O lecţie a neuitării
Pentru tiparÎn ochii mai multor prieteni care au citit romanul lui Nicolae Dabija Tema pentru acasă am descoperit lumina revelaţiei, iar în ochii autorului – conştientizarea succesului. E drept că nu există succes care să nu ascundă în sine şi ceva din tragedia crucificării. Romanul s-a născut dintr-o posibilă crucificare. Unul Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat acolo jos, sub stânca de la Ţâpova, dacă poetul care s-a prăbuşit în hău ar fi făcut însă un pas greşit. Întunericul se pregătea deja „de sărbătoare”. Parcă văd cum forţele negre ar fi jubilat sub răstignirea lui. Noroc că mai există îngeri care ocrotesc talentele! Înfăşurat în aripile lor, Nicolae nu s-a strivit de tot, ci, după cum mărturiseşte personal, a fost „teleportat” într-o dimensiune nouă a creaţiei:
„– În acele clipe, de la fundul prăpastiei, am văzut ca în lumina unui reflector nişte bărbaţi, femei şi copii adunaţi în jurul meu, ca să-mi întindă mâna şi să mă ridice din bezna în care mă prăbuşisem”.
Acele fiinţe stranii l-au salvat şi, totodată, l-au „obligat” să le dea ascultare şi să aştearnă pe hârtie amintirile lor. Nu ştiu de unde s-au luat şi ce reprezentau, dar le-am simţit şi eu prezenţa, când m-am dus să-i fac o vizită la domiciliu.
Suportase mai multe operaţii şi se afla pe patul de convalescenţă. Tras la faţă şi cu cearcăne sub ochi, arăta ca un martir retras în sihăstrie. În spatele lui, pe perete, se vedea o icoană în lacrimi. Mi-am zis că putea fi de la umiditatea aerului. M-am aşezat alături, să-l îmbărbătez, dar tot atunci mi-am dat seama că nu are nevoie de aşa ceva. Era singur şi totuşi părea că tocmai se despărţise de o droaie de prieteni. Pe pat, pe masă, pe podea erau împrăştiate o mulţime de foi aşternute cu scrisul lui mărunt şi apăsat.
– Ce faci? l-am întrebat.
– Lucrez.
– În starea asta?
– Da... Scriu un roman... şi am impresia că personajele plutesc în jurul meu. Aduc cu sine o mulţime de imagini dintr-o lume dureroasă şi necunoscută. Fără ele, aş cădea în depresie. Cu ele însă mă simt înaripat. Suferinţa mea dispare, când mă conectez la suferinţa lor...
Am plecat un pic contrariat de situaţie. Pentru mine, Nicolae Dabija a fost şi va rămâne un poet, un mare poet. Nu Eminescu, un Nichita Stănescu sau un Grigore Vieru, ci unul aparte – unic şi irepetabil – unul pe care şi l-ar dori, cu siguranţă, oricare dintre marile literaturi occidentale. Din acest punct de vedere, putea să se oprească şi aici. Rar cine şi-ar fi dorit mai mult. Dar, de când s-a înrolat ca „general” şi ca „soldat” la săptămânalul „Literatura şi Arta”, poetul a devenit un adevărat tribun al Basarabiei, cu sute de articole şi zeci de volume de publicistică – din nou, suficient de multe şi de serioase pentru o strălucită carieră literară. Dacă mai adăugăm aici şi faptul că de foarte multe ori şi-a ilustrat cărţile cu schiţe şi desene capabile să satisfacă până şi orgoliul unor desenatori de profesie, atunci nu văd de ce era nevoie să meargă mai departe. Şi nu oriunde, ci în pustiul prozei, presărat cu osemintele unor cutezători care, adesea, s-au crezut capabili să editeze romane de succes, dar nu au reuşit să facă decât castele de nisip.
Creaţia e o chemare, un strigăt de luptă pe care e mai bine să nu-l auzi, dacă nu eşti în stare să-l urmezi. Nicolae l-a auzit şi l-a urmat...
Când mi-a dat un exemplar al romanului, am avut o ezitare, o nelinişte: ştiind cât de inspirat este poetul Nicolae Dabija, mă temeam să nu rămân dezamăgit de prozatorul Nicolae Dabija.
Romanul modern are exigenţele sale. El nu se poate naşte dintr-o poezie sau din tânguiala mătuşii Mărioara şi vânzolelile lui moş Ion. Dacă nu vrem să ne exilăm de bună voie în găoacea unor subiecte demodate, nu trebuie să ne fie teamă de problemele general-umane. Un scriitor modern trebuie să fie interesant nu doar cititorului din Baraboi sau din Chişinău, ci şi celui din Paris, din Tokio sau din Sydney. Se înşală amarnic scriitorul care crede că poate face un roman dintr-o beţie de cuvinte. Astăzi cuvântul nu mai este un element de jonglerie în literatură. Devii celebru nu violând cuvintele, ci căsătorindu-te cu ele...
Cu aceste gânduri, m-am apropiat de filele romanului ca de un stol de fluturi răniţi, gata să se risipească la prima neatenţie a cititorului. Lectura însă m-a convins că prozatorul Nicolae Dabija a venit cu temele făcute. Romanul se aseamănă extrem de mult cu cel care l-a scris: profund şi bătăios, dar, în acelaşi timp, sensibil şi timid, cu sufletul ca o rană deschisă, pe care o poţi face să sângereze doar atingând-o cu privirea.
Tema deportărilor, gulagul, închisorile siberiene au constituit subiectul a numeroase cărţi, editate inclusiv în Basarabia. Exista riscul ca scriitorul să cadă în capcana imitării lor. Repetările – aceste cuiburi ascunse de mitralieră – l-ar fi răpus. Şi atunci Nicolae Dabija a recurs la o poveste de iubire pe care a trecut-o prin calvarul suferinţei, reuşind un roman plin de emoţii şi filozofie, un roman din care ai ce învăţa. Iubirea e singura virtute care ne ajută să rămânem oameni, ca şi cum ne şoptesc buzele Mariei – tânăra cu ochii „ca cerul de peste brazi” care se duce în Siberia după Mihai Ulmu, convinsă că, fără dânsul, viaţa ei nu are rost.
Marile iubiri nu se caută. Ele se prăbuşesc peste noi ca o avalanşă, făcându-ne să ne întrebăm: pentru ce trăim? Nu e greu să fii îndrăgostit. E greu să iubeşti şi să nu fii fericit. Pus în faţa acestui sentiment, Mihai se lasă copleşit de măreţia lui, de această iubire „ca un cutremur, ca o spaimă, ca o cădere într-o fântână adâncă sau ca o prăbuşire în cer”. Totală. Fără rezerve. Fără discernământ...
Ea străbate ca o rază de lumină arhitectura întregului roman, iluminându-l din interior. Fără ea, fără această iubire, ne-am fi afundat în paginile unei cărţi sumbre ca într-un ocean al disperării. Închisorile staliniste aveau un singur scop – să distrugă tot ce este omenesc în deţinuţi, să-i dezveţe a gândi, să-i îndepărteze de credinţă, să-i transforme în dobitoace bune de scos aur şi cărbune din pământul veşnic îngheţat.
În aceste condiţii fiecare luptă în felul său pentru supravieţuire. Sunt foarte diferiţi ca profesii şi etnii şi, chiar dacă majoritatea lor sunt intelectuali, au atitudini şi mentalităţi contradictorii. Unii evadează în amintiri, alţii – în credinţă, ceilalţi – în subconştient sau în preocupări cotidiene.
Mihai Ulmu se salvează prin iubire. Maria, chiar şi după ce este ucisă de o santinelă, rămâne pentru el o călăuză. El poartă cu sine amintirile iubirii lor aşa cum un ocnaş poartă în permanenţă lanţurile după sine. El ştie că fără amintiri, fără memorie omul e ca un pom smuls din pământ cu tot cu rădăcini. Ca să-l convingă şi pe cititor de acest adevăr, autorul înfige cât mai adânc în inima lui acest vârf de lance, procedând aidoma lui Grigore Vieru care spunea: „Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veşnicia ca să-l depăn până la capăt. Şi, dacă m-aş trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reuşit eu să rostesc într-o viaţă de om. Iar dacă n-ar reuşi nici el – să fiţi atenţi la ce îngână ierbile din cimitire!”.
Nicolae Dabija e un maestru al cuvântului, dar nu recurge la cuvinte ca să închege cu ele gânduri şi idei. El, pur şi simplu, te îmbracă în ele, te face să simţi mirosul lor, să trăieşti răceala sau căldura lor, să devii unul din suferinzii care luptă cu moartea albă din Siberia. În iadul de aici, zice autorul, e insuportabil de frig. Un frig „de sună oasele în tine, când lacrima pe care o slobozi – în drumul de la ochi şi până la pământ – se preface în mărgea de sticlă, iar aerul devine palpabil, irespirabil, din care cauză simţi că te sufoci”. Citindu-l, ai impresia că fulgii îngheţaţi te biciuiesc ca nişte cioburi de sticlă, zdrelindu-ţi carnea de pe suflet. Simţi cum bezna albă te înghite de viu, te striveşte şi nu ai unde fugi de ea, pentru că moartea stă de strajă ca o santinelă. E o lume a durerii. O lume fără margini, în care iadul e la el acasă – pretutindeni, atotbiruitor, omniprezent...
Cartea se citeşte uşor, cu sufletul la gură, chiar dacă pe alocuri jurnalistul o ia înaintea prozatorului şi transformă anumite pagini în eseuri. Mihai Ulmu nu e singur la închisoarea Zarianka. Alături de el îşi duc crucea şi o mulţime de infractori de drept comun, hoţi şi bandiţi, soldaţi şi temniceri. Unii caută singurătatea. Alţii – gloata. Cu toţii însă vor să se spovedească. Scriitorul simte asta şi devine confesorul lor. În nopţile polare, lungi cât veacul, când zăpezile acoperă barăcile până la acoperişuri, deţinuţii îşi aduc aminte că şi ei cândva au avut parte de o altă viaţă, cu bune şi rele, cu bucurii şi decepţii. În acele clipe, ei devin din nou oameni, aşa cum au fost şi cum se încăpăţinează să rămână. Amintirile lor se transformă în descrieri ale unor tragedii umane individuale, care se înscriu în canavaua generală a romanului, dar, în esenţa lor, rămân eseuri separate, ca nişte cărămizi frumoase, şlefuite ca un diamant, pe care autorul le lasă împrăştiate în dezordine pe lângă piramida construită din iubirea lui Mihai şi a Mariei.
Una din aceste „cărămizi” e şi povestea părintelui Ioan Florenski – o lumânare ce tresare brusc, împrăştiind în jur stropi de lumină şi făcând ca cerul, cu miile lui de stele, să coboare peste deţinuţii din baracă şi să le amintească că şi ei sunt oameni – oameni pe care Cel de Sus i-a făcut după chipul şi asemănarea Sa şi care, uneori, îngenunchează lângă ei şi se roagă pentru mântuirea lor.
Fireşte, nu felul de a scrie, ci felul de a gândi decide valoarea unui scriitor, iar aceste „abateri lirice” de la subiect nu sunt descrieri artificiale, ci pagini de reflecţii, pagini care te înfioară, te pun pe gânduri, te răvăşesc. E lupta firească dintre poetul liric şi prozatorul realist. Poetul, prin excelenţă, este un rebel, un visător. El poate fi nelimitat în fantezia sa şi atât de permisiv cu personajele, încât să le descrie idealizat sau rupte din context. Nimeni nu va condamna un poet care transformă sublimul într-un impresionant foc de artificii. Un prozator însă pierde acest drept din momentul în care preferă credibilitatea în locul abundenţei de metafore. Nicolae Dabija a intuit acest lucru şi a păstrat echilibrul dintre „zburdălnicia” primăvăratică a poetului şi calmul aşezat al prozatorului.
Spre finele cărţii autorul se concentrează mai mult asupra lui Mircea, băiatul celor doi protagonişti, care intră cu teamă în această lume nouă, străină şi ameţitoare, dar promiţătoare. Trenul îl duce spre casa părinţilor săi printre garduri de munţi şi perdele de arbori, cu lacuri „ca nişte bucăţi de cer aşternute pe pământ”. Totul e necunoscut şi emotiv. Neliniştea îi dă târcoale, dar se uită în ochii tatălui său şi înţelege că nu e singurul care încearcă să treacă peste neuitare, să redescopere realitatea. Aici, autorul se transformă într-un psiholog subtil care pătrunde adânc în subconştientul lui Mihai şi descrie foarte precis ceea ce simte el când nimereşte din nou în sânul civilizaţiei, în care are impresia că se sufocă de prea multă libertate. „Avea un sentiment straniu, ca şi cum ar fi fost alcătuit din doi oameni nedespărţiţi, dintre care unul mai era prizonier, cu cătuşe la mâini şi la picioare, iar celălalt, omul liber, era supraveghetorul acestuia”. Frigul ucigător al Siberiei rămăsese în urmă şi totuşi o parte din el se aciuase în sufletul lui Mihai, făcându-l să tresară ori de câte ori vedea un miliţian sau un bărbat în uniformă militară. Trebuia să se comporte ca un om liber, trebuia să redevină ceea ce a fost şi, chiar dacă libertatea se învaţă foarte greu, cititorul simte că va reuşi. Fostul profesor de română sugerează că dictatura poate fi învinsă, dacă Omul din noi nu s-a lăsat învins de dictatură!
Romanul e o lecţie întreruptă brutal de tancurile sovietice. După o lipsă cât o veşnicie, Mihai Ulmu revine acasă şi, strigat de amintiri, intră în şcoala de unde a plecat, descoperind o clasă plină de elevi (acum maturizaţi) care aşteaptă ca profesorul să reia de la capăt lecţia întreruptă. Atunci, demult, în ziua când fusese arestat, elevii urmau să răspundă la întrebarea: „A fi om – o artă sau un destin?”. Şi fiecare vine cu răspunsul său, vorbind deschis şi sincer, de parcă şi-ar ţine sufletul în palme, dar toţi împreună accentuează faptul că a fi Om este, în primul rând, o mare datorie. Era trecut de miezul nopţii, iar ei nu se mai săturau de vorbă, ştiind că trebuie să rămână oameni şi să facă lumea din jurul lor mai bună, mai frumoasă...
Incitant şi tulburător, romanul lui Nicolae Dabija încearcă acelaşi lucru în sufletele noastre.