Cărţi şi autori din afara graniţelor
Pentru tiparLocuind în Bucureşti, poetul Gheorghe Istrate a legat o relaţie de prietenie cu poetul şi editorul Radu Bărbulescu, din München, cu ocazia unei vizite de acum câţiva ani, însoţit de prozatorul Alexandru Ecovoiu, în Germania. În urma revelaţiei prilejuite de această vizită, prietenia spirituală dintre cei doi s-a statornicit, fiecare aducându-şi ofranda la menţinerea acesteia. Prin urmare, la Editura Radu Bărbulescu i-a apărut, în ediţie bilingvă româno-germană, datorată editorului, poemul dramatic Omul întrerupt şi câteva Rituale, specifice inspiraţiei poetului. Tot editorul semnează un portret, în care îşi divulgă adeziunea la observaţia lui Marian Popa că lirica poetului este intens emoţională, dar stăpânită de severitatea miturilor alese, de obscuritatea ritualică ancestrală.
Poemul dramatic Omul întrerupt vine să ilustreze mărturisirea autorului că, prin cărţi, îşi alcătuieşte „micul meu mausoleu”, care-l va perpetua prin obiectivarea în cuvinte. Se imaginează un dialog-mărturisire a unui Nenăscut, care cere o împlinire celestă a ciclului zămislirii, să poată să „umble pe sunet”, să-şi proiecteze pe cer crucea lui „neîntâmplată şi umedă”, să fie destinat a asculta doar imnuri. Poetul rescrie, aşadar, din experienţa maculantă a vieţii, nevoia de puritate, care se manifestă încă amniotic. Cum apar Tatăl şi Mama, ei se întorc, ascultându-l pe Nenăscut, din „stricăciunile vieţii” şi multele poteci ale lumii. Intervenţiile lui Dumnezeu fixează punctul ascensional decisiv, ca şi încurajarea imaculării, căci pregăteşte pentru Nenăscut înflorirea unui „izvor proaspăt”. În lumea Tatălui (şi a Mamei) „plouă cu boabe de fier incandescent în cântarele sparte ale sorţii” şi plouă păcatele pe care Nenăscutul încă nu le ştie, dar le presimte, căci umblă „din ou în ou o conversaţie a morţii cu moartea”, urmând să i se pregătească „pedeapsa amăruie” de a veni pe lume. În dialogul imaginar, Mama, presată de neîmplinirile vieţii, aspiră la imaculanţa fiului nenăscut: „prin porţile umerilor tăi nenăscuţi îmi car sacii cu moarte uscată”, iar Nenăscutul simte că, venind pe lume, se va „înnegri de prea multă lumină”. El va deveni un exilat din cer.
Deşi adoptă aici forma dialogată a unui poem dramatic, formulările, care oscilează între numirea brutală a învăţăturilor experienţei vieţii şi obscuritatea sugestiilor presupusă de situaţia imaginară, scrisul este intens liric şi poetic la nivelul formulărilor, trădând adevărata natură literară a autorului.
Rituale surprind câte un moment existenţial pe care îl dezvoltă poetic. Aici metafora juxtapusă duce mai departe ecoul faptului constatat. „Întreruperea” din titlul volumului se referă aici la suspendarea din curgere a unui moment existenţial, pentru a-l completa pe spaţiile lirice ale discursului istratian. Iată un exemplu din „ritualul” numit Exorcism: „o puzderie de singurătăţi / cincisprezece diavoli ciulesc urechile / şi zumzăie în grota somnului meu / ei vin pe brânci şi împing pământul / zorii din faţa nopţii / ei umplu cu întuneric lumina”. Se vede clar aici cum ceea ce urmează după enunţul prim lărgeşte orizontul, introducând şi accentul valoric dorit de autor şi dovedind că acceptă şi aşteaptă „pleiada nostalgiilor pure”.
Volumul Omul întrerupt vine să certifice o mai veche observaţie a subsemnatului, anume că „autorul este organic aşa cum scrisul îl arată: de o rigoare centripetă, slujind lucrul bine făcut, exersat în migala scrisului împlinit, de o aristocratică delicateţe, elitar prin repugnarea maculturii, un virtuoz al solitudinii”.
Poetul Dan Dănilă, stabilit la Leonberg (Germania), şi-a cristalizat creaţia în forme fixe, care îi dau un aer de incantaţie şi melancolie, ceea ce am mai remarcat când am scris despre cărţile lui. Recentul volum, limitat la 50 de poeme (Editura Timpul), atestă preferinţa lui pentru forma îngrijită, în care nu aduce noutăţi faţă de ceea ce ştiam. El se mişcă lejer în cerinţele unui tipar clasic, de o anume migală formală, de un anume meşteşugărism care constrânge. Dar nu la el, decât că rima fiindu-i adesea inspirată de cuvântul relaţionat, obligându-l la noi stăpâniri lexicale, altfel ignorate.
De la prima poezie, Poemul, autorul îşi dezvăluie alter ego-ul prin scrierea versurilor: „Poemul e această preţioasă oglindă / Spre care se apleacă fratele meu mut”. Acest al doilea eu al său, din profunzimea sa, ia iniţiativa mai departe, înfiorându-se de atingerile exterioare. Reperele inspiraţiei dau, în răsfrângerea lor interioară, semnale de conştientizare. Presimţirea asteniei de primăvară alertează calculul vârstei („şi îţi iei rămas bun de la toate”), destinul aparte al poetului pune problema limbajului („albe coli de muţenie albă”), iar semnele pe care le primeşte creează o punte şubrezită înspre asaltul exteriorului („nimeni nu o să bage de seamă”). Starea de Geniu pustiu nu poate nici ea ieşi din aceste determinări; prin urmare, „muri atât de tânăr ca să-i rămână / ceva mai multă veşnicie”.
Poezia lui Dan Dănilă se apropie de lamento-ul existenţial, care porneşte tot din starea aparte a poetului, al celui care – apropiindu-se aici de Nichita Stănescu – simte şi „cea mai lentă mişcare: / respiraţia pietrei”. Chemarea spre esenţial este de a pătrunde dincolo de profilul cunoscut al literelor, pentru a putea surprinde imagini pure, purtând semne estetizante („să bem doar apă de izvor strecurată prin harfe / de iarbă, lichidul acela purtat de o imagine veche / (o fată desculţă în zori cu ulciorul pe umăr), / să învăţăm iar limba privighetorilor / şi a pârâului care spune mereu aceeaşi poveste”). Întunericul şi somnul se opun zărilor şi elegiilor, cerşetorii „preafrumoşilor descreieraţi”.
Teama de asaltul rutinat al existenţei cheamă amintiri, chiar dacă estompate, ca într-un album care ţine captive pozele, şi trăinicia experienţelor personale („Astăzi e o zi deosebită, azi / ne vom revedea precis, / eu, dezbrăcat de dorinţe, / tu, într-o haină de vis”).
Pentru un om matur, confruntarea cu limita este firească, la fel pentru poet, care îi cântă ecourile duioase în poezie. Aşa face şi Dan Dănilă. Faţă de volumele lui anterioare, accentuarea riscurilor existenţiale îl individualizează pe ultimul, fără însă a fi şi o performanţă în privinţa mijloacelor figurative, care nu provoacă epatare. Forma îngrijită adoptată lasă să se vadă cum versurile curg din necesităţile rimei, deci ele se alcătuiesc la un pretext formal şi nu traduc o altă necesitate lăuntrică. Aceasta face ca ele să curgă cumva exterior, pentru a corespunde unui imediat orizont al aşteptării. Un exemplu: „Irepetabile nopţi, irepetabile zile, / timp mai gingaş ca rozul din zambile / în care sufletul îşi caută un port / pe unde să-şi sărute trupul mort” etc. Ceea ce lasă să se vadă mai mult meşteşugul autorului decât inspiraţia poetului.
Obsesiile lirice polarizează în jurul Timpului poeziei, odată ce „apusul” îl molipseşte pe eul poetic „de toate tăcerile”, lucrurile capătă noi dimensiuni: „un rezumat ar putea fi surâsul, / viaţa e un reflex necondiţionat / simţit din aproape în aproape, / aproape o poezie, dar invers citită”. Una dintre acestea, cea fundamentală, despre rostul scrierii, rămâne în rezolvare poetică, adică aproximativă şi himerică („dar cum s-ajungă / scrisoarea epigonului ca noimă / acolo unde nici condorul nu cutează?”).
Romanul Femeie, ia-o spre Vest! (Editura Polidava, f.a.) de Ioana Geier este o confesiune narativizată într-un recital şocant. Stabilirea ei la Augsburg, în Germania, este rezultatul unui şir de fapte care îşi însămânţează ecoul în sufletul autoarei. Pentru o femeie, realitatea şi implicaţiile căsătoriei sunt importante şi decisive, chiar dacă nu le înfruntă direct, dar le simte permanent, uneori cu discreţie. Când are puterea să le revadă critic, evadează în scris.
Lucrurile mari sunt văzute în urmele lor mici, care alertează gingăşia feminină, înfiorată chiar la ideea de rememorare. Sunt inventariate aspecte din anturajul familial, observând că multe dintre acestea „mie nu mi se potrivesc”. Cu acest mod de a vedea lucrurile, Ioana Geier intră în rândurile memorialiştilor literaţi ai exilului, un gen literar cultivat în general de bărbaţi, care se arată preocupaţi de teme „majore”, grave şi serioase, ca recluziunile abuzive şi nedrepte din anii comunismului, duplicitatea profitabilă a eliberatorilor ocupanţi, serviabilitatea faţă de ei a politicii interne şi externe a ţării noastre etc. Autoarea are curajul să intre în această categorie de reputaţie masculină fără să forţeze nota, ci totuşi, prin înzestrările certe, să împingă lucrurile către o personalizare benefică a scrisului său, în primul rând prin felul cum îşi gândeşte rememorarea: reacţiile sufleteşti ale transplantului ei, prin căsătorie, în complexul atât de diferit al sosirii în Germania („Cu Johann mă ciondăneam în fiecare zi, pe nimicuri”). Înregistrează diferenţele din spaţiul proxim („Aici nu e rumoare ca în bisericile ortodoxe. Nu vorbesc femeile între ele despre familie, politică, serviciu, în timp ce se predică. Doar sunetele de orgă sparg liniştea totală, te înalţă, te purifică”), în special comportamentale (cu cumnata ei, Lisa: „La ea trebuie să fie controlul, ea trebuie să fie informată tot timpul şi pentru orice există comentarii împotriva mea. Eu nu trebuie decât să iau găleata în mână şi să curăţ podelele”). În contrapondere, este evocată viaţa din Ţară, care îşi dezvăluie, pentru un suflet feminin, romanţiozităţile, printre grijile şi frustrările specifice. În schimb, textul memoriilor înregistrează cu durere stăpânită comportamentul crispat al conaţionalilor din Germania („La ortopedul român din Wertingen n-aş vrea să mai ajung niciodată cu fiica mea, n-aş suporta să mai văd faţa aceea crispată. Ce-om fi căutat noi, românce, în cabinetul lui? părea că se întreabă. Hei, omule, sunt de-a ta, avem doar o patrie-mamă!”). Dar infirmităţi de caracter observă şi acasă, cu aceeaşi imparţialitate care îi permite detaşări compensatorii în lumea imaginară a prizării frumosului mic din viaţă. Sufletul i se oripilează şi de ceea ce vede la televizor („Anul ăsta, apele au făcut prăpăd! Nu vreau să pierd ştirile. Nu mă bucură să văd imagini cu câini şi găini cocoţate pe garduri, oameni amărâţi jeluindu-se la tot pasul”).
Totul se dezvoltă cumva centripet, adâncind personalitatea eului mărturisitor prin conştientizarea reacţiilor sale. Această conştientizare se întâmplă sub ochii lectorului, care participă la un proces spontan de clarificare. Dar de la o premisă existenţială riscantă (ca să nu zic falsă), ca cea a căsătoriei cu un neamţ, pentru venirea în Germania, deducţiile nu trec dincolo de reacţiile negative ale perplexităţii. Nu există spaţiu sufletesc pentru altceva, reacţiile sunt unidirecţionate. De aceea, cartea pierde din interes pe parcurs, experienţele repetându-se fără deosebiri semnificative. Chiar îşi înfrânge reacţiile sufleteşti: „Ce simt eu... nu mai contează”.
În prezentarea finală, Eugen Evu e circumspect, subliniind meritele cărţii prin avantajele de conjunctură: „Scriind cartea aceasta cu o anume febrilitate confesivă, jurnalieră şi fără acest telenovelism ce domină mediile occidentale, scriitoarea are schema stilistică a epicii de natură confesivă, cu instrumentele incisive ale unui sociolog fin analitic. Nu avem însă o carte a comerţului, a consumului fugar, de story cu palpit romantic...”. Curajul confesiunii stă în etalarea fără prejudecăţi a feminismului debusolat, când mărturisirea devine imperativă. Scrierea secvenţională a cărţii contribuie la evidenţierea dinamică a acestui curaj.
Sub titlul Ante-scripum, Viorica-Ela Caraman, redactor şef-adjunct al revistei „Limba Română”, ce apare la Chişinău, reuneşte o suită de eseuri şi note de lectură, scrise iniţial nu pentru a fi adunate între coperţile unei cărţi, deci se justifică disparitatea lor (care fac parte dintr-o „aventură a căutării”, cum se exprimă autoarea, în Cuvântul-înainte al cărţii).
Această „căutare” are mai întâi în vedere clarificarea unor noţiuni şi sintagme fundamentale pentru literatură, cum ar fi Poezia ca valoare ştiinţifică, titlu care poate trezi o anume reţinere. Se ştie că, la noi, Mihail Dragomirescu a fost, în prima jumătate a sec. al XX-lea, cel mai îndârjit susţinător al unei „ştiinţe a literaturii”, sub influenţa conceptului de „Literaturwissenschaft”, obstinaţie privită cu ironie încă de contemporanii esteticianului. Viorica-Ela Caraman nu dezvoltă apropierea metodologică a celor două concepte, ci ca o stare ontologică, adică două moduri de gândire a căror conexiune se află în originea lor şi astfel pot fi corelaţionate. Interacţiunea se vede îndeosebi în desfăşurarea istorică a artei, fără însă a redefini esenţial specificul fiecărei activităţi: catharsisul obţinut metaforic şi cel obţinut ştiinţific. Cercetătoarea se opreşte asupra „coincidenţei” unor adevăruri pe care le „descoperă” deopotrivă ştiinţa şi arta, cu precauţia de a nu le confunda, deci în spiritul tradiţional al adevărurilor disciplinare. Exemplul tutelar rămâne cel eminescian: „Totuşi printre creaţiile care ilustrează poeticul eminescian /.../ se află şi meditaţiile lirice în care eul poetic, aparţinând lumilor himerice, îşi pune probleme care vizează realitatea comună într-un mod cât se poate de surprinzător. Iar în rândul cititorilor poeziei eminesciene va fi încadrată cu motivaţie certă şi categoria de oameni ai ştiinţelor exacte”, păstrând sublimitatea de bun-simţ a geniului care a intuit adevăruri ce aveau să fie confirmate de descoperirile ulterioare din ştiinţele exacte.
Apoi, cercetătoarea se întreabă dacă poezia cotidianului este o scriitură sau un limbaj poetic? Dacă proza devine un atribut al scriiturii, şi poezia cotidianului adoptă un fel de scriere „prozaică”, deci se procedează la o reevaluare a genurilor literare, întărită mai mult după experienţa postmodernistă. Autoarea se întreabă, pe drept cuvânt, dacă poezia postmodernă reprezintă o regresiune care pierde tocmai „starea poeziei”. Îi dăm dreptate, cu toate că formula interogativă poate produce o oarecare confuzie. Când detaliază, lucrurile se lămuresc: „Tentaţia imediatului, depoetizarea unor anumite toposuri poetice certificate de epoca modernă a poeziei, respiraţia discursiv-atonală a versului, lipsa unui sentiment special de creare / receptare a metaforei şi, în general, absenţa ei sunt semnificative pentru poezia actuală”. Problema inspiraţiei divine demult nu se mai pune, sub presiunea „ştiinţifică” a actualităţii. Dar se păstrează o delimitare categorică, aceea a autonomiei limbajului poetic „prin traversarea unor ipostaze prozaice aparent descalificative pentru identitatea liricului”. Ca şi Alexandru Lungu, căruia îi este consacrat eseul ce urmează, cercetătoarea se întoarce la fundamentele artei, pe care asaltul modernităţii şi al postmodernităţii le îmbogăţeşte, dar fără a le diminua înţelesurile originare.
Reluând chestiunea prozaizării poeziei (o „estetică a banalului”), V.-E. Caraman îi descoperă o funcţie inedită, aceea de „purificare a poeziei de convenţional”, exact invers de cum ar lăsa să se vadă, la o primă înţelegere, apropierea celor doi termeni: prozaicul „constituie un contrapunct faţă de poeticitate, potenţând-o pe aceasta din urmă”. Faţă de obişnuinţele teoreticienilor, interpreta lucrează pe vers şi pe termeni, atragerea teoriei spre concret inspirându-i întregului o vioiciune care stimulează adeziunea lectorului. Autoarea trăieşte simpatetic avantajul de a fi crezută pe cuvânt şi în concluziile teoretizante: „Poezia aflându-se astfel la o vârstă în care înnoirea în sens clasic este aproape o imposibilitate, acum îi revine misiunea de a deconvenţionaliza (tot prin inovare!). Or, de aici vine francheţea ei debordantă, cu o finalitate constructivă prin deconstrucţie, şi deci avantajul ei de fi şi a nu fi crezută pe cuvânt”. Mai apoi, o preocupă îndeaproape „temporalitatea literară”.
Cu o aceeaşi apropiere înţelegătoare şi jubilativă în faţa măiestriei, comentează unele cărţi, starea de ataşament certificându-i capacitatea de înţelegere argumentată. Despre poezia Lilianei Armaşu, remarcă: „Metafora denotă o grandoare de nebănuit a firescului”, la Emil Cioran şi Grigore Vieru sesizează „imaginea cameleonică”, la Mihai Ursachi descoperă „adnotările riscurilor revoluţiei poeziei din modernitate” etc.
Ca şi la scriitoarea Diana Vrabie din Chişinău, se poate aprecia la Viorica-Ela Caraman că „parcurge cu multă prudenţă un itinerar critic cu tradiţii remarcabile”, fără precauţii de „temeri” şi „disconfort” când aplică solida sa armătură teoretică realităţii vii a literaturii, dând mereu un exemplu de confirmare prin practică. Cărţile viitoare ale ei sper să întărească această stare benefică, de o nobilă iubire pentru valoarea cuvântului scris.