească alt om, să încerce să-l ajute, dar să nu râvnească nimic în schimb de la el” (Luci, soare, luci..., p. 52); mama lui, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, i se mărturiseşte, când o întreabă cum se simte: „Mă doare viaţa” (p. 57), iar o femeie, „cufundată permanent într-un semisomn, din care se trezea total numai în cazuri excepţionale (...) în adâncurile îndepărtate ale ochilor ei pe jumătate deschişi se ascundea un dinamism bine stăpânit, o forţă gata să se reverse în cazuri hotărâtoare” (Ploaia neagră, p. 58), ajunge la concluzia că „despre dragoste nu se poate vorbi decât în para ei”(p. 61). La fel e şi cu personajul care se descoperă pe sine în sufletul unei fete necunoscute: „Ne-am afundat în neobişnuita plăcere a confesiunii. Am vorbit despre toate şi despre tot, ca atunci când ştii că ceea ce spui va avea cele mai profunde vibraţii în sufletul altuia, care, cu trup şi suflet, este continuarea fiinţei tale în univers”(Necunoscuta din largul lumii, p. 86), idee pe care a redat-o plastic şi fin, dar cu alte mijloace decât ale prozei, Vasile Romanciuc în poezia Sentiment: „Aceasta, / aceasta cred că e dragostea: / întâlnirea cu mine însumi / în inima ta”.
La textele incluse în volum autorul mai adaugă în final trei schiţe – Nostra via dolorosa, ...Iar el citeşte cărţi...! şi Se duc ai noştri – vin ai noştri – proză în care este reflectată contorsionata noastră realitate, unele aspecte ale ei având corespondenţe în cel mai veritabil teatru al absurdului. Primul text e despre o călătorie a autorului la Tiraspol unde urmează să aibă loc premiera unui spectacol după piesa lui Mihail Sebastian „Steaua fără nume”. Pentru a reda anumite similitudini dintre diferite epoci, Andrei Burac foloseşte ingenios secvenţe din Jurnalul lui M. Sebastian, în special anii de război 1941-1942, apoi şi un moment din propriile amintiri, anul groaznicei foamete din 1947, toate întâmplându-se în acelaşi loc – Tiraspol... Autorul nu dă sfaturi, nu acuză, nu se lamentează, ci doar scrie-descrie nepărtinitor îndemnându-l pe cititor să mediteze, să compare, să analizeze, iar în consecinţă poate chiar să tragă şi nişte concluzii. A doua schiţă e mai mult o tabletă, precum scria T. Arghezi în celebrele sale Bilete de papagal, un text redat viu, plastic, veridic, prezentând un anumit nivel de mentalitate şi sugerând o anumită atitudine a unui om faţă de altul, ambii total diferiţi.
Ultima schiţă reprezintă câteva reflecţii ale autorului despre vremelnicia omului şi a celor făcute de el, inclusiv a puterii, căci e şi ea, puterea, o creatură umană. Şi ca o continuare firească, dar şi stilistică, a celor trei texte urmează Fragmente de jurnal (alese fiind cinci zile – de la 22 noiembrie până la 26 noiembrie 2004) în care, deşi relatează nişte evenimente concrete, descrie nişte oameni reali din viaţa noastră de toate zilele, autorul mânuieşte expresia nuanţat, accentuând momentele vulnerabile ale cotidianului nostru.
Volumul finalizează cu două piese – Traseul (într-un act) şi Câteva zile şi nopţi cu vedere la mare (în două acte) – texte mai puţin cunoscute, Andrei Burac rămânând, ca şi în celelalte piese şi scenarii puse în scenă sau proiectate pe ecran, devotat principiilor sale de explorator al sufletului uman împământenit, aici şi acum, printre contemporanii noştri.
Prin textele incluse în volumul Între somn şi veghe Andrei Burac demonstrează încă o dată calitatea sa de creator autentic, noţiune care include, fireşte, şi pe cea de intelectual, de om al cetăţii, trăsături manifestate atât în proză, cât şi în dramaturgie, dar şi în poezie, domenii literare în care, rămânând cu îndoiala de calfă şi proletar în încercarea sa de a exprima nişte adevăruri, ajunge la siguranţa de maistru şi stăpânitor al cuvintelor.
[1] Andrei Burac, Între somn şi veghe: [Proză, pagini de jurnal, dramaturgie], Chişinău, Prut Internaţional, 2005, 289 p. (col. „Scriitori contemporani”).