Termeni şi termeni-sintagme ai metalimbajului militar românesc
Pentru tiparNoţiunile de „termen militar” şi „terminologie militară”, în lingvistică, se înscriu conform aceloraşi parametri ştiinţifici ca şi noţiunile de „termen” şi „terminologie”. Definiţiile noţiunilor de „termen militar” şi „terminologie militară” sunt aproape identice cu definiţiile noţiunilor de „termen” şi „terminologie” din ştiinţa limbii: termenul militar este acelaşi cuvânt (sau îmbinare de cuvinte) care denumeşte o noţiune a unui obiect, proces sau acţiune din domeniul profesional, special militar [1]. Terminologia militară, de asemenea, reprezintă totalitatea de termeni militari dintr-o limbă sau din toate limbile. Termenul militar este un simbol al unui concept, iar conceptul lui reprezintă sensul terminologic. Termenul militar se deosebeşte substanţial de un cuvânt obişnuit, deoarece exprimă o noţiune specială, ce nu-şi pierde integritatea lexico-semantică, indiferent de procedeele de exprimare a conţinutului acestei noţiuni [2].
Sub aspect structural însă, termenul militar trebuie să fie o unitate nominativă unică, independentă şi nealterabilă din acest punct de vedere. Structura gramaticală a termenului nu este totdeauna compatibilă (potrivită) cu noţiunea. Anume din această perspectivă a relaţiei dintre forma gramaticală a termenului militar cu noţiunea, de corespundere şi compatibilitate a semnificaţiei literale cu cea referenţială, conţinutală, termenii militari pot fi împărţiţi, convenţional, în următoarele trei grupe: 1) corect orientativi (aviaţie militară, avion fără pilot, rachetă antiaeriană, stare de mobilizare, demobilizare, cartuşieră ş.a.); 2) neutri (automat „Kalaşnikov”, pistol „UZI”, mitralieră, tanc ş.a.); termenii orientativi neutri, din punct de vedere formal, nu aduc vreo informaţie privind semnificaţia noţiunii denumite; 3) incorect orientativi(tanc maritim – nu denumeşte o maşină de luptă, dar „o navă de transport din compunerea marinei militare”; teleindicaţie – nu denumeşte o indicaţie transmisă de la depărtare, dar „o instalaţie destinată transmiterii şi reproducerii valorilor coordonatelor de poziţie ale ţintei aeriene”; tren rulor – nu denumeşte o garnitură de cale ferată, dar „o parte a afetului gurilor de foc de artilerie” ş.a.).
Prin urmare, în limba română, ca şi în alte limbi, se procedează la stabilirea unor frontiere semantice ale unui semnificant, care în cazul structurii termenilor militari are o importanţă majoră pentru orientarea şi utilizarea cât mai adecvată a noţiunii exprimate, ţinând cont de particularităţile ei specifice. Din acest motiv, formarea termenilor este totdeauna un proces conştient şi nu spontan [3].
Anume în acest temei are loc procesul de formare a termenilor militari româneşti, care se sprijină pe conştiinţa vorbitorului, nefiind deliberativ şi având ca sursă de formare limba română contemporană, sistemul ei imanent şi metalimbajul ei militar propriu-zis, care oferă, în permanenţă, o multitudine de posibilităţi semantice, sintactice şi gramaticale.
E de reţinut faptul că, pentru ca un termen militar să aibă o funcţionalitate optimă, e absolut necesar să corespundă unor cerinţe tehnice de operare. În primul rând, termenul militar (împrumutat sau creat) trebuie să fie scurt, laconic şi uşor de operat. Totodată, „termenul militar trebuie, convenţional, să reflecte calităţile necesare şi suficiente ale noţiunii ce creează şi susţine specificul ei”. Anume aceste condiţii fac ca termenii militari să nu poată fi exprimaţi întotdeauna printr-un singur cuvânt – scurt şi comod, dar prin două sau mai multe. Astfel, metalimbajul terminologic militar (şi nu numai) devine complex sub aspectul structurii, deoarece conţine nu numai cuvinte simple, derivate, dar şi compuse sau termeni militari-sintagme etc.
Termeni militari-sintagme sunt îmbinările de cuvinte alcătuite din două sau mai multe elemente, care denumesc împreună o noţiune din cadrul domeniului militar. Sistemele militare terminologice, la rândul lor, se împart în următoarele categorii de sintagme pretabile descompunerii: a) îmbinări libere unde fiecare component poate face parte şi din alte sintagme (tun antitanc, tun de turelă, tun antiaerian, tun atomic; tanc maritim, tanc-nomad ş.a.); b) sintagme stabile (fixe), ale căror elemente constituente, plasate în alte îmbinări, nu mai sunt termeni militari (şanţ de adăpost, şanţ de comunicaţie; misiune de foc, misiune de luptă ş.a.); c) sintagme nepretabile descompunerii (gheară de pisică, obstacol berbec, pâlnie de obuz, plafon al avionului ş.a.).
Din punctul de vedere al numărului de elemente incluse în sintagmă, termenii militari româneşti pot fi clasificaţi în următoarele categorii:
1. Termeni militari bimembri: cartuş filtrant, cercetare aeriană, comisar militar, desant aerian, forţă aeriană, jurământ militar, tun antitanc, mitralieră antiaeriană ş.a.
2. Termeni militari trimembri: tun de însoţire, bombă de noapte, bombă cu sodiu, mină fără contact, tanc fără turelă, tanc fără echipaj, glonţ fără înveliş, tun fără recul, artilerie fără recul, artilerie fără ţeavă ş.a.
3. Termeni militari tetramembri: autoamfibie cu trei punţi, batalion de construcţii aerodrumuri, batalion de deservire a aerodromului, batalion de degazare a terenului, batalion de construcţii-drumuri, batalion de reparaţii-drumuri, batalion de exploatare-drumuri, batalion de construcţii-poduri, grilă de protecţie a farului (la maşini blindate) ş.a.
4. Termeni militari polimembri: instalaţie de lansare a rachetei nedirijate, atac din contact nemijlocit cu inamicul, artilerie de coastă tractată cu maşini, artilerie antiaeriană de mare calibru, atac fără schimbare de dispozitiv, atac pentru distrugerea atenţiei inamicului ş.a.
Aşadar, terminologia militară constituie un sistem complex sub aspectul structurii, fapt condiţionat şi determinat de interesul terminologilor de a crea termeni ce denumesc noţiuni militare, exprimând, prin acestea, particularităţile referenţiale definitorii.
Bibliografie
1. Georgeta Ciobanu, Elemente de terminologie, Editura Mirton, Timişoara, 1998, p. 23.
2. Д. С. Лотте, Как работать над терминологией (основы и методы), Наука, Москва, 1968, p. 38.
3. Idem, p. 42.