Mitologie şi poezie (I)*. Cazul Nichita
Pentru tiparBiografia poetului e opera lui.
Nichita Stănescu
Ieşind din perioada „uliciană” (cum singur mărturisea), când – semnând o cronică a debuturilor la „Adevărul literar şi artistic” (seria C. Stănescu / Cristian Tudor Popescu) – încerca, din „obligaţii evaluative”, să identifice vocile noi, Daniel Cristea-Enache purcede, aflăm, la revizitarea clasicilor. Fiindcă un volum anunţat, în pregătire, Lyrica magna, este o relectură („explicativă”) a jocului poetic stănescian; or, Nichita, exploatând cu virtuozitate, la limită, resursele limbajului, a produs, prin 11 elegii, un volum „de vârf”, incomparabil – zice (încă) tânărul critic – „minunate elegii abstracte”. E important că Stănescu interesează şi că, recitit acum, îşi dezvăluie – prin grila unui critic, şi el „de vârf” – inteligibilitatea, aventura semnificării, aproximarea sensului etc., dinamitând, se ştie, logica lineară. S-a risipit, ne întrebăm, ceaţa mitului? Poate fi „citit” Nichita doar textual, uitând folclorul scriitoricesc, abandonând percepţia contextuală? În fine, noile valuri de cititori, cu „gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pe soclu (cum îndeamnă, cu tenacitate, „revizioniştii”) sau e văzut, în continuare, cu accente imnice şi rezonanţă empatică drept cel mai important poet postbelic de la noi, revoluţionând limbajul? Iată, aşadar, câteva motive (temeinice, credem) de a repune în discuţie cazul Nichita, dincolo de gloria oralităţii şi „rumoarea” canonică.
Apărată cu cerbicie ori vehement contestată, icoana lui Nichita Stănescu, un clasic în timpul vieţii, seducător şi prin „risipirile” lui, cu un teribil succes la public (succes cumva paradoxal dacă ne gândim că lirica sa abstractă, transpersonală, chiar ermetică nu se oferea unor lecturi lesnicioase), se bucură, în fine, de un tratament editorial adecvat. Ne gândim, fireşte, şi la o recentă antologie, alcătuită de Ion Mircea, echipată cu un binevenit studiu critic al aceluiaşi. Cum poetul (un „timpan armonios”), genial şi prolix (cum s-a tot zis), n-a beneficiat, credem, de o selecţie „la sânge”, acest gest editorial este şi unul reparator, în sens imagologic. Fiindcă Nichita Stănescu, observa cu îndreptăţire tot Daniel Cristea-Enache, a fost editat necritic, „strivit” de amatorismul atâtor încropiri, aducându-i, de fapt, uriaşe deservicii, adunând cu hărnicie texte diluate poeticeşte ori inedite (în proliferare haotică) sau chiar volume onorabile, dar operând o selecţie discutabilă. Evident că după dispariţia omului, întreţinând o prelungită hipnoză, recitirea operei ar fi o firească obligaţie. Iar recitirea poate fi şi o lectură de redescoperire, dincolo de statornicie admirativă (împinsă în sanctificare) ori furii iconoclaste.
*
Provocând, sub flamura revizuirilor, o inflamată discuţie publică, binevenită într-o cultură matură, vegheată de necesarul spirit critic (uneori, e drept, eşuând, cu aplomb nihilist, într-un criticism generalizat), cazul Nichita Stănescu a stârnit reacţii extreme, dovedind că nu avem de-a face cu o valoare muzeală, definitiv clasată. Supraevaluat, zic unii, ploieşteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum „propunea” Cristian Tudor Popescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând cu minuţie „argumentele”, Theodor Codreanu dezaproba, firesc, această tentativă de „mutilare vandalică” a operei. Vom observa că, devenit „bun public”, poetul, violentând limbajul şi clasicizându-se, şi-a estompat în timp forţa de şoc, dar şi-a păstrat impactul şi prospeţimea lirismului, trăind, într-un dulce abandon, mirajul poeziei. Libertăţile pe care şi le-a oferit au impus un stil; filozofard, elegiac, inflaţionar, cultivând un vizionarism care, fixat în starea de mirare, conserva cu tandreţe imperfecţiunea (virtualitatea). Cosmoidul stănescian invoca salvator „dreptul la timp”. Magician, inventiv şi cogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, oferind cu generozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi (asimilate grabnic de urmaşi, îmbogăţindu-şi recuzita), exerciţii de silogistică ş.a., realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” de limbaj, Nichita Stănescu a promovat un modernism radical şi a provocat un mit pe care, de altfel, l-a încurajat. Sub aparenţa improvizaţiei, poetul – un hiperlucid – a oferit dezinvolt, parcă în joacă, game, edificând o poezie „de cunoaştere”, implicit o meditaţie asupra poeziei. Experimentările lingvistice, căzând deseori – să recunoaştem – în incontinenţă lirică, dezvăluiau, de fapt, „o imensă energie poetică” (cf. Gabriela Melinescu). Trăirea sentimentului, starea de mirare îi stârneau o febrilitate cu inflexiuni feminine; vocaţia prieteniei, cordialitatea flatantă, generozitatea risipită în gratuităţi, dăruind versuri, cărţi, monede, icoane ş.a, tabieturile boiereşti întreţineau un pelerinaj obositor, amplificat, desigur, de farmecul omului. Amicii roiau; condiţia de poet asaltat, împresurat de ceţuri mitologice, dăruit cu un uriaş talent, i-a asigurat şi duşmani statornici, muşcaţi de invidie. Lângă elogiile hipertrofice vieţuiesc, aşadar, şi opiniile drastice, cu aplomb nihilist. Dar o discuţie „rece” încă întârzie. Iar observatorii oneşti ai câmpului literar au sesizat, dincolo de efectul contaminant prin nichitizare, că astfel de reacţii au un vădit scop publicitar. „Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, Nichita Stănescu rămâne – ne asigură Gabriela Melinescu (vezi „Apostrof”, nr. 2/2004) – „un poet viu”. Dar şi un mit „îndărătnic”, fabricat printr-o retorică extatică şi anunţându-se „o prejudecată durabilă” (zic unii critici). Dacă Gh. Grigurcu, de pildă, e convins că putem vorbi despre un „postament oficial al nichitismului” (faima poetului fiind „opera” regimului), cu totul altfel stau lucrurile în fosta Iugoslavie. Carismaticul Nichita, un „înfiat sârbesc”, a trezit în Logoslavia (Puposlavia) un ecou greu de imaginat, truditorul acestei relaţii speciale fiind Adam Puslojić, dublura sa belgrădeană. Adam, acest mare fantast, a durat din legătura cu poetul ploieştean o mitologie. Mereu agitat, navetând între rugi şi plâns, bolnav de magnanimitate, acum un „matur furios” (cf. Mircea Dinescu), legenda Adam îşi defineşte ziua de muncă drept „ceasul sângelui golgotean”. Între ludism şi tragism, cel care se consideră Clopotul Nichita („clopotul tău nebun sunt eu!”) veghează apărând memoria marelui prieten. O carte mai veche (Versuri din mers, Editura Libra, 2003) vine să confirme această nestare (cf. Eugen Simion) şi această cumplită prietenie, atât de rodnică prin valul de traduceri pentru poezia noastră. Nici nu se putea un titlu mai potrivit pentru cel care, dorindu-se „soldatul poeziei româneşti”, ne anunţa fugitiv: „Scriu, doar / atât mai ştiu / despre mine” (v. Scrisoare vie), gata să moară „pe drum”. Volumul defineşte exact febrilitatea acestui ins doldora de proiecte, iubind – precum puţini – literatura noastră.
*
Nichita, aşadar, ar fi ajuns în zilele noastre un „mit exorbitant”, întreţinând o idolatrie nejustificată. Judecând sociologic, pare curios că un astfel de mit (şi încă din „lumea” scriitorilor!) supravieţuieşte într-o epocă a demitizărilor frenetice, a consumerismului feroce (inventând nevoi artificiale), a tranzienţei galopante. Încât o primă întrebare ne încearcă firesc; înainte de a afla dacă Nichita Stănescu este „un idol fals” (cum susţine, neobosit, Gh. Grigurcu), s-ar cuveni să cercetăm dacă el (mai) este un idol. Nevoia de idoli ţine, s-ar zice, de primitivismul tribal. Dar în epoca neoanalfabetismului TV, ea – ca ofertă mediatică – se manifestă virulent, ciclul de viaţă fiind scurt, starurile fiind ritmic devorate de industria spectacolului. Aşadar: este, oare, Nichita, azi, un idol? Sau, măcar, un scriitor „inoxidabil”?
Scriind, autorul încerca „popularea realului”. Dar cuvântul, ispitind colocvialitatea, rămâne un „organ fioros”, dovedindu-se un „instrument neîncăpător al poetizării”. Încât, ştiind prea bine că poezia se naşte din fiinţa sentimentului, Nichita realizează că poezia scrisă e doar o formă a poeziei. Conştientizând impasul, el va rămâne obsedat de imperfecţiune. Nu-l atrage cizelarea artizanală. Dar, indiscutabil, a creat un stil, purtând în lume o „originalitate misterioasă” (N. Manolescu). Cine îi urmăreşte devenirea va observa, fără efort, că avem de-a face cu un poet dificil, contradictoriu, dezvoltând, de fapt, un nebulos program gnoseologic. El va decupa, preferenţial, tema cosmogonică (asupra căreia se oprea, meticulos, şi Vasile Spiridon).
Dacă mitul este „o întâmplare exaltată” (obişnuia să spună cel care s-a bucurat de o rapidă clasicizare), Nichita – confiscat de mirajul poeziei, trăindu-l exaltat, aerian, „ireal” chiar – era un medium propice pentru o modă comportamentală şi poetică. O figură mitică deci. O precizare se impune imediat: nu Puterea – scrie apăsat Vasile Spiridon – a instituit mitul Nichita Stănescu. Evident, mecanismele vieţii literare, solidarizarea şaizeciştilor au impus, până la urmă, acele clasamente, încă valabile. Mitul Nichita este, în fond, un discurs publicitar. Dar nu fără suport axiologic. Iar dacă mitul ca atare are o valoare – atrăgea atenţia Roger Caillois – „ea nu e nicidecum de ordin estetic”. El aparţine colectivităţii, răspunde celor mai diverse solicitări, dar nu ne poate procura, penetrând „o plasă de determinări”, o explicaţie suficientă. Imaginaţia afectivă intră negreşit în joc şi rolul ei nu e de ignorat. Cu atât mai mult astăzi, în plină revoluţie iconică. Explozia mediatică la care asistăm convoacă, sub stindardul „ideologiei consumului” (H. Lefebvre), un repertoriu mitic şi arhetipal, purtând ecourile unui imaginar colectiv. Cultura însăşi este un context simbolic, producând relaţii de semnificare, atentând la receptivitatea subliminală. Iar simbolul e înţeles şi funcţionează ca „pact social” (E. Ortigues), legitimizator. Mai adăugăm, fără a insista aici asupra mecanismelor psihosociologice, că fenomenul publicitar (ca fenomen comunicaţional) are o certă finalitate persuasivă. Publicitatea, nota Vasile Sebastian Dâncu, orientează percepţia socială, vehiculând imagini-ghid. Or, o astfel de propunere (precum poezia lui Nichita şi, mai ales, Poetul) s-a impus cu uşurinţă, mizând tocmai pe seducţie. Asta comparativ cu presiunea aparatului de propagandă, cerând în anii totalitarismului docilitate şi dresaj ideologic. Persuadarea, în cazul Nichita, n-a avut nevoie de coerciţie. Socializarea mitului nichitian s-a produs pe cale naturală, putem zice, satisfăcând un şir de nevoi compensative în contextul mecanismului opresiv. E drept, şi personajul din spatele operei s-a îngrijit de această omologare, livrând – la cerere – câteva declaraţii „pe linie”. În rest, posteritatea critică, radicalizându-şi poziţiile în tentativa de a zdruncina ierarhiile osificate sau de a le îngheţa, „lucrează” chiar în sensul mitului nichitian. E limpede că această publicitate negativă (pe care s-a marşat în ultima vreme) l-a readus în atenţie pe autorul Necuvintelor, supunându-l tirului critic şi asigurându-i, şi pe această cale, longevitatea.
*
Trecut printr-o invidie pasageră (faţă de Labiş), mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cu acel „talent uriaş şi feroce” din amfiteatrul Odobescu, maturizându-se brusc (odată cu spendida sa generaţie) şi devenind iute un nume glorios, răsfăţat, cunoscând totuşi ezitări în faţa poeziei (şi, în consecinţă, lungi, chinuitoare tăceri editoriale), Nichita Stănescu a devenit o instituţie publică. În casa-club, deschisă oricui, s-au perindat mulţi, inventând febricitant amintiri. Victimă a propriei generozităţi, poetul a împărţit / risipit indulgenţe şi s-a bucurat de o imensă popularitate. Şi nu s-a referit niciodată denigrator la adresa vreunui scriitor. Bineînţeles, asta nu-l scuteşte de firescul tratament critic şi de ofensiva reevaluărilor. Doar că aceşti contestatari, trecându-l prin sita revizuirilor, atenţi cu denivelările operei, mută discuţia în plan moral, contabilizând laşităţile, erorile, complicităţile. Nichita nu a fost străin de astfel de abdicări. Atins de sedentarism (în sensul: „de stat locului şi în lucrare”), dezinteresat de conjuncturi, oricum fără vocaţie politică, un om „moale”, fără complexul genialităţii (cf. Eugen Simion), „ocrotit” de regim, Nichita e trecut acum prin malaxoarele noii corectitudini politico-culturale.
Spulberând vechi canoane şi criterii, noua ideologie literară s-a înverşunat, sub flamura postmodernismului, contra „bătrânilor şaizecişti”. Vituperând chiar proletcultic (scria Magda Ursache), fără a se sinchisi de propria lor autoritate morală, inchizitorii de modă nouă excelează în rescrierea biografiilor. Bineînţeles, rediscutarea tablei valorilor e un proces igienic, necesar pentru un sănătos metabolism cultural. În consecinţă, nici Nichita Stănescu nu e intangibil, nu poate fi un caz definitiv clasat. Dar cel care a produs în lirica noastră „o revoluţie comparabilă cu cea eminesciană” (cf. Geo Vasile) ar putea fi detronat, fiindcă nu satisface pretenţiile de model civic, cum cer zgomotoşii contestatari (unii, scriitori de fundal)? Să ignorăm apoi că poetica stănesciană – demonstra temeinic Marin Mincu – a impus o nouă viziune? E puţin oare? Şi, în ultimă instanţă, contestaţia îi sporeşte chiar faima: „Şi cuvântul / spintecat / e roşu pe din lăuntru! / Tăiaţi-mă ca să sângerez. / Sângeraţi-mă ca să mor ! / Amin!” (v. Mişcarea prin naştere e a doua mea moarte).
*
Curios, nimeni dintre cei care s-au aplecat asupra operei stănesciene, cercetând fenomenul receptării şi „denunţând” (vehement sau voalat) declinul ultimilor ani, n-a recunoscut că „vizibila încercare de marginalizare” (cum scrie, apăsat, C. Pricop într-un riguros eseu despre Literatura română postbelică, un prim volum ivit în 2005 la Editura Universităţii „Al. I. Cuza”) s-ar datora unei opţiuni (partizanat de grup), „omul fiind îmbrăţişat de tabăra adversă”. Criticul ieşean elimină orice echivoc şi, interogând contextul, explică aceste fluctuaţii de recepţie, observând că abundentele controverse nu priveau, de fapt, valoarea operei. Nici contextul estetic nu se schimbase de altminteri, iar polarizarea vieţii literare favoriza tocmai astfel de reacţii. E limpede că Stănescu nu mai putea fi negat după ce fusese întâmpinat superlativistic la debut; iar revistele „de opoziţie” încercau să ridice „zidul tăcerii” (lucr. cit., p. 169) prin strategii consensuale.
Mărturisesc cu regret că în cartea consacrată poetului (Nichita Stănescu – un idol fals?, Princeps Edit, Iaşi, 2006) n-am acordat atenţia cuvenită acestor aspecte care ţin de lărmuitoarea viaţă literară, lămuritoare în multe privinţe. Politica şi rivalităţile de grup (literar) n-au influenţat opera în sens valoric, dar, neîndoielnic, au bruscat receptarea ei. Fenomenul s-a prelungit după dispariţia poetului şi s-a acutizat în ultimii ani, fiind aruncate pe tarabă argumente etico-ideologice. Încât posteritatea stănesciană se anunţă dificilă, nescutită de seisme.
Obiect de adoraţie, „confiscat” în numele unui snobism fără frontiere, Nichita şi-a trăit destinul de mare poet. Aura poetului a remodelat biografia (Corin Braga), iar omul, seducător, un caracter „moale” (zic cei care l-au cunoscut) s-a lăsat trăit, la modul sublim, de către poezia sa. Instalat în această formulă sufletească, Nichita a dovedit la tot pasul generozitate, laşitate, histrionism şi atâtea altele; şi, nu în ultimul rând, frivolitate şi vulnerabilitate. Dubios moraliceşte (zic inclemenţii procurori), el devine o ţintă preferată pe latura labilităţii etice. Dar alintatul Nichita, să recunoaştem, a trăit – în plină epocă represivă – ca un om liber, s-a bucurat, jucându-se, dăruit vocaţiei sale, atingând starea de poezie. S-a desprins de conjunctură, ispitit de metafizic, trăind o formă de libertate, căzând în dicteu ori decepţionând. Surprinzător, pentru Alex. Ştefănescu, el pare „neatins de ideologia comunistă”, aspirând spre o viziune universalistă. Gh. Grigurcu, dimpotrivă, descoperea la poetul teatral şi limbut un diletantism înduioşător, melodramatic, fără dor de vreo idee, cumplite inegalităţi, presărate în toate volumele, afectând gândirea profundă şi, desigur, nemăsura în toate (inclusiv din unghiul recepţiei, incapabilă de o priză „critică”).
Vom reaminti că revoluţia stănesciană a marcat o mutaţie a viziunii poetice. Nichita ne-a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic, redescoperind modernismul interbelic, refăcând punţile de legătură cu o tradiţie fracturată. Poet până „în străfunduri” (cum l-a văzut Ana Blandiana), „revoluţionarul” Nichita a fost un inovator. Dar radicalismul său a fost unul pur estetic, propunând alte instrumente expresive. Trebuie să avem în vedere natura sacerdotală a poeziei sale („tăcând” lumea), modelul „fremătător” al lui Pârvan, angelismul insinuat în toţi porii acestui lirism care a descoperit „necuvintele” (ascunse în atâta moloz liric), încercând să dialogheze cu zeii; şi să nu-i cerem, aşadar, ceea ce nu a fost, reproşându-i absenţa militantismului. S-a trădat Nichita pe sine? Evident, vom descoperi cu uşurinţă eclipse ale inspiraţiei, după cum, pensând nereuşitele, putem biciui acest „registru meditabund” (ca să-l cităm, din nou, pe Gh. Grigurcu), nărăvit la diletantism. Dar ar trebui atunci să nu observăm că Nichita a impus un limbaj, nu un număr de texte; a impus, printr-o poezie filozofico-metafizică, un sistem simbolic. Şi-apoi, orice autor înfruntă timpul prin câteva titluri. Nici revoluţia nichitiană nu trebuie „citită” prin declaraţiile cohortelor de admiratori, semănând – prin adulaţie nestrunită – o păguboasă confuzie şi nivelând, fără filtru critic, peisajul literar. Oricum, nu e cazul să recădem în biografic. Dar după atâţia ani de la dispariţia sa, omul Nichita, magnanim, culant, imatur (Şerban Foarţă), iubind curtea perpetuă, amiciţia tuturor şi gestul gratuit, încă trăieşte şi fascinează. Şi, probabil, abia după ce vor pleca şi cei care l-au cunoscut, o discuţie critică, pe text, poate începe. Dar până atunci să acceptăm cu lejeritate ideea că Nichita ar fi un idol fals, o iluzie a criticii postbelice, o personalitate gonflabilă? Suntem convinşi că lirica sa, inegală valoric (cum altfel?), trecând testul primenirii generaţiilor, va străluci şi în zarea transmodernismului ce va să vină. Dacă, fireşte, zăbava lecturii va mai ispiti valul internauţilor...
*
Iarăşi curios, într-o carte „inevitabilă”, menită a isca doar scandal (crede Andrei Terian; vezi „Cultura”, nr. 27 / 10 iulie a.c., p. 11), Eugen Negrici, luptând cu Iluziile literaturii române (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008), ocoleşte graţios subiectul Nichita. Autorul, încercând a se lepăda de vinovata „atitudine fals-ocrotitoare”, denunţând zgomotos „falsurile patriotice”, pune sub lupă activitatea mitogenetică. Altfel spus, efervescenţa mitică de care, noi, românii, ne-am face vinovaţi. Oare doar noi? Precaut, autorul parează; mitul „laic” ar fi, înţelegem, un fenomen natural, de vreme ce „mitizarea este o tendinţă antropologică universală” (lucr. cit., p. 20). Încât, în pofida agresivelor demitizări, atitudinile de sorginte mitică vor exista mereu, ne asigură dl Negrici. Iar mentalul românesc, de certă potenţialitate emoţională, a fost modelat de miturile literaturii (în sensul unei „mistificări luminoase” a memoriei colective), ajungându-se chiar la un „eroism al mistificării”. Dar, aflăm, „marii scriitori – întreţinând o pioşenie globală – continuă să fie larii noştri” (lucr. cit., p. 28) Care ar fi soarta lui Nichita? Adevărat, mitizarea „înceţoşează percepţia”, iar Stănescu (alături de Labiş şi Călinescu) „şi-a pierdut pe moment strălucirea” (strecoară observaţia dl Negrici). Demonstraţia însă lipseşte. Acea „explorare rece şi precisă” se amână. Devenit „piesă de patrimoniu cultural” (cf. Ş. Foarţă), Stănescu ar fi fost menajat de o critică deseori complezentă, oarbă la declin, chiar „necritică”. Ne întrebăm: judecând opera, trebuie să invocăm, obsesiv, labilitatea omului, anturajul, culanţa, discursul oracular plonjând într-un „justiţialism feroce”? Trebuie însă, credem, să ieşim din narcoză, abandonând registrul imnic sau cel blasfemic. Apărarea valorilor nu înseamnă, neapărat, salvarea idolilor.
* În numărul viitor: Cazul Labiş.