Fructul publicisticii lingvistice
Pentru tiparCartea Şi totuşi, limba română! (Editura Prometeu, Chişinău, 2008, 496 pagini) adevereşte că autorul ei, Vlad Pohilă, este un publicist de tip enciclopedist, în măsura în care el vorbeşte în cunoştinţă de cauză, amănunţit şi convingător, inspirat şi – de cele mai multe ori – captivant despre locuri scumpe sufletului său, după cum se prezintă în articolul Pe urmele maestrului, la Fălticeni. Autorul consemnează la începutul cărţii că „există în lume localităţi remarcabile prin legătura ce o au cu o anumită personalitate, cu un eveniment, cu un fenomen sau legendă” şi nu dă un singur exemplu: „Oraşul Verona din Italia se identifică – nu-i aşa? – cu tulburătoarea poveste de dragoste ce i-a avut protagonişti pe Romeo şi Julieta” sau şi acest al doilea exemplu: „Austerlitz este o oarecare comună din Moravia (Cehia), dar ea a rămas în istorie prin una dintre cele mai răsunătoare victorii ale lui Napoleon Bonaparte”, sau – la urma urmei – şi al treilea: „Moşia Iasnaia Poleana este la fel de cunoscută printre bibliofili, ca şi nişte titluri de glorie ale literaturii ruse (Război şi pace, Anna Karenina, Învierea)...”. Dar Vlad Pohilă enumeră în continuare încă multe alte localităţi devenite celebre datorită unor personalităţi proeminente, dintre care n-ar fi putut lipsi cele româneşti – „Putna lui Ştefan cel Mare, Călugărenii lui Mihai Viteazul, Castelul Bran al lui Vlad Ţepeş (Dracula), Ipoteştii lui Eminescu, Humuleştii lui Ion Creangă, Mirceştii lui Alecsandri, Vălenii de Munte ai lui Nicolae Iorga...” – întrerupem aici citarea, ca să ajungem la... Fălticeni: „Aveam înmagazinat acest toponim, Fălticeni, încă de pe timpul primei lecturi a Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă. Mai reţinusem că aici a stat un timp Mihail Sadoveanu... Dar câte alte personalităţi şi-au legat destinul de acest târg: omul de teatru Matei Millo, Mihai Cuciureanu (1819-1844), un poet a cărui moarte cumplită, prematură, a fost deplânsă de Alecu Russo, T. V. Ştefanelli, cel care ne-a lăsat amintiri pe cât de amănunţite şi obiective, pe atât de emoţionante despre Mihai Eminescu, folcloristul Artur Gorovei (faimoasa revistă Şezătoarea), Nicu Gane (cartea de biografii romanţate Trecute vieţi de doamne şi domniţe...), scriitorii N. N. Beldiceanu (a tipărit, printre altele, în 1922, cartea Între Prut şi Nistru: Note din Basarabia), Anton Holban, Nicolae Labiş, Aurel G. Stinu (a cărui personalitate a fost readusă la noi de Iurie Colesnic, în Basarabia necunoscută)...”. Dintre multele şi interesantele informaţii oferite de enciclopedistul Vlad Pohilă nu putem sau nu avem dreptul să nu le pomenim pe cele referitoare la Mihail Sadoveanu, ca să remarcăm în sfârşit talentele de la obiectul numărul unu al articolului – de publicist şi de fotograf ale lui Vasile Şoimaru: „programul zilelor municipiului Fălticeni includea şi lansarea a două cărţi ale unui basarabean cu nume „sadovenian”, Vasile Şoimaru, dr. conf. univ. la A.S.E.M.: monografia Neamul Şoimăreştilor: 500 de ani de istorie (coautor: dr. Al. Furtună, Editura Prometeu, Chişinău, 2003) şi albumul Poeme în imagini (Editura Prometeu, Chişinău, 2004)”.
Am extins referinţele la articolul Pe urmele maestrului, la Fălticeni, pentru a exemplifica metoda de creaţie a lui Vlad Pohilă, care denotă satisfacerea nevoii de a da cititorului o informaţie amplă, expusă succint, prin selectarea unor nume şi titluri de primă importanţă în contextul respectiv. Or, Domnia Sa procedează în chip similar şi în celelalte compartimente. Cităm doar câteva adevăruri menite să ne servească drept îndemnuri pentru meditaţie: „...Limba noastră poate şi trebuie să fie un important element consolidator în societatea moldoveană, atât de pestriţă sub aspect etnolingvistic. Şi, atunci, se vor întreba unii: care-i problema? Problema e să se înţeleagă acest adevăr şi să fie acceptat ca axiomă. În caz contrar, intrăm iar în mrejele vechilor minciuni, nereguli şi nedreptăţi. Iar astfel intrăm într-o fundătură din care nu se ştie de există ieşire”, „Deşi a fost scrisă la începutul sec. XVIII, până în prezent este citată lucrarea lui D. Cantemir Descrierea Moldovei, mai ales momentul în care se spune că moldovenii nu prea au tragere de inimă la carte, că nu le-ar plăcea nici să înveţe, nici să citească... S-a schimbat oare starea de lucruri în Moldova în secolele care au trecut de la apariţia cărţii lui D. Cantemir? Dacă în privinţa învăţăturii constatăm o pasiune tot mai mare a conaţionalilor noştri, apoi este greu, totuşi, să declari sus şi tare că moldovenii din epoca contemporană ar avea o atracţie prea mare pentru lectură”, „Nu cred că-s prea mulţi cei care ştiu despre acest obicei foarte vechi al georgienilor de a dona tinerilor ce se căsătoresc, în ziua nunţii, pe lângă multe altele, desigur, şi două cărţi: o Biblie (Sfânta Scriptură) şi un volum cu poemul naţional Viteazul în piele de tigru, scris de Şota Rustaveli...”, „Numai datorită acelor două decenii şi ceva de aflare a noastră în componenţa Regatului României, limba română dintre Nistru şi Prut a renăscut, s-a revigorat, a înviat „ca viteazul din poveste”, spălându-se de „slin şi mucegai” (ca să-l parafrazăm pe poetul preot şi profet Alexei Mateevici; fără acei ani mai curând nu vorbeam în prezent decât un jargon româno-rus, riscând să nu-i înţelegem până la capăt pe Eminescu, pe Coşbuc sau Caragiale...”, „Este cu totul remarcabil rostul pe care l-a împlinit Valentin Mândâcanu, ca naţionalist, om de cultură, publicist, filolog, lingvist, ca ocrotitor al limbii române în Basarabia sovietizată, ca străjer la corectitudinea acestei limbi, expusă mereu primejdiilor, strâmtorării, influenţei nefaste din partea limbii ocupanţilor”...
Vlad Pohilă este proaspăt şi intransigent în interviul acordat ziarului „Flux” Să ne apropiem de Eminescu mereu, cu dragoste, dar şi cu recunoştinţa pe care le merită..., în care îl regăsim bine informat, just orientat în mulţimea de probleme pe care le ridică, şi în prezent, moştenirea eminesciană. Trecem peste consideraţiile privind denigratorii Poetului şi Publicistului, care îşi capătă – cum altfel? – dezaprobarea meritată, şi transcriem doar câteva opinii pe deplin valabile azi: „Nu numai tineretul nostru, ci toţi vorbitorii de limba română din Republica Moldova au nevoie cel mai mult de Eminescu, dacă e să ne referim chiar numai la cunoaşterea limbii şi literaturii române, dar şi a istoriei, a culturii naţionale. Liceenii, studenţii trebuie să citească din Eminescu nu numai cât recomandă programele de studii, dar să meargă şi mai departe în familiarizarea cu opera lui... Eminescu ne-a lăsat modele netrecătoare de poezie, la fel şi de limbă literară. A propos de limba română, el a scris, testamentar, pentru fiecare dintre noi: «Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită şi scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii». Şi – cu referire la noi, românii moldoveni: Eminescu a avut o abordare largă şi obiectivă a fenomenului naţional – situând, firesc, moldovenii, inclusiv pe noi, basarabenii, aflaţi şi atunci sub ocupaţie rusească, în arealul naţiunii române: «Suntem români şi punctum!». El, fiind – geografic – moldovean, a avut o perfectă conştiinţă a românităţii, a apartenenţei la limba română, la cultura română, în fine – la naţiunea română, mândrindu-se cu această identitate. Şi în acest sens – tocmai Mihai Eminescu trebuie să fie exemplu demn de urmat! Să dăm, aşadar, ascultare marelui Eminescu, şi nu la tot soiul de pigmei şi demagogi, promotori ai moldovenismului rudimentar şi agresiv (alias antiromânesc, eurofob şi, inerent, la noi – stupid, pervers, filorus)”.
Şi dacă opiniile de această natură – corecte – sunt relativ lesne acceptabile de toată lumea, cele din articolul titular, Şi totuşi, limba română!, conţin certe elemente de polemică, inclusiv cu analistul politic Vladimir Socor. Dar Vlad Pohilă n-ar fi Vlad Pohilă dacă nu şi-ar satisface şi în acest context plăcerea de a se manifesta ca lingvist de tip enciclopedic în sensul că despică firul în patru în legătură cu limba sârbo-croată sau croato-sârbă, una şi aceeaşi, însă numită într-un fel la Belgrad, capitala Serbiei şi a întregii Iugoslavii, şi în alt fel – la Zagreb, capitala Croaţiei. Dar în 1991, după fărămiţarea Iugoslaviei, „aceeaşi limbă a început a fi numită în trei, apoi chiar în patru feluri, în funcţie de noile formaţiuni statale apărute pe ruinele fostei Iugoslavii”. Publicistul ne informează că „noile state, respectiv noile denumiri ale limbii sârbo-croate, au dat mână liberă unor aberante «libere iniţiative» locale, care iniţiative sunt bune în business sau în comerţ, nu însă în lingvistică”, afirmând că: „Pentru buna funcţionare a unei limbi contează cel mai mult unitatea ei sub toate aspectele (lexical, gramatical, fonetic / ortoepic, ortografic etc.); limbile literare au apărut prin unificarea diferitor dialecte şi / sau graiuri; s-au dezvoltat şi se menţin, dăinuiesc tocmai datorită unităţii la care ne referim...”. După mai multe amănunte privind „nebunia lingvistică” din Iugoslavia de după 1991, publicistul trece firesc şi absolut necesar la limba română, mai exact – la starea de azi a limbii din Republica Moldova. Şi ne serveşte o seamă de adevăruri pe cât de uşor de înţeles pentru intelectualitatea bine şi temeinic instruită, pe atât de greu acceptabilă pentru mulţi conaţionali rămaşi în bezna analfabetismului politic, literar, lingvistic: „Acum, când unii politicieni de la Chişinău pun cu atâta râvnă problema denumirii limbii noastre – alta decât cea română –, desigur că ei o fac din raţiuni politiceşti, ideologice. Dar în ultimă instanţă ei o fac din nişte calcule egoiste, pentru că astfel «apără» statul de care au ei nevoie– ca să aibă ce conduce – «apără» o populaţie care le este necesară ca să-i voteze; în fine, ei îşi apără comoditatea personală şi nivelul, gradul lor de cultură; la ce bun ar obosi să-şi asimileze limba română – bogată, expresivă, nuanţată stilistic etc., când se pot «descurca» cu o limbă «moldovenească» săracă, amestecată cu rusisme, pe care ei le «savurează» din copilărie sau din inerţie...”.
De la cazul cu „nebunia lingvistică” din statele formate pe ruinele Iugoslaviei şi de la „nebunia” care se întâmplă la noi Vlad Pohilă revine la comentariul analistului politic Vladimir Socor (din 16 noiembrie 2007), mai exact – la ultima frază a discursului: „Criteriul cel mai important al acestor decizii politice trebuie să fie în toate cazurile opţiune democratică a cetăţenilor statului”. Domnia Sa ripostează cunoscutului publicist apusean că în cazul nostru problema este cu certitudine mai complicată şi lămureşte amănunţit: „Primo: pentru că la noi se încearcă edificarea unei societăţi şi a unei mentalităţi diferite de tot ce există în Europa, în lumea liberă. Secundo: pentru că la noi, tocmai din motivele amintite, nu poate exista opţiunea democratică. Terţio şi în fine: pentru că cetăţenii acestui stat au fost îndobitociţi decenii la rând, într-un hal fără de hal, cu tot felul de stupizenii „politico-filologice”, încât cea mai mare parte a populaţiei se află într-o groaznică derută, astfel fiind foarte uşor manipulabilă de către actualele autorităţi, care recurg, fără scrupule, la diverse fraude şi falsificări, la metode staliniste de intimidare, de presiune, de violenţă chiar”.
Atitudinea publicistului este fermă şi corectă: „La noi această problemă poate fi soluţionată numai de cercurile savante, intelectuale, culturale, în frunte cu Academia de Ştiinţe, care, de altfel, şi-au spus de mult, în 1994, opţiunea: numele corect al limbii scrise şi vorbite în Republica Moldova este limba română”.
Nu lipseşte referinţa de rigoare la cel mai mare lingvist al lumii, la răspântia secolelor XX şi XXI, Eugeniu Coşeriu („Din punct de vedere politic promovarea unei «limbi moldoveneşti» [...] este un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decât delictul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci «numai» anularea identităţii şi memoriei lor istorice”). Şi – ca o încoronare a întregului discurs – publicistul adresează două întrebări pe care noi personal nu le dorim retorice: „Ştiu oare «experţii» noştri politico-lingvistici această axiomă (afirmaţia citată a lui Coşeriu – I.C.)? Dar cei de la forurile decidente ale Uniunii Europene nu ar vrea să afle ce spune, la acest capitol, un specialist de talie mondială, care cunoştea perfect starea de lucruri existentă în Basarabia, actuala Republică Moldova?”. Întrebarea a doua se referă la „experţii” europeni care au acceptat, cică, denumirea de „limbă moldovenească”.
Concluzionând, remarcăm faptul că lucrarea semnată de Vlad Pohilă este o publicaţie consistentă, instructivă, aducătoare de lumină în diferite probleme complicate ale limbii, literaturii, istoriei, iar parţial şi ale altor domenii ale realităţii culturale din partea stângă a Prutului. Împărtăşind – şi în paginile ei – cititorului o considerabilă parte a cunoştinţelor sale – repetăm – enciclopedice, autorul ne-a dat încă o dovadă că publicistica scrisă în cunoştinţă de cauză, cu durere pentru ceea ce ni se întâmplă în virtutea unor condiţii precare şi cu sugerarea unor soluţii plauzibile, este în măsură să ne incite şi să ne îndemne la atitudini care ar putea deveni salvatoare.