Un (alt) peregrin la curţile dorului
Pentru tiparUn Grigore Vieru aproape legendar răsare şi străluce din această carte a preotesei Olguţa Caia, Grigore Vieru / Pelerin pe drumuri nemţene (Princeps Edit, 2010), scriere izvorâtă din prea-plinul adoraţiei, când patetice, când sfioase, ca în faţa unui idol. Personajul avea, într-adevăr, charisma unui misionar, emanând, succesiv, blândeţea înţelepciunii şi patima, ardoarea, tenacitatea celui pătruns de importanţa misiei sale, ca şi a adevărului pe care îl propăvăduia. Era, această descindere publică a lui Grigore Vieru, un fel de, cantemiresc vorbind, gâlceavă a înţeleptului cu lumea. O lume care îl aştepta, dornică să-i audă cuvântul, şi o alta care îl blama, când nu-i pregătea chiar capcane, în care l-ar fi vrut prins definitiv. La distanţă, îl văd ca pe un alt Avram Iancu, cântându-şi durerea de a nu fi fost înţeles. Mai de aproape, ieşirea sa în agora, ca şi vorbirea deseori oraculară, mi-l aminteşte pe Ioan Alexandru, care îl întâmpina cu îmbrăţişarea (de) frate! chiar şi pe acel ce îi era duşman. Dacă pentru autorul Imnelor apelativul frate!izvora (şi) dintr-o pornire sapienţială, sugerând o „frăţie” monahală, la Grigore Vieru era exprimată speranţa regăsirii fratelui pierdut (de peste râu), a rădăcinii de foc,desprinsă, multă vreme, de vatra sacră, de matricea primordială. Spre deosebire de aceştia, un Nichita Stănescu te întâmpina cu formula: bătrâne!, dar semnificaţia adâncă era tot aceea, de frate! Se bucurau de această apelare, deopotrivă, prietenii, neprietenii, cunoscuţii, necunoscuţii. Nichita vorbea o altă limbă decât noi toţi, o limbă a îngerilor şi a necuvintelor, o limbă a neînţelesurilor pline de-nţelesuri. Ioan Alexandru parcă mereu oficia o slujbă, îşi asuma rolul unui preot fără lăcaş, pentru el orice piatră şi orice zid devenea un altar, iar ascultătorii – oiţe ce trebuiau îndrumate pe calea cea dreaptă. Dintre toţi, singur Vieru vorbea limba pământenilor, chiar dacă se dedulcea şi el cu metafore şi parabole, dar mesajul lui subiacent era limpede ca lacrima. Nu o lacrimă a lui Eminescu, cum s-a văzut pe sine, ci o lacrimă a lui Vieru: pentru Ţara pierdută, pentru copilăria trecută, pentru maica însingurată. Sunt tropi de o mare simplitate şi transparenţă, ca în poezia populară sau ca în „dimineaţa poeţilor” noştri. Unii strâmbă din nas sau chiar resping o astfel de poetică, acum, în epoca celor mai sofisticate, mai năstruşnice, dacă nu aberante combinaţii lexicale. Poate că, într-adevăr, poezia lui Vieru ne vine cu o jumătate de veac mai târziu. Dar Basarabiei însăşi i-a trebuit o jumătate de veac ca să-şi recapete vorbirea şi scrierea de-acasă. Or, Vieru, prezenţa lui lirică şi prezenţa lui orală, în spaţii publice, dau seamă tocmai de această reîntregire a fiinţei şi a simţirii româneşti, după o fractură istorică.
În cei 20 de ani, cât i-a fost dat să vieţuiască în relativă libertate şi comuniune cu Patria-mamă, Grigore Vieru a peregrinat toate meleagurile româneşti, nu doar cele nemţene. Dar celelalte încă nu şi-au găsit cronicarul care să-l evoce, să-l invoce. Fulguraţii de gând şi taină au apărut / apar peste tot, mai ales după trecerea sa „acolo unde nu-i întristare nici suspin”, dar nimeni încă n-a reuşit să reconstituie o prezenţă şi un itinerar, aşa cum o face preoteasa Olguţa Caia. Strănepoată de Creangă din Pipirig fiind (pe un frate al dumneaei îl cheamă pur şi simplu Ion Creangă!), dimpreună cu părintele Teoctist, au făcut, din casa lor de pe Pometea, casă de oaspeţi şi muzeu, un fel de pol magnetic al Târgului Neamţ, care-i atrage pe mai toţi degustătorii de grai şi suflet românesc. Poezia, cântul, rugăciunea, discuţiile aprinse despre istorie, politică şi alte cele sunt, se pare, o moştenire de familie. Bunica autoarei povestea că, la părintele Gheorghe Creangă, veneau uneori, dimpreună cu autorul Soacrei cu trei nurori, Eminescu şi Kogălniceanu: „Cei trei stăteau în salon iarna şi făceau nopţi albe când zăpada era cât gardul. Vara stăteau în livadă, unde făceau un foc înalt care lumina şi purifica împrejur. Eminescu niciodată nu citea, doar recita şi se uita spre cer de credeai că atunci compune poezia”. Dacă istoria literară pune sub semnul întrebării aceste întâlniri, preoteasa Olguţa ne îndeamnă să le credem, întrucât „bunica mea, cea care a trăit viaţa pământeană ca o pregătire pentru cea veşnică, nu putea decât să spună adevărul”. Oricum, un pic de legendă nu strică.
În casa-muzeu din Pometea m-am dedulcit eu însumi de zeci de ori, în şezători diurne sau nocturne, cu scriitori şi artişti veniţi din toate zările. Dar n-am bănuit nicio clipă că preoteasa, în interludiul dintre două sau nouă recitative, ne trece la un catastif, cu toate zicerile şi contrazicerile noastre. Am rămas uimit acum, citindu-i cartea, să aflu o reconstituire aproape live a ceea ce s-a întâmplat şi / sau s-a spus în urmă cu 5-10-15-20 de ani. Modalitatea de captare a cititorului e, ca să zic aşa, isteaţă: autoarea nu evocă (în stilul a fost odată ca niciodată...), ci redă, ca un reporter aflat la faţa locului, un eveniment ce se desfăşoară sub ochii noştri, deşi s-a petrecut acum (să zicem) 15 ani. Şezători literare, lansări de carte, concerte, nunţi, botezuri, sfinţiri (de biserici, de case, de oameni), veniri şi reveniri „de acasă, acasă”, agape organizate sau întâmplătoare, cuvinte potrivite şi cuvinte înălţătoare, toate sunt menite a ne conecta la un fapt de cultură, de minte, inimă şi literatură, la care, mai întotdeauna, Grigore Vieru este protagonistul. Pe lângă el, ceilalţi sunt ca un sobor bisericesc, după care vine alaiul credincioşilor. Şi atât el, Vieru, cât şi însoţitorii, vorbesc în pilde şi în parabole, ca magii. Nu lipseşte aforismul: „Birui-va nu ţara cu cele mai multe tancuri, ci ţara cu cel mai mult Dumnezeu”, zice Vieru, care recunoaşte, smerit, că s-a apropiat târziu de taina Bisericii, fiind aceasta una din tainele care îl apără. Şi cealaltă taină, iubirea de patrie şi de pământul străbun, i-a stimulat energiile, cum îi mărturiseşte, într-o convorbire premonitorie, lui Grigore Ilisei. Verbul său liric reverberează în toate spaţiile în care ajunge, fie şi din întâmplare. Pretutindeni este (era!) aşteptat, ştiut, descoperit. O pană de maşină în preajma Paşcanilor adună spontan sătenii în jurul lui, iar el, Vieru, nu pregetă să le spună poezii sau să cânte împreună cu ei. Altă dată, într-un autobuz, vrea să le plătească biletele la toţi călătorii. Orice ar zice cârcotaşii, de la Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru încoace, niciun poet român n-a avut o asemenea popularitate, o asemenea priză la public. Şi o asemenea glorie. Pe care el însuşi, în interviul pomenit (inserat în Addendacărţii), o amendează, cu luciditate: „Eu îmi ştiu locul. Îmi ştiu. Eu ştiu că nu sunt nici în Basarabia cel mai mare poet, cu atât mai puţin aici în Ţară. Înaintea mea sunt atâţia poeţi! Eu vorbesc numai de generaţia mea, nu vorbesc de marii clasici. Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru. Extraordinari. Doar cei care au plecat la strămoşi. Şi cei care au rămas. Adrian Păunescu, Ana Blandiana. Eu ştiu lucrul acesta, că nu sunt primul, nu sunt al doilea, dar eu ştiu că nu sunt nici ultimul”.
Tot în Addenda cărţii, Daniel Corbu relevă faptul, cunoscut de noi toţi, că Grigore Vieru „nu vorbea niciodată scriitorii de rău, nu-i pizmuia, invidia fiindu-i un sentiment străin”.
În octombrie 2008, când îşi lansa, la Vânători-Neamţ, Taina care mă apărăşi era copleşit de premii şi onoruri, autoarea, Olguţa Caia, i-a cerut îngăduinţa de a scrie despre popasurile lui nemţene. Poetul, bineînţeles că i-a dat-o, cu surâsul de taină ce îl aureola: „...ca să scrii mai uşor ar trebui să refacem traseele minunate, mi-ar prinde bine şi mi-ar întări sănătatea”. Două luni mai târziu, la plecarea din Iaşi (după o ultimălansare), îi mărturisea lui Daniel Corbu: „Frate Daniel, nu aş mai pleca de aici. Îmi e pur şi simplu frică să mă întorc în Basarabia. Simt că acolo mi se pregăteşte ceva rău”. Că i s-a pregătit sau nu, cert rămâne doar fatalul accident de automobil. Astfel dispărea – parafrazându-l pe Goga – probabil ultimul poet cu ţara-n glas.