Pornind în relectura lui Eminescu...
Pentru tiparVolumul Eminescu după Eminescu. Texte şi contexte semnat de Adrian Dinu Rachieru se înscrie, în mod fericit, în campania de instituţionalizare a celui mai necuprins poet al românilor, în patrimoniul nostru cultural şi vorbeşte despre autorul cărţii, eminescologul timişorean, ca despre un critic cu metodă, care îşi propune să reaşeze lucrurile (foarte tulburate mai ales în ultima vreme) în privinţa unui mare poet, dar devenit controversat, mai mult din raţiuni bizare, în sensul că mai noii literaturii se arată plictisiţi de poezia lui Eminescu, afirmând că nu mai au ce descoperi în ea şi că este chiar un factor al stagnării evoluţiei literare, în timp ce generaţii la rând de cititori şi-au exprimat speranţa că poate alţii îl vor descoperi, îngenunchind în faţa neţărmuririi spiritului eminescian.
Criticul Adrian Dinu Rachieru canalizează aceste controverse pe făgaşul contextualizării poetului şi creaţiei sale, obţinând soluţii echilibrate în interpretarea lui Eminescu prin a combate idolatria de orice soi, care mortifică poezia eminesciană, dar deopotrivă şi contestările, denigrările ranchiunoase, care, şi ele, rămân în afara oricărei pertinenţe, dar în primul rând în afara criticii profesioniste.
Metoda sociologică a contextualizării se dovedeşte a fi destul de eficientă. Alăturându-se lui Iulian Costache, Adrian Dinu Rachieru a aplicat-o acribios, dezgropând fondul pasiv al memorialului eminescian prin recontextualizare. Factura acestui demers socioliterar la care procedează autorul volumului Eminescu după Eminesu recuperează, printre altele, de exemplu, perioada berlineză. Unii eminescologi o consideră nesemnificativă, pentru că atunci poetul nu a avut o etapă prolifică de creaţie literară. O analiză contextuală însă indică faptul că de această fază interiorizată a acumulărilor se leagă indiscutabil opera eminesciană de mai târziu, fără însă a se fi cercetat până în prezent la modul serios influenţa germană, remarcată şi de Dan Mănucă – o cale importantă pe care o deschide metoda lui Adrian Dinu Rachieru, ca în final aceasta să ducă la surprinderea unei imagini eminesciene dinamice şi vii: „Eminescu n-a voit să fie prins”, „el devine”, aşa cum afirma şi Mircea Eliade: „Eminescu creşte din el însuşi”. Afirmaţii care anulează idolatriile şi contestările neîntemeiate ale lui Eminescu.
În acest context, autorul liniştitoarei cărţi Eminescu după Eminescu se dovedeşte a fi un critic cu optimism pertinent, exprimându-şi nu speranţa, dar convingerea metodică a faptului că „alte generaţii îl vor înţelege altfel”. Dar trebuie să recunoaştem un optimism pe care îl nutreşte subconştient fiecare generaţie. Iată că metoda contextualizării descoperă şi fondul pasiv al receptorilor! Ar trebui să ne întrebăm, de asemenea, dacă nu cumva unul care tocmai prin negaţia lui Eminescu face dovada neputinţei frustrante de a-l recepta şi valorifica! În fond, fiecare generaţie va transmite celeilalte o explorare incompletă a poetului şi deci infinirea lui Eminescu.
Pornind în relectura poetului, volumul lui Adrian Dinu Rachieru lansează, mai mult sau mai puţin direct, şi nişte prescripţii imperative. Iată unele dintre acestea:
• „Avem obligaţia de a ajunge la Eminescu”. Adică nu trebuie să ne lăsăm tentaţi de pretenţia înţelegerii totale a lui Eminescu şi nici de nerăbdarea superficială de a-l interpreta definitiv.
• Să reinventăm etalonul Eminescu prin relecturi proaspete, „urcând în text”, fără a ne mulţumi cu imaginea lui Eminescu pe care o datorăm altora. Elogierea abstractă este mortificare.
• Să ne opunem şi demitizării care funcţionează ca un nou mit. Pentru că demitizarea, ca efect al decontextualizării, nu-l aduce în actualitate pe Eminescu, ci îi face un deserviciu, furându-i şi trecutul.
• Să respectăm dreptul lui Eminescu la o posteritate scutită de izul muzeal.
Şi nu în ultimul rând:
• „Eminescu trebuie apărat de români”!