Tipuri de regimuri politice: democraţie, autoritarism şi totalitarism
Pentru tiparRegimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societăţii, exprimă multitudinea de forme în care acesta se manifestă, reuneşte ansamblul relaţiilor dintre formele sociale de conştientizare, organizare şi promovare a scopurilor ei1. Literatura politologică prezintă multiple modalităţi de concepere şi definire a regimului politic. Astfel, G. Burdeau consideră că regimul politic depinde de sistemul de guvernare, în vreme ce Raymond Aron remarcă faptul că fenomenul partidelor devine esenţial deoarece unicitatea sau pluralitatea acestora este criteriul determinant în constituirea şi structurarea guvernării.
În Antichitate, principala concepţie privind tipologia formelor politice a fost dată de filozoful Aristotel. Această tipologie se regăseşte în trei categorii de bază: guvernarea de către o singură persoană, de către minoritate şi cea a majorităţii, fiecare categorie prezentându-se sub forma monarhiei sau tiraniei, aristocraţiei sau oligarhiei (cei bogaţi deţin puterea, iar cei săraci sunt excluşi din viaţa politică) şi democraţiei sau politeia (regimul egalităţii), aceste categorii acţionând în favoarea societăţii sau pentru sine. Aristotel analizează caracteristicile acestor tipuri de forme politice: tirania – tiranul acţionează în favoarea propriului interes, în cazul oligarhiei minoritatea acţionează în favoarea societăţii, democraţia – majoritatea acţionează în favoarea majorităţii şi nu în favoarea comunităţii. Pentru Aristotel democraţia este regimul săracilor, întrucât cei bogaţi sunt mult mai puţini decât cei săraci. Montesquieu renunţă la gândirea aristotelică, pentru că el crede că regimul politic este un mariaj între natură şi principiu. El conservă existenţa sau absenţa legii. Regalitatea este supusă legii; în cazul despotismului legea este absentă. Autorul francez identifică câte un principiu pentru fiecare regim: republica – virtutea – cei care conduc trebuie să aibă virtute, monarhia – onoare, despotismul – oamenii sunt dominaţi de teamă2.
Pentru Raymond Aron diferenţa între regimuri nu este dată de numărul oamenilor care exercită puterea, ci de numărul de partide care există. Fără respectul egalităţii şi fără compromis regimul nu poate exista.
J. Louis Quennonne are o altă definiţie a regimului. Acesta este ansamblul ordinii ideologice instituţionale şi sociologice care formează un guvernământ într-o ţară pe o perioadă determinată şi are patru componente esenţiale: principiul legitimităţii, structura instituţională, sistemele de partide, forma şi rolul statului3.
În zilele noastre, sistemul politic internaţional suferă anumite schimbări – vechile certitudini se destramă, ideologiile tradiţionale şi dihotomiile politice îşi pierd semnificaţiile. Distincţia desuetă între stânga şi dreapta este lipsită de orice înţeles. Revoluţiile din 1989-1991, cu boarea lor postideologică şi antiutopică, au anulat aceste linii de demarcaţie convenţionale, tributare, în mare măsură, moştenirii spasmelor politice franceze de la sfârşitul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Omenirea este confruntată din nou cu probleme precum valoarea şi oportunitatea progresului tehnologic, rolul partidelor în politica democratică şi posibilitatea instaurării unor noi forme de organizare umană, dincolo de partide, naţiuni sau state etnice.
Majoritatea politologilor disting trei tipuri de regim politic:
* liberale: ce corespund societăţii occidentale;
* totalitare: cărora le sunt proprii monopolul unui singur partid, ideologia de stat unică, intangibilă şi monopolul statului asupra întregii activităţi economice, sociale, educaţionale şi de cultură, totul este judecat după criterii ideologice şi politice;
* autoritare: specifice noilor naţiuni, pe cale de a-şi defini structurile politice.
Politologul francez Maurice Duverger distinge ca tipuri politice cele autocratice, democratice, mixte, care, la rândul lor, se diversifică în regimuri mixte prin juxtapunere, prin îmbinare şi prin fuziune4. În vreme ce autocraţia, sub toate formele ei, presupune, pentru a se naşte şi a se menţine, o anumită concepţie despre putere, ceea ce determină ca regimurile autocratice să se sprijine pe iraţional, iar regimurile democratice se înfăţişează ca un efort pentru stabilirea edificiului guvernamental pe baze raţionale. Raportând democraţia la funcţiile regimului politic, M. Duverger sublinia că aceasta nu înseamnă doar dreptul de a participa din când în când la alegeri, ci presupune egalitatea din punct de vedere social, economic şi un ansamblu de instituţii prin care masele să poată realmente realiza politica, să poată conduce. Funcţiile de tipologie ale regimurilor politice au fost:
* adunări consultative cu rolul de a formula deciziile de care guvernul este liber să nu ţină seama;
* adunări deliberative care adoptă direct decizii obligatorii;
* adunări democratice – alese;
* adunări autocratice – numite, ereditare, cooptate;
* camera unică sau sistem bicameral, camera corporativă alături de o cameră democratică de tip normal, astfel că oficial sistemul pretinde să asigure o reprezentare a profesiilor, a grupurilor sociale, servind la diminuarea influenţei partidelor politice şi la restrângerea democraţiei.
Edward Shils distinge două tipuri intermediare între cei doi poli extremi ai regimurilor democratice şi totalitare – democraţiile tutelare caracterizate prin hipertrofia executivului şi oligarhiile în curs de modernizare marcate de dominaţia unui grup militar sau birocratic pe care nu-1 interesează democratizarea ţării. Acestor patru tipuri, E. Shils le-a adăugat un al cincilea, pe cale de dispariţie: oligarhia tradiţională.
Clasificarea regimurilor politice se raportează frecvent, prin contribuţia unor autori recunoscuţi în cercetarea politicului (E. Finer), la următoarele criterii:
1) cât de implicat este publicul în procesul de guvernare, ceea ce reprezintă dimensiunea participare – extindere;
2) până la ce punct masele se supun conducătorilor lor de frică sau din convingere, aceasta fiind dimensiunea constrângere – persuasiune;
3) în ce măsură sistemul îi obligă pe guvernanţi să reflecte valorile masei sau îi autorizează să le omită în numele comunităţii şi al valurilor viitorului, constituind dimensiunea ordine – reprezentativitate.
În urmă cu aproximativ 70 de ani, Lord Bryce vedea în democraţie o formă de guvernământ compatibilă cu „firea umană”, care se îndreaptă treptat, dar decisiv, spre ţările „lumii civilizate şi chiar mai departe”. Cu toate acestea, în anii ’80 doar 35 de regimuri politice erau într-adevăr democratice. O mişcare puternică de democratizare a apărut abia recent în America Latină, sudul Europei şi Asia.
Democraţie înseamnă „guvernare de către popor”. Constă din echitate politică şi participarea tuturor în procesul politic şi garantarea libertăţii individului. Regimurile democratice se caracterizează prin competiţie deschisă pentru obţinerea puterii politice între grupuri autonome şi grupuri organizate, care iau naştere în mod spontan în societate. Cei care câştigă competiţia sunt responsabili în faţa întregului electorat. Competiţia este susţinută prin intermediul partidelor politice şi al alegerilor democratice care determină sprijinul popular al fiecărui competitor.
Premisele de bază ale democraţiei sunt stabilirea unor limitări ale puterii statului şi responsabilitatea elitelor conducătoare faţă de întregul popor. Cele două premise sunt tratate pe larg în Constituţie. Toate democraţiile funcţionează pe baza unui set de reguli care au fost aprobate şi general acceptate de către popor. Constituţia defineşte limitele şi scopurile guvernării ca şi mijloacele, procesele şi procedurile prin care vor fi obţinute. Ea este legea fundamentală a unui stat şi încălcarea ei este pedepsită de instituţiile abilitate5.
Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată. Deşi regimurile autoritare sunt relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel de uşor să se stabilească criterii de analiză prin care să se diferenţieze regimurile autoritare între ele. Acest lucru e valabil în special în cazul unui tip particular de regim autoritar, şi anume regimul totalitar. Cele două tipuri de autoritarism sunt: unul conservator în care elitele politice şi regimul pe care îl sprijină şi căruia îi dau substanţă încearcă să menţină forţele societale dominante, în special structura claselor sociale. În acest tip de autoritarism defensiv, conducerea politică încearcă să menţină status-quo-ul existent împotriva forţelor noi care încearcă să impună schimbări7.
Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi mobilizator, care impune schimbări în structura socială. Este asociat cu grupuri sau clase noi care încearcă să înlocuiască status-quo-ul existent. Toate formele de autoritarism se caracterizează prin instabilitate. Există un conflict între elitele politice aflate în competiţie, unele încercând să se menţină la putere, iar altele să obţină puterea. Conflictul se poate muta şi pe plan economic, atunci când intervine lupta între elitele politice şi cele economice.
În regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se caracterizează prin concentrarea puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric. În multe regimuri autoritare există o distincţie clară între stat şi societate. Se permite existenţa grupurilor autonome, mai ales a celor care au apărut înaintea regimului, de exemplu, Biserica şi multe grupuri politice active, lucruri ce dau o uşoară senzaţie de pluralism politic.
În regimurile totalitare statul pătrunde şi anihilează forţele din societate, fiind înfiinţate noi instituţii care să supună toate forţele societale controlului nelimitat al elitei conducătoare. Acest lucru se obţine prin pătrunderea intereselor şi a asociaţiilor, desfiinţându-le pe unele, remodelându-le pe altele şi punând bazele altora8.
Controlul şi acapararea totalitară a societăţii se extinde asupra economiei, educaţiei, culturii, religiei şi chiar asupra familiei. Elitele totalitare tind să devină extrem de ideologice în scopurile pe care şi le propun. Deseori sunt utopice şi transcendentale, deci radical diferite de valorile şi scopurile societăţii pe care vor să o controleze şi să o modifice. Ideologia este extrem de mobilizatoare. Ce înseamnă acest lucru? Mobilizarea este intensificarea participării. Este procesul prin care regimul determină cât mai mulţi cetăţeni să se implice activ în viaţa publică. Regimurile totalitare, dimpotrivă, încearcă prin eforturile de a mobiliza populaţia, de a-şi impune ideologia şi de a organiza consimţământul să dezvolte un consens popular larg, dar nu în sens democratic, ci e vorba doar de o aprobare din partea populaţiei.
Printre avantajele democraţiei se numără următoarele elemente: participarea efectivă a populaţiei la procesul de luare a deciziilor; prezenţa unor elite care guvernează societatea cu sprijinul acesteia, guvernare ce presupune responsabilitate şi limite, prezenţa mai multor forţe politice legal recunoscute care luptă pentru acapararea puterii politice, structurarea unei ideologii bine definite, organizarea instituţiilor statului pe principiul separaţiei puterilor în stat şi structurarea relaţiilor dintre acestea, existenţa unor principii care stau la baza democratizării, cum ar fi principiul descentralizării, principiul separaţiei puterilor în stat sau principiul autonomiei locale, specificarea exhaustivă a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, economia de piaţă, unde liberul schimb duce la o dezvoltare economică. Dezavantajele regimului democratic sunt în esenţă următoarele: existenţa unui aparat birocratic puternic prin distribuţia de posturi publice în scopul recrutării sau fidelizării clientelei politice; extinderea corupţiei şi necesitatea ocultării ei, ce împinge sistemul comunicării politice către disimulare, către minciună. Statul democratic are rolul de a permite dezvoltarea libertăţilor personale, cărora le trasează nişte limite legale de manifestare şi nu le prescrie ca o reţetă modul de folosire. Ceea ce regimurile autoritare numesc „clişeu liberal” nu e decât imaginea societăţii normale, legătura normală dintre stat şi societate, chiar şi atunci când acest stat nu este unul democratic, adică atunci când puterea politică nu este aleasă liber9. Regimurile autoritare se liberalizează mult mai rapid decât un regim totalitar. În plus, guvernele din regimurile autoritare pot fi înlăturate mult mai uşor şi mai des decât cele din sistemele totalitare. Instabilitatea, conflictul dintre stat şi societate, lipsa pluripartitismului, lipsa participării active a societăţii la procesul de luare a deciziilor, etatismul exagerat, economia centralizată sunt doar câteva dintre dezavantajele regimurilor de tip autoritar10.
Eşecul comunismului ca ambiţie revoluţionară, naufragiul tiermondismului şi al socialismului odată cu perpetuarea realizărilor capitalismului a impus democraţia ca unic regim politic adevărat. Noul val al democraţiei s-a extins de-a lungul anilor ’80 în toate cele trei tipuri de societăţi existente: societăţile democratice dezvoltate, societăţile în curs de dezvoltare şi societăţile comuniste. În societăţile democratice, progresul constă în faptul că democraţia nu mai este contestată din însuşi interiorul principiului. Revoluţionarii radicali au dispărut, cu excepţia teroriştilor, capabili să facă mult rău, dar incapabili de a ajunge la putere. Stânga democratică a părăsit marele vis al reconcilierii socialismului cu libertatea. Capitalismul a încetat să mai fie înţeles ca o noţiune indecentă şi stânga însăşi recunoaşte necesitatea deducerii intervenţiei statului în economie.
Ţările lumii a treia, în anii ’80, au reuşit să treacă peste conceptul tiermondist ce desemna, pe de o parte, o explicaţie marxistă a subdezvoltării înţeleasă ca exploatare a lumii a treia, şi, pe de altă parte, justificarea dictaturilor progresiste revoluţionare şi socialiste ca fiind singurele în măsură să organizeze economia ţărilor sărace. Prin contrast, dictaturile de dreapta, nesocialiste, par compatibile cu dezvoltarea economică şi mai apte să evolueze către democraţia politică. Coreea de Sud, Filipine, toate dictaturile necomuniste din America Latină se întorc spre regimuri reprezentative bazate pe alegeri libere. Îna doua jumătate a deceniului 1980-1990, valul democraţiei şi-a făcut apariţia în chiar central bastioanelor comuniste. La Varşovia, în august 1989, pentru prima dată în Europa ultimilor patruzeci şi trei de ani, un partid comunist acceptă să devină – fără război civil şi fără intervenţie străină – minoritar într-un guvern dominat de necomunişti. Toată această evoluţie arată că şi în cazul regimurilor democratice schimbarea unui regim autoritar este determinată de percepţia de către populaţie a unei crize în activitatea regimului şi de imposibilitatea regimului de a o rezolva. Această criză e de regulă de natură economică. Înfrângerea în război a unui regim militar poate constitui un motiv întemeiat pentru iniţierea procesului de schimbare a regimului. Un alt semn al apariţiei unei schimbări a regimului autoritar este ceea ce Crane Brinton numea „dezertarea intelectualilor”. Aceştia cer aplicarea cerinţelor culturale în plan societal, cer o informatizare mai mare, o presă mai deschisă, o revoluţie tehnologică care vor determina micşorarea controlului regimului asupra informaţiei şi asupra transmiterii ei. Acordarea de concesii intelectualilor va duce la apariţia a şi mai multe concesii făcute şi altor pături sociale, lucru ce va determina diminuarea puterii politice a regimului respectiv. Prăbuşirea regimurilor democratice este asociată şi deseori determinată de o criză de performanţă a acestora. Regimul nu mai reuşeşte să rezolve o problemă sau o serie de probleme majore, demonstrând astfel pierderea eficacităţii, şi în final pierderea legitimităţii regimului. Destrămarea unui regim democratic poate fi determinată şi de trecutul politic al ţării respective şi de cultura sa politică. Dacă există o cultură civică puternică regimul democratic se poate menţine. La eşecul democraţiei se mai poate ajunge şi dacă elitele conducătoare nu reuşesc să se adapteze la schimbarea condiţiilor sau când este erodată abilitatea lor de a-şi pune în aplicare deciziile.
Etapele ce trebuie urmate în tranziţia de la autoritarism la democratic sunt: extinderea drepturilor individuale şi ale grupurilor; inaugurarea unui proces electoral care creează premisa că elitele conducătoare vor fi mai atente la cerinţele populaţiei, care înseamnă totodată şi sfârşitul deţinerii monopolului puterii. Acţiunea politică e cea care transformă structura în conjunctură. Orice schimbare de regim, fie în sensul democraţiei, fie în sensul autoritarismului, va provoca o modificare semnificativă la nivelul politicii statului respectiv. Trecerea de la democraţie la autoritarism, spre exemplu, va determina schimbări fundamentale în caracteristicile socioeconomice ale respectivului stat. Vor dispărea anumite instituţii caracteristice regimului democratic şi vor fi înfiinţate altele care să corespundă cerinţelor unui regim de tip totalitar. Întregul sistem economic va avea de suferit serioase transformări în condiţiile trecerii de la un sistem politic la altul, prin etatizarea economiei şi prin trecerea la un sistem de planificare a acesteia. Bineînţeles că schimbările nu vor avea loc doar în plan politic şi economic. Ele vor surveni şi în plan cultural şi social prin implementarea unor elemente noi care să adapteze realitatea culturală şi socială la cerinţele noului regim. Termenul de cultură politică arată, pe de o parte, relaţiile dintre atitudinile politice şi nonpolitice şi modelele dezvoltării şi, pe de altă parte, permite utilizarea abordărilor conceptuale ale antropologiei, sociologiei şi psihologiei. Cultura politică este o orientare politică specifică materializată prin atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul binelui în sistem. Este un set de orientări faţă de un set special de obiecte şi procese sociale. Cultura politică a unei naţiuni este desfăşurarea pattern-urilor din orientările către obiecte politice, aşa cum se realizează aceasta între membrii naţiunii. Orientarea se referă la aspectele internalizate ale obiectelor şi relaţiilor ce se stabilesc în cadrul unui sistem politic. Ea include următoarele elemente: orientarea cognitivă (cunoaşterea sistemului politic); orientarea afectivă (sentimentele privind sistemul politic) şi orientarea evaluativă (judecăţile şi opiniile cu privire la obiectele politice). În abordarea părţilor componente ale unui sistem politic se pot distinge trei clase de obiecte: în primul rând, clasa rolurilor sau structurilor specifice, precum corpuri legislative, exercitive sau birocratice; în al doilea rând, clasa „incumbents” ai unor roluri, cum ar fi monarhi, legislatori sau administratori, şi clasa politicilor publice particulare, decizii sau impuneri de decizii11.
Toate aceste structuri pot suporta şi o altă clasificare: ele pot fi implicate într-un proces politic şi atunci vorbim de „input”, sau pot fi implicate într-un proces administrativ şi atunci vorbim de „output”. Prin termenul de proces politic sau „input” ne referim la fluxul de cereri dinspre societate înspre corpul politic şi la conversiunea acestor cereri în politici administrative. Prin termenul de proces administrativ sau de „output” se înţelege acel proces prin care politicile autoritare sunt aplicate sau impuse. Structurile predominant implicate în acest proces vor include birocraţiile şi curţile.
Distribuţia într-o societate a unor atitudini precum credinţa în legitimitatea sistemului, în faptul că el operează efectiv, în deschiderea sa către influenţa omului obişnuit, sau frecvenţa unor activităţi precum apartenenţa organizaţională sau participarea politică – toate acestea au efecte importante asupra modului în care operează sistemul politic.
Sistemele politice se schimbă şi putem presupune că structura şi cultura sunt adesea incongruente unele cu celelalte. Culturile politice pot să fie sau să nu fie în armonie cu structurile sistemului politic. O structură politică armonioasă va fi una potrivită acestei culturi; acolo unde cunoaşterea politică a populaţiei va tinde să fie corectă şi unde efectul şi evaluarea vor tinde să fie favorabile12. Cea mai importantă critică adusă conceptului de cultură politică este aceea că ea s-a infiltrat în societate (anii ’60). Frederik C. Barghoorn în Soviet Political Culture precizează că „statul democratic oferă omului şansa de a participa ca un cetăţean influent la procesul luării deciziilor politice; statul totalitar îi oferă rolul de supus participant, cultura politică nu are nimic de a face cu asta”.
După 1989 conceptul de cultură politică a fost schimbat; cultura civică este o ruptură care încearcă să se debaraseze de politic şi se concentrează asupra socialului şi economicului. Cele trei tipuri de cultură sunt criticate de Paul Douglas şi Alice McMahon, în How to be an active citizen, care afirmă că cetăţenii dintr-o societate democratică trăiesc izolaţi de sistemul politic, ei nu sunt bine informaţi, nu sunt implicaţi şi nici activi, iar procesul prin care ajung la vot este în afara oricărui calcul raţional. Partizanii influenţei culturii politice în sistem, printre care amintim pe G. Almond, S. Verba, L. Pye, W. Marvel, J. Perkins sau G. Sartori (Theory of democracy revisited) şi D. Bell (Revisiting the end of ideology), susţin că, dimpotrivă, cultura politică oferă şansa fiecărui cetăţean de a fi membru activ al sistemului din care acesta face parte.
Astfel, totalitarismul rămâne, probabil, obiectul ideal în jurul căruia poate lua fiinţă – aşa cum doreşte Albert O. Hirschman – o ştiinţă social-morală, „în care consideraţiile morale nu sunt reprimate sau lăsate deoparte, ci sunt sistematic amestecate cu privire la lipsa lor de integrare, în care s-ar trece de la predică la dovadă tot atât de des pe cât de lesne, în care consideraţiile morale nu ar fi introduse pe furiş, nici exprimate inconştient, ci expuse pe faţă”13. Studiul totalitarismului, indiferent dacă se face o analiză din punct de vedere economic sau politic, se găseşte prins între empirism şi moralism. Dintr-o perspectivă economistă relativ elementară, totalitarismul poate fi descris ca monopol politic al unui partid unic14. Se presupune că întregul proces de producţie, circulaţie şi distribuţie a bunurilor simbolice din sfera socială era controlat şi centralizat de către Partidul Comunist. Această dominaţie monopartizană ar fi avut sarcina de a obţine un profit maxim şi exclusiv.
O astfel de caracterizare a totalitarismului ca monopol politic agresiv şi exploatator are o valoare omiletică. Ea introduce teama neputinţei de a rezista la opresiune şi are rolul de a şterge diferenţa dintre susţinere şi supunere. Astfel latura moralizatoare a totalitarismului după prăbuşirea sa are rolul de a face uitată lipsa oricărei dimensiuni etice a comportamentelor sociale din totalitarism.
I. Lucrări speciale
1. Florin Abraham, Transformarea României: 1989-2006: rolul factorilor externi, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2006.
2. Aristotel, Politica, Cărţile a II-a şi a VI-a, Editura Antet, 1996.
3. Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism,Editura ALL, 2001.
4. Daniel Barbu, Republica Absentă, Editura Nemira, 1999.
5. Ingrid Van Biesen, Political parties in new democracies: party organization in Southern and East-Central Europe,Basingstoke, New York, Palgrave Macmillan, 2003.
6. Francois Chatelet, Olivier Duhamel, Histoire des idees politiques, Editura Presses Universitaires de France, 4e edition revue et augmentee.
7. A. Robert Dahl, Despre democraţie,Editura Ştiinţe politice, Institutul European, 2003.
8. Karen Dawisha, Bruce Parrott, The Consolidation of democracy in East-Central Europe, Cambridge, U.K.; New York, NY, USA, Cambridge University Press, 1997.
9. Maurice Duverger, Democraţia fără popoare,Editura Fundaţiei „Chimaeras”, 1997.
10. O. Albert Hirschman, Morality and the social sciences: A durable tension, in N. Haan, P. Rabinow, (eds.), Social Science as Moral Inquiry, New York, 1983, p. 31, Cambridge, 1976.
11. Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu, Jean-Louis Courriol, Le grand choc d’une fin de siècle trop court: communisme, post-communisme et démocratie, Editure du Rocher, 2004.
12. Charles Montesquieu, Despre Spiritul Legilor,I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.
13. Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
14. Cristian Florin Popescu, Dictionnaire explicatif de journalisme, relations publiques et publicité, Tritonic Publishing, Bucarest, 2002.
15. R. Karl Popper, The Open Society and Its Enemies, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
16. J. Louis Quermonne, Regimurile politice occidentale, Collection Point Politique Seuil, 2002.
17. Joseph Rothschild, Return to Diversity. A Political History of East Central Europe since Second World War, New York, 1993.
18. Joseph Rothschild, Return to Diversity. A Political History of East Central Europe since Second World War, New York, 1993.
19. Giovanni Sartori, Giacomo Sani, Polarization, Fragmentation and Competition in Western Democracies, in Hans Daalder and Peter Mair (eds.), Western European Party Systems: Continuity and Change, Beverly Hills, Sage, 1983.
20. Giovanni Sartori, Parties and Party Systems. A Framework for Analysis, Cambridge University Press, Cambridge, 1976.
21. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
22. Michael Waller, The End of the Communist Monopoly, Manchester and New York, 1993.
II. Studii şi articole
1. Nicolae Bocşan, Valeriu Leu (coord.), Cronologia Europei Centrale, 1848-1989, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
2. Romulus Brâncoveanu, „Democraţia românească” teorie şi metodă, în „Sfera Politicii”,anul XII (2004), nr. 113.
3. Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995.
4. Jan Budge, Newton, Kenneth et al. The Politics of New Europe, Longman, London, New York, 1997.
5. Michael Burawoy, Katherine Verdery (ed.), Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Postsocialist World, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., Lanham, Maryland, 1999.
6. Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dictionary of International Relations, Penguin Books, London, 1998.
7. Abbott Gleason, Totalitarism: The Inner History of the Cold War, Oxford: Oxford University Press, New York, 1995.
8. Samuel H. Huntington, (1998) Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Antet. (1991) The Third Wave. Democratization in the Late XX-th Century, University of Oklahoma Press.
9. Claude Karnoough, Comunism / postcomunism şi modernitate târzie, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Note
1 Aristotel, Politica, Cărţile a II-a şi a VI-a, Editura Antet, 1996, p. 345.
2 Charles Montesquieu, Despre Spiritul Legilor,I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 85.
3 J. Louis Quermonne, Regimurile politice occidentale, Collection Point Politique Seuil, 2002.
4 Maurice Duverger, Democraţia fără popoare, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1997.
6 Elena Nedelcu, Democraţia şi cultura civică, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 67.
7 Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Editura ALL, 2001, p. 56.
8 Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Editura ALL, 2001, p. 62.
9 A. Robert Dahl, Despre democraţie, Editura Ştiinţe Politice, Institutul European 2003, p. 41.
10 Francois Chatelet, Olivier Duhamel, Histoire des idees politiques, Editura Presses Universitaires de France, 4e edition revue et augmentee, p. 182.
11 Giovanni Sartori, Giacomo Sani, Polarization, Fragmentation and Competition in Western Democracies, in Hans Daalder and Peter Mair (eds.), Western European Party Systems: Continuity and Change, Beverly Hills, Sage, 1983.
12 Giovanni Sartori, Parties and Party Systems. A Framework for Analysis, Cambridge University Press, Cambridge, 1976.
13 O. Albert Hirschman, Morality and the social sciences: A durable tension, in N. Haan, P. Rabinow, (eds.), Social Science as Moral Inquiry, New York, 1983, p. 31, Cambridge, 1976.
14 Michael Waller, The End of the Communist Monopoly, Manchester and New York, 1993.