Coadă călătoare, provocatoare
Pentru tiparVorbeam în zilele Salonului Cărţii pentru Copii (ce frumos cuvânt – salon!– pentru cartea copilului!) despre volumul Dianei Vrabie Literatura pentru copii, că s-a întâmplat fericit între Istoria literaturii pentru copii şi adolescenţi a regretatului Iuliu Raţiu şi lucrarea editorială a distinsului poet şi redactor Vasile Romanciuc. Iuliu Raţiu a descoperit pe ultima sută de metri literatura basarabeană pentru copii, anexând la superba Istorie o bibliografie cu scriitorii din Chişinău care scriu ori au scris pentru copii. Vasile Romanciuc a ridicat la altă demnitate literatura pentru copii, îngrijind colecţii de cărţi menite copiilor de diferite vârste, colecţii deja notorii, care fac buna imagine a editurii Prut Internaţional. Prin această contribuţie cele mai importante şi necesare cărţi din literatura universală au devenit accesibile micilor cititori, iar alături de aceste modele valoroase cărţile autorilor noştri se citesc mai altfel, iar scriitorii înţeleg mai nuanţat contextul în care-şi pun umărul alături de cei care duc temeinic această cruce.
Între scriitorii basarabeni pentru copii, cei care scriu proză scurtă sunt număraţi pe degete. Consacrarea excepţională a lui Spiridon Vangheli a lansat, odată cu pornirea în lume a Băieţelului din coliba albastră, un model provocator, care ţine cont de patronajul spiritual al bunelului de la Humuleşti, dar şi de felul de a fi al copilului. Câteva ediţii mai înainte am remarcat – s-a tras din toate tunurile! – revenirea lui Victor Prohin cu o carte de asemenea proză.
Anul acesta Cartea Anului a fost considerată Coada iepuraşului de Nicolae Rusu.
Nicolae Rusu, cavalerul celei mai prestigioase menţiuni la ediţia a XIV-a a Salonului Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret, aruncă punţi în cruce, punţi comunicante, tensionând creativ spaţiile cele mai la îndemână, provocând uluitoare recitiri şi mobilizări intertextuale în prozele sale scurte pentru copii...
Lecţiile de însuşire a noţiunilor, cuvintelor, de înţelegere a legilor şi regulilor din lumea celor mari au loc la tot pasul. Autorul face o paradă a posibilităţilor de auzire a copilului, care altfel nu creşte, altfel nu cunoaşte, decât descoperind Americi, decât mitraliind întrebări, cheiţe de aur ale cunoaşterii. Prospeţimea asocierii a ceea ce relevă imediat copilul cu ceea ce a descoperit câteva zile mai înainte e frumuseţea vânată subtil de Nicolae Rusu în celelalte subiecte, între care Mazăre verde e cu declaraţii de dragoste în parte pentru bunica, dar şi pentru bibliotecare. Bunica îi cunoaşte pe toţi oamenii din sat – o colecţie de caractere, de destine, între care e şi destinul ei, iar bibliotecarele îi cunosc pe... toţi scriitorii!
„Cât merg pe şosea, bunicăi nu-i tace gura nicio clipă. Dana, nepoţica ei, ascultă cât ascultă, apoi, foarte mirată, o întreabă:
– Bunico, dar cum de cunoşti atâţia oameni, despre care vorbeşti?
– Cum să nu-i cunosc, puică, dacă trăim în acelaşi sat?”
Dana se întoarce cu mămica în oraş, iar în autobuz continuă lecţia de citire. „Mama scoate din geantă câteva cărţi...
– Hai să citim, o îndeamnă mama, doar cunoşti literele...
– La scăl-dat...
– Şi e scrisă de Ion Creangă, adaugă mama şi-i pune înainte o altă cărţulie.
– La ci-re-şe...
– Scrisă şi ea de Ion Creangă, se bucură mama şi mai scoate câteva cărţi cu poze colorate.
– Dă-ni-lă Pre-pe-leac...
– Scrisă de acelaşi Ion Creangă.
– A-cul şi ba-ro-sul...
–...de Ion Creangă.
– Ha-rap Alb...
– Scrisă de...
– Ion Creangă, se grăbeşte să răspundă fetiţa.
– Bravo, se bucură mama şi deschide una dintre cărţi să-i citească, însă Dana vede înaintea sa o sacoşă spânzurată de speteaza banchetei şi se apucă să silabisească inscripţia de pe un borcan.
– Ma-ză-re ver-de..., apoi adaugă cu însufleţire: scrisă de Ion Creangă.”
Mama Danei e bibliotecară şi i-a spus fiicei că-i cunoaşte pe toţi scriitorii.
„– Şi-i ştii pe toţi, pe toţi?! se miră Dana.
– Pe unii îi ştiu personal, pe alţii îi cunosc prin cărţile lor, răspunde mamă-sa, obosită de atâtea întrebări.
Ochii Danei, ca două porumbrele, se aprind şi ea se agaţă de cotul mamei.
– Mămico, dar scriitorii sunt mulţi, mulţi?
– Da, desigur.
– Dacă s-ar aduna împreună, ar face un sat?
– Cred că da...
– Şi satul ar fi mai mare decât al bunicăi?
– Nici mai mare, nici mai mic.
– Vai, mămică, mata eşti ca bunica! Ea ştie toţi oamenii din sat..., iar mata îi ştii pe toţi scriitorii... Când am să cresc mare am să ştiu cât mama şi cât bunica.
– Dar ai să reuşeşti? e curioasă mama...
– Am să trăiesc la bunica şi de la ea o să-i ştiu pe toţi oamenii din sat. Iar după ce voi termina şcoala, voi lucra la bibliotecă, să-i ştiu pe toţi scriitorii...”.
Contextul iniţiatic al celor zece proze scurte îi menţine pe micii columbi între cărţi, în jurul cărţilor, ca în jurul lumilor ori ca în faţa porţilor întredeschise îmbietor spre he-he-he-e-e! ce lumi, iar aici plurilingvismul limbajului micilor prinţi – jocul, revelaţia, poanta chiar – e utilizat cu delicateţe, cu măsură, cu încredere în destinatari. Vântul român e o bagatelă şolticoasă, pe care mi-ar plăcea să o recitesc, dar aici aş cita doar dialogul-cheie:
„– Tăticule, vântul citeşte „Capra cu trei iezi”! se bucură Corina, apoi face o constatare: vântul e român.
– De unde ştii?...
– Dacă-mi citeşte cartea, înseamnă că înţelege limba. A vrut să citească şi revista, dar a văzut că nu e scrisă în limba română şi a închis-o la loc...”.
Declanşarea lui Nicolae Rusu se produce în cele mai la îndemână spaţii, autorul învăluind şi îmblânzind cu uluiri şi întrebări copilăreşti realităţile cele mai banale şi mai ştiute din calea noastră. În asemenea stări de spirit înţelegem mai clar valenţa comunicantă a cărţii destinată copilului şi imensitatea Americilor care-şi aşteaptă... columbeii.