Guvernarea Goga – Cuza şi politica antisemită
Pentru tiparÎn urma alegerilor desfăşurate la 20 decembrie 1937, soluţia aleasă de către Regele Carol al II-lea a fost chemarea la guvernare a extremei drepte conservatoare reprezentată de către Partidul Naţional-Creştin (A. C. Cuza şi Octavian Goga), un partid care obţinuse un procent de 9,15% în aceste alegeri şi care nu avea niciun suport politic solid în spate. „Apărarea Naţională”, oficiosul Partidului Naţional-Creştin preciza următoarele: „M.S. Regele a dat ieri soluţia crizei (definitive), încredinţând pe domnul Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, cu alcătuirea guvernului în urma demisiei lui Gheorghe Tătărăscu”1. Pentru Carol al II-lea, guvernul condus de către Octavian Goga era singura contrapondere a popularităţii Mişcării Legionare pe care spera să le vadă asmuţite una împotriva celeilalte în viitoarele alegeri din martie 1938. „Ambiţiile politice ale lui Octavian Goga erau destul de mărginite şi îl puneau la cheremul voinţei regale”2. Dacă a fost sau nu acesta scopul aducerii lui Octavian Goga – Cuza la guvernare rămâne ipoteza lui Mihail Sturdza, cert este însă că noul guvern constituit în 28 decembrie nu era un guvern naţional creştin în ansamblul său, întrucât ministerele-cheie – Internele, Justiţia şi Externele – au fost încredinţate unor oameni care nu făceau parte din partid (Armand Călinescu fusese membru al PNŢ – gruparea centristă), iar Istrate Micescu se înscrisese recent în Partidul Naţional Creştin. Regele îşi calculase bine tactica politică, deoarece dădea curentului de extremă dreaptă satisfacţie, legionarii nu fuseseră cooptaţi la guvernare, O. Goga fiind adversarul declarat al lui Iuliu Maniu, iar Armand Călinescu la Interne, situaţia era sub control3.
În opinia Rebecăi Haynes, Regele Carol al II-lea „a decis să formeze un guvern sub conducerea lui Octavian Goga – A. C. Cuza, fiind tranziţia spre ceea ce dorea el să facă, deşi sperase să guverneze cu ajutorul PNL-ului în continuare, dar acest partid eşuase lamentabil în alegeri, iar PNŢ-ul şi Garda de Fier nu puteau fi acceptate de acesta”4.
„Guvernul s-a format cu A. C. Cuza, vicepreşedinte fără portofoliu, Ion Antonescu la Apărarea Naţionala, cu trei naţional-ţărănişti disidenţi: A. Călinescu la Interne – o garanţie pentru mine, Rădulescu Mehedinţi la Justiţie şi V. Potârcă la Agricultură, Externele le-a luat cel mai deştept dintre toţi, Istrate Micescu. Graţie infiltraţiunii democratice am putut obţine o frână pentru anumite excese ce erau de temut şi foarte bine am făcut. Acuma mai este un punct important. Goga şi mai ales A. C. Cuza sunt duşmani de moarte ai gardiştilor şi hotărâţi a întreprinde cu orice preţ exterminarea lor. În aceasta vor fi secondaţi de A. Călinescu care este de acord cu ei”5, nota Carol al II-lea, în memoriile sale asupra acestei numiri de guvern controversate, peste voinţa voturilor electoratului, exprimate la 20 decembrie 1937.
În acest sens, Siguranţa preciza următoarele în raportul din 30 decembrie 1937 cu privire la instaurarea noului guvern: „Instaurarea noului regim naţional-creştin cu colaborarea naţional-ţărăniştilor centrişti a produs din primul moment în opinia publică o deplină satisfacţie, cu atât mai mare era aceasta, cu cât era nedumerită faţă de prelungirea regimului liberal, după o guvernare completă de patru ani”6.
Guvernul naţional-creştin a debutat în forţă chiar din a doua zi de la învestitură, promulgând în jurnalul nr. 4036/29 decembrie 1937: suprimarea ziarelor „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Lupta”, începând cu 30 decembrie 1937”7, acuzate ca fiind de orientare evreiască. Asupra acestui fapt, Ion Constantinescu aprecia: „Pe stradă au apărut cămăşile albastre pe care tindea să le suprime Tătărăscu cu ultima sa lege. Dacă s-a suprimat presa din Sărindar, Hitler va fi mulţumit şi ţara va prospera, căci sub faţada antisemită se ascunde o politica antisemită, antidemocratică”8.
Măsura de lichidare a presei din Sărindar, cât şi acţiunea în forţă a lăncierilor a creat spaimă în rândurile evreilor: „De la evreu la evreu, s-a împrăştiat lozinca că Revelionul de anul acesta să nu fie serbat în localurile publice deoarece este un Revelion de doliu pentru evrei. Evreii trebuiesc să se retragă în ghetou”9. Panica din rândurile populaţiei evreieşti era evidentă: „Băncile sunt luate cu asalt şi depozitele sunt ridicate. Regretau că nu mai este la putere guvernul Tătărăscu şi-n viitoarele alegeri vor vota cu liberalii”10.
Foreign Office-ul era preocupat de situaţia din România şi reprezentantul diplomatic la Bucureşti, Sir Richard Hoare, a trimis următoarea telegramă la Londra, unde puncta starea de spirit a politicienilor de la Bucureşti: „Carol l-a numit pe domnul Goga în funcţia de şef al guvernului în încercarea de a profita de succesul Gărzii de Fier... în orice caz Goga nu pare să reuşească să-şi asigure o majoritate în Parlament, fiind, prin urmare, obligat să recurgă la o formă sau alta de dictatură. Singura politică articulată de Goga este aceea a unui antisemitism violent, ca urmare a primelor măsuri luate...”11.
Istrate Micescu încerca să calmeze opinia publică franceză, precizând următoarele pentru ziarul „Le Temps”: „Noua concepţie naţional-creştină a României nu are niciun fel de legături cu fascismul italian şi cu rasismul german. Doctrina politică a Partidului Naţional-Creştin se ocupă exclusiv de drepturile românilor în statul român. Rămânem ataşaţi Franţei. Niciun român nu va uita ceea ce Franţa a făcut pentru România”12. Cu toate asigurările lui Istrate Micescu către opinia publică franceză, situaţia politico-economică a României se deprecia de la o zi la alta, deoarece populaţia evreiască se retrăgea din sistemul bancar-economic. Carol al II-lea, conştient de aceste lucruri, întărea acţiunile guvernului Goga – Cuza, care începuse guvernarea foarte prost: „Guvernul actual este autoritar şi Suveranul crede că este necesar. Poporul român trebuie să simtă că-n ţară este ordine. Nu se poate nega că-n România există o puternică mişcare antisemită”13.
Faţă de guvernarea Goga – Cuza, C. Z. Codreanu avea o poziţie moderată în opinia noastră, declarând următoarele: „Sunteţi un guvern naţionalist. Eu nu am dreptul să vă suspectez buna-credinţă, chiar atunci când unele lucruri nu le înţeleg sau mi se par greşite. Nu voi ajunge eu în postura de a fi unealta jidanilor, de a deveni o zdreanţă a lor în contra unui guvern naţionalist, ci zic acum şi voi zice totdeauna: să vă ajute Dumnezeu să faceţi neamul românesc tot ce vrem, tot ce am vrut, tot ce a visat mintea noastră că ar putea face”14.
Octavian Goga şi A. C. Cuza mergeau din greşeală în greşeală prin politica de dezorganizare ce viza populaţia de origine evreiască şi astfel, prin decretul lege nr. 169 / 18 ianuarie 1938, se stipula revizuirea de încetăţenire a populaţiei evreieşti din România în trei etape:
„a) cetăţeniile dobândite prin înscrierea în listele de cetăţenie la primării pe baza tratatelor de pace (priveau cetăţeniile din Ardeal, Bucovina şi Basarabia);
b) a doua categorie priveşte pe evreii din Vechiul Regat care s-au născut din părinţi stabiliţi în România şi care nu s-au bucurat înainte de vreo supuşenie străină;
c) în a treia categorie intră încetăţenirile prin naturalizare date de ministerul Justiţiei15.
Mecanismul era foarte simplu: toate primăriile din ţară vor fi obligate să trimită la judecătoriile de ocol tablourile încetăţeniţilor de la 1918 încoace. Toţi revizuiţii sunt obligaţi să se prezinte în faţa instanţelor judecătoreşti spre a-şi susţine, pe bază de acte emise de la oficiul de stare civilă, drepturile lor. Neprezentarea în instanţă constituie o decădere din drepturile de cetăţeni16. Prin aplicarea acestei măsuri gogo-cuziştii lăsau fără cetăţenie română aproximativ 35-45% din evreimea din România şi odată cu aceasta pierdeau dreptul de vot şi alte drepturi civice. Consiliul General al Evreilor din România a luat legătura cu toate organele evreieşti internaţionale: A.J.U., Liga Drepturilor Omului, Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Israeliţilor din Europa Centrală, unde au pledat pentru cauza lor. Preşedintele Ligii Mondiale Antirasiste i-a telegrafiat lui Goga, ameninţându-l cu boicotul României din toate punctele de vedere, dacă nu va înceta cu aceste măsuri radicale17. Regele Carol al II-lea continua să aţâţe spiritele prin declaraţii belicoase la adresa evreimii din România: „Ne-am simţi bineînţeles uşuraţi dacă am vedea unii dintre evreii care trăiesc la noi plecând de aici de bună voie”18.
Istrate Micescu, ministrul Afacerilor Externe, se scuza într-un mod penibil în interviul dat ziarului „Journal de Genève”: „Am primit trei valuri de refugiaţi. Mai întâi cei care au fugit din Rusia din faţa valului bolşevic, apoi cei care i-a azvârlit revoluţia lui Bela Kun. Înscăunarea regimului hitlerist din Germania a provocat acum de curând cea de-a treia migraţie. Cu ce drept pretind aceşti refugiaţi să intre în tratatele pentru minorităţi sau în legi stabilite pentru toţi?”19.
Guvernarea Goga – Cuza deţinea puterea şi de aceea, la 18 ianuarie 1938, decreta următoarele:
Articolul 1: Adunările Legiuitoare sunt şi rămân dizolvate:
Articolul 2: Corpul electoral din tot cuprinsul ţării se convoacă de noi pentru a alege Adunarea Deputaţilor şi Senatul.
Articolul 3: Alegerile se vor face după cum urmează: pentru Adunarea Deputaţilor la 2 martie 1938; pentru Senat la 4 martie 1938 (pentru senatorii aleşi pe scrutin de listă), 5 martie – pentru merii consiliilor comunale şi urbane şi 6 martie – pentru Camera de Comerţ20.
Alături de această măsură de convocare a alegerilor generale între 2-6 martie 1938, se mai modifica şi legea electorală, anulând tablourile cu semne geometrice în favoarea unui număr succesiv de puncte negre, fie că acestea vor consta dintr-un singur punct sau mai multe, astfel cum este fixat prin lege. Deşi aceste alegeri nu au avut loc niciodată, Carol al II-lea spera că-n timpul campaniei electorale îi va sfărâma concomitent atât pe lăncieri, cât şi pe gardişti. Acest lucru era intuit de către Petre Mihail: „În viitoarele alegeri lupta se va da între guvern şi legionari, centrul de greutate al politicii mutându-se categoric şi definitiv la dreapta”21.
Corneliu Zelea Codreanu declara următoarele în perspectiva viitoarelor alegeri generale: „Nu sunt de părere că e bine ca Partidul Naţional Creştin să dizolve Corpurile Legiuitoare şi să procedeze la noi alegeri, deoarece părerea mea este că guvernul nu poate atinge în noile alegeri făcute acum nici 30%. Mie îmi convin alegerile, pentru că legionarii sunt neobosiţi şi vor da bătălia având ca ţintă dublarea voturilor”22. Mişcarea Legionară se afla în expectativă pentru accesul la putere, C. Z. Codreanu preferând lupta democratică, conştient fiind de procentul de 15,5% obţinut în alegerile precedente. În preajma începerii campaniei electorale pentru alegerile din 6 martie 1938, PNL considera că partidul condus de C. I. C. Brătianu s-a reîntregit prin unirea cu PNL georgist, format în 1930 de către Gh. Bratianu. „Când alţii se destramă, noi ne unim, când alţii se destramă, noi ne întregim. PNL are astăzi un singur şef, un singur standard, un singur program şi, astfel înstărit, poate porni în slujba Regelui pe drumul izbânzilor de mâine”23.
În acest sens, Nicolae Iorga lansa un pamflet siropos la adresa unificării PNL-iste: „În politica românească cel mai mare făcător de minuni este sfântul 40%. El poate face orice. Poate să unească două grupări care ni se spune de 7 ani că e o prăpastie săpată. Poate să aducă la braţ, la braţ”24. În 27 ianuarie 1938 guvernul Goga – Cuza pornea campania electorală şi pentru aceasta a luat câteva măsuri în scop electoral: „agenţii fiscului au primit instrucţiuni să nu mai încaseze la sate niciun fel de biruri. La sate se vor face aprovizionări masive cu porumb, bumbac şi petrol, sare, zahăr şi făină”25. Guvernul mai prevedea ieftinirea sării, a tutunului şi a petrolului, fără să pună în pericol echilibrul bugetar26, cu toate că situaţia economică a României se afla în pragul dezastrului.
În vederea alegerilor, Maniu arăta că „o înţelegere între naţional-ţărănişti şi legionari în ceea ce priveşte alegerile comunale şi judeţene cu PTPŢ (Partidul Totul Pentru Ţară): „Posibila înţelegere între C. Z. Codreanu şi Octavian Goga în vederea participării pe liste comune la alegerile generale din 6 martie 1938, precum şi conflictele din campania electorală dintre lăncieri şi gardişti, l-au determinat pe Carol al II-lea să pregătească demiterea guvernului Goga – Cuza după 44 de zile de guvernare. Politica antisemită a lui Goga a deranjat-o pe Duduia, cât şi pe acoliţii ei, industriaşii Malaxa, Wieder, Auschnit de origine evreiască, iar pentru Carol al II-lea unica soluţie rămânea regimul de autoritate dinastică, deoarece PNL era uzat chiar şi după unificarea cu PNL georgist, iar PNŢ nu era agreat, căci exista Iuliu Maniu, în timp ce pe plan extern se întrezărea politica de expansiune a Germaniei lui Adolf Hitler.
Astfel, după 44 de zile, cădea guvernul Goga – Cuza, un guvern marionetă format din oamenii lui Carol, şi în timp ce Partidul Naţional-Creştin deţinuse cu adevărat doar Ministerul Muncii condus de către Gheorghe Cuza, fiul lui A. C. Cuza. Calculele lui Carol al II-lea fuseseră date peste cap de către Octavian Goga care, în data de 9 februarie 1938, fusese pe punctul de a se înţelege cu C. Z. Codreanu, liderul Mişcării Legionare, pentru a coaliza în vederea alegerilor din martie 1938 care n-au mai avut loc niciodată. O analiză obiectivă asupra căderii guvernului Goga – Cuza o relata Ioan Ducic (reprezentantul diplomatic al Iugoslaviei la Bucureşti) către Milan Stadjanovic (de la MAE Belgrad): „Nu exista niciun dubiu că nici guvernul lui Goga nu a fost convenabil nici pentru unii, nici pentru alţii. Pentru Germania apărea fără suficient sprijin la Palat şi fără suficient sprijin popular; însă şi francezii se îndoiau de personalitatea domnului Goga care nu-şi ascundea antipatiile faţă de Franţa şi care ar fi fost gata să o vireze definitiv către Germania. De fapt, dl Goga însuşi nu ştia încotro va porni, pentru că depindea de Coroană. Aşa se explică discursurile şi interviurile lui foarte greu de urmărit, confuze, contradictorii. Împotriva lui Goga erau celelalte puteri politice, apoi Franţa şi Anglia, Rusia şi Cehoslovacia. Partidele politice îl incriminau pe Rege, pe dl Goga prin memorandumuri speciale pentru orientarea sa internă şi externă, iar reprezentanţii francezi şi englezi prin proteste. Aşadar, dl Goga a primit toate loviturile ca şi când el însuşi, personal şi independent, ar fi condus politica guvernului său”27.
Guvernul Goga – Cuza s-a dovedit o soluţie aleasă de către Carol al II-lea pentru instaurarea regimului său de autoritate personală, prin blocarea ascensiunii curentului gardist, care, după alegerile din decembrie 1937, se dovedise a treia forţă politică a ţării cu 15,32%, cât şi prin eliminarea din schemă a PNŢ-ului, în speţă a lui Iuliu Maniu devenit persona nongrata la Palat prin atacurile sale îndreptate împotriva camarilei şi a lui Magda Lupescu. Asupra acestui guvern s-au creat numeroase polemici, însă, în opinia noastră, sugestivă a rămas declaraţia lui N. Z. Lupu (şeful Partidului Ţărănesc care a fuzionat în 1935 cu PNŢ): „Acest guvern nu era viabil, pentru că are trei capete: un capăt este Cuza care este sincer, vrea să-i omoare pe toţi jidanii; un alt capăt este Goga, el nu poate convinge pe nimeni că este antisemit, al treilea cap este A. Călinescu amicul...”28.
Practic, prin aplicarea măsurilor antisemite, soarta acestui guvern hibrid era în cleşte după declaraţia lui Virgil Madgearu, deoarece, prin aplicarea programului de măsuri agresive şi exclusiviste29, dusese la anarhizarea ţării şi stagnarea economiei. Motivele care l-au determinat pe Carol al II-lea să-i ceară demisia lui O. Goga la 10 februarie 1938 au fost, pe de o parte, determinate de măsurile antisemite, care riscau să determine izolarea României de sprijinul aliaţilor (Anglia şi Franţa), într-o perioada de mari schimbări în contextual internaţional, prin ascensiunea fulminantă a Germaniei lui Adolf Hitler, iar pe de altă parte, dorinţa lui Carol al II-lea de a anihila definitiv democraţia şi regimul pluripartidist din România interbelică, lucru dovedit prin falimentul acesteia în timpul alegerilor generale de la 20 decembrie 1937, când guvernul Guţă Tătărăscu nu a reuşit să câştige alegerile parlamentare, oferindu-i lui Carol al II-lea prilejul mult aşteptat pentru a instaura un regim de mână forte după modelul fascist al lui Benitto Mussolini.
Afirmaţiile noastre le certificăm prin următoarele: „La ieşirea de la Palat, solicitat de către reprezentanţii presei, Iuliu Maniu a declarat că guvernul prezidat de către O. Goga a demisionat. Demisia a fost acceptată de către M.S. Regele care a amânat alegerile pentru corpurile legiuitoare fără dată...”30. Prin amânarea fără dată a alegerilor generale stabilite teoretic să se desfăşoare între 9-13 februarie 1938, Carol al II-lea încălca flagrant mecanismul de funcţionare a democraţiei româneşti, refuzând să mai fie arbitru în lupta electorală dintre guvernul Goga – Cuza şi opoziţie (formată din PNL, PNŢ şi Mişcarea Legionară). Anulând fără drept de apel aceste alegeri, Carol instaura guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea, care legitima regimul de autoritate monarhică.
În preajma instaurării noului regim, partidele politice importante în funcţionarea rotativei democraţiei, PNL şi PNŢ, se aflau în plin proces de degradare, în timp ce Mişcarea Legionară se afla la momentul maxim al creşterii sale (avea circa 500.000 de membri, după cum avea să declare la proces în depoziţia sa C. Z. Codreanu, 24 septembrie 1938). În PNL existau încă tensiuni între C.I.C. Brătianu şi Guţă Tătărăscu (şeful tineretului liberal), deşi fuzionase cu PNL condus de prof. Gh. Brătianu, în timp ce PNŢ-ul se confrunta cu serioase probleme, ca urmare a trădării grupului centrist condus de Armand Călinescu, care au trecut în tabăra carlistă, executând ordinele lui Carol al II-lea, aşa cum au declanşat, la comandă, demisia guvernului Goga – Cuza. Ion Mihalache avea să declare plin de mâhnire: „Trădarea lor era ca trădarea lui Golia, lui Iuda”31, deoarece zdruncinase puternic, din temelii, un partid care ar fi trebuit chemat la guvernare, dacă s-ar fi respectat mecanismul democratic, dar pentru Carol timpul democraţiei expirase..., în timp ce Partidul Naţional-Creştin nu avusese, practic, un program economic coerent bine structurat, ci mai degrabă antisemit32.
Note
1 „Apărarea Naţională”, nr. 52 din 31 decembrie 1937.
2 Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei, Amintiri din ţara pierdută, Editura Fronda, Alba Iulia, 1994, p.125.
3 Ioan Scurtu, Ion Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, 1994, p. 190.
4 Rebecca Haynes, Politica României faţă de Germania între 1936-1940, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 41-42.
5 I. Scurtu, Carol al II-lea, Însemnări zilnice, 1937-1951, Vol. I (caietele 1-6), 11 martie 1937 – 4 septembrie 1938, Editura Libra, Bucureşti, 1995, p. 134-135.
6 DANIC, fond DGP, dosar nr. 17/937, fila 94.
7 „Apărarea Naţională”, nr. 53, 31 decembrie 1937.
8 Ion Constantinescu, Din însemnările unui fost reporter parlamentar, Editura Politica, Bucureşti, 1973, p. 409-410.
9 DANIC, fond DGP, dosar nr.1/1938, fila 26-27.
10 Idem, dosar 7/1938, fila 10.
11 Vezi telegrama nr. 103 (R 8788/162/1937) publicata de Bella Voga în Umbra zvasticii, Naşterea fascismului şi antisemitismului în bazinul Dunării 1931, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 265-267.
12 „Universul”, nr. 6, 7 ianuarie 1938.
13 „Universul”, nr. 12, 13 ianuarie 1938.
14 „Curentul”, nr. 3576, 16 ianuarie 1938.
15 „Curentul”, nr. 3579, 20 ianuarie 1938.
16 „Curentul”, nr. 3583, 23 ianuarie 1938.
17 O istorie a evreilor din România în date, vol. II de la 1920-1944, Editura Haseffer, Bucureşti, 2000, p. 155-157.
18 „Viitorul”, nr. 9020.
19 „Cuvântul”, nr. 31120, 21 ianuarie 1938.
20 „Monitorul Oficial”, nr. 14 bis, 18 ianuarie 1938.
21 „Cuvântul”, nr. 3139, 22 ianuarie 1938.
22 „Curentul”, nr. 3576, 16 ianuarie 1938.
23 „Curentul”, nr. 3579, 20 ianuarie 1938.
24 „Neamul Românesc”, nr. 10, 15 ianuarie 1938.
25 „Cuvântul”, nr. 3126, 27 ianuarie 1938.
26 „Cuvântul”, nr. 3136, 6 februarie 1938.
27 Ivan Ducic, Rapoarte diplomatice din Bucureşti, 1937-1939, Editura universală Dalsi, Bucureşti, 1998, p. 81-82A.
28 „Dreptatea”, nr. 3040, 8 ianuarie 1938.
29 „Dreptatea”, nr. 3047, 17 ianuarie 1938.
30 „Dreptatea” (Ediţie Specială), nr. 3068, 11 februarie 1938.
31 „Dreptatea”, nr. 3049, 19 ianuarie 1938.
32 Cristian Sardache, Doctrina naţional-creştină în România, 1997, Editura Paideia, Bucureşti, p. 51.