Limba română este patria mea
| Descarcă PDF |
Limba română este patria mea
Limba română este patria mea
Antologie. Colecţia Biblioteca revistei „Limba Română". Apărută sub egida Casei Limbii Române
Selecţie şi prefaţă de Alexandru Bantoş
Cuvînt înainte de acad. Mihai Cimpoi
Chişinău, 2007, 352 p.
Limba, casă a fiinţei noastre
Limba este casa fiinţei unui popor, exprimînd cel mai bine datul lui ontologic sau, mai simplu zis, felul lui unic de a fi şi de a înţelege propria fire şi firea lumii. Ea este rostitoare fidelă a esenţei intime a fiinţei, revelînd ascunsurile cele mai tăinuite ale psihicului şi întregul tablou al modulaţiilor sufletului.
Constantin Noica spunea că reflecţia proiectată secole întregi de limba română asupra fiinţei merită să fie pusă în lumină. Rostirea românească, scria filozoful, conturează cel puţin şase ipostaze ale fiinţei ca principiu de viaţă, factor activ al realităţii, regăsit mai ales în nota originală a limbii noastre constituită din modalităţi noi ce converg şi se validează prin el:
N-a fost să fie
Era să fie
Va fi fiind
Ar fi să fie
Este să fie
A fost să fie.
Reprezentările din structura limbii noastre vorbesc ele însele despre bogăţia graiului, limba română fiind considerată de Eminescu „o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur pe cînd ea pare a nu fi dat nimănui nimic”.
Cu mult înaintea lui Heidegger, cel care a dat atît de sugestiva definiţie a limbii ca loc de adăpost al fiinţei, poetul nostru exponenţial o vedea ca pe un sanctuar, ca pe o „gingaşă şi frumoasă zidire”, în care cuvintele, chiar dacă aparţin unei arhitecturi vechi, sînt însăşi „floarea sufletului etnic al românimii”. Iată această cugetare plină de frumuseţe expresivă şi de profunzime, care a zăcut mult timp în miraculoasele sale Caiete: „Nu noi sîntem stăpînii limbei, ci limba e stăpîna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi în amănunte care a predomnit la zidirea sanctuarului–, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întîmplătoare e un cuvînt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii” (Fragmentarium, 1981, p. 241).
Martin Heidegger mai adaugă la definiţia mai sus citată şi o altă precizare filozofică preţioasă: „Limba este un bun într-un sens mai originar. Ea dă garanţie, adică oferă certitudinea că omul poate să fie ca fiinţă ce aparţine Istoriei” (Originea operei de artă, Bucureşti, 1982, p. 197; 321).
Acest suport filozofic al rîndurilor noastre ne ajută să înţelegem mai bine dedesubturile luptei pentru limba română din Basarabia.
Ştiindu-se că limba este factorul identitar primordial, s-a urmărit – în perioada ţaristă ca şi în cea sovietică – înlăturarea ei din biserică, din învăţămînt, din viaţa publică. Un alt aspect al procesului de înstrăinare a fiinţei româneşti a basarabenilor a fost politizarea şi impunerea „limbii moldoveneşti”, inclusă, de altfel, prin ignorarea adevărului ştiinţific şi în Constituţia de azi a Republicii Moldova. S-a admis identificarea limbii literare cu cea vorbită, particularităţile regionale ale acesteia „favorizînd” apariţia, cu decenii în urmă, a monstruosuluiCuvîntelnic al lui I.D. Ceban şi, recent, a nu mai puţin monstruosului Dicţionar moldo-român al lui V. Stati, care, de fapt, e „Dicţionar moldovenesc explicat”, după cum se precizează cu referinţă la respectiva lucrare în descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii din Republica Moldova.
Adevărul despre limba vorbită de românii basarabeni a fost profanat, falsificat, ideologizat sau, pur şi simplu, trecut sub tăcere în ciuda faptului că l-au afirmat cu probe de natură istorică şi etnolingvistică cronicarii şi clasicii noştri, printre care şi moldovenii Varlaam, Dosoftei, Cantemir, Eminescu, Alecsandri, Alecu Russo, Creangă, Bogdan-Petriceicu Hasdeu, marii lingvişti de la noi şi din străinătate, inclusiv basarabeanul Eugeniu Coşeriu, valoroşi scriitori din spaţiul pruto-nistrean – de la Stere şi Mateevici la Grigore Vieru, distinşi lingvişti moldoveni– de la Nicolae Corlăteanu la Silviu Berejan şi Anatol Ciobanu, remarcabili romanişti ruşi– de la Budagov la Rajmund Piotrowski...
În condiţiile reluării, conjuncturale, a discuţiei privind adevărul despre limba română, trebuie menţionat în mod special faptul că argumentarea ştiinţifică şi promovarea lui nu a început în perioada perestroicii gorbacioviste, a mişcării de renaştere naţională basarabeană din anii 1985-1986, ci mult mai înainte.
Sînt cîteva etape, constituite prin demersuri energice sub formă de articole şi studii, luări de atitudine în cadrul adunărilor publice, al dezbaterilor cu caracter ştiinţific al manifestaţiilor stradale.
Iniţial se militează pentru săvîrşirea slujbelor în limba băştinaşilor, fapt determinat de interdicţia categorică din 1871 de a utiliza în biserică graiul străbun.
La începutul secolului al XX-lea, etapă definitorie în procesul de conştientizare a importanţei limbii pentru identitatea naţională, poetul şi preotul Alexei Mateevici, autorul celui mai inspirat imn dedicat limbii române, îi îndeamnă pe deputaţii moldoveni în Duma rusească de la Chişinău să pledeze pentru obţinerea dreptului de a consfinţi limba maternă în altarul bisericesc, iar la Adunarea învăţătorilor basarabeni din iunie 1917 (deci pînă la săvîrşirea Marii Uniri) rosteşte adevărul testamentar: „nu avem două limbi şi două literaturi, ci una cu cea de peste Prut” şi „sîntem moldoveni, fii ai vechei Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina, Transilvania”.
Începînd cu 1940, intelectualii basarabeni încearcă să opună rezistenţă limbii ruse şi „limbii moldoveneşti”, fabricată în laboratoarele bolşevice. Ulterior, militanţii pentru unitatea limbii îşi concentrează acţiunile asupra reformării normelor ortografice fireşti ale limbii române (scrisă în R.S.S.M. cu alfabet rusesc), norme acceptate oficial în 1956.
În 1965, Congresul al III-lea al scriitorilor moldoveni repune problema limbii române, marcînd o altă etapă prin eforturile intelectualităţii de a introduce româna în învăţămînt, prin inaugurarea teatrului „Luceafărul” şi turnarea peliculelor cinematografice sonorizate în româneşte.
O adevărată luptă pentru oficializarea limbii române încep scriitorii în deceniul al nouălea al secolului trecut, luptă încheiată cu adoptarea la 31 august 1989 a legislaţiei lingvistice care reglementa pentru prima dată în istoria Basarabiei utilizarea limbii române ca limbă de stat la est de Prut.
Într-o nouă etapă (care nu se ştie când va sfîrşi), controversata şi inutila, în fond, discuţie despre denumirea limbii este reluată de la zero, sub ameninţarea de a trece – în învăţămînt şi nu numai– la folosirea exclusivă a sintagmei „limba moldovenească”.
În contextul acestei polemici îndelungate şi cu intensităţi sinusoidale, sînt deosebit de preţioase textele-atitudini ale unor prestigioşi lingvişti şi scriitori, care formează materia volumului de faţă ce apare sub îngrijirea lui Alexandru Bantoş, directorul Casei Limbii Române, redactor-şef al revistei „Limba Română”.
Amintim unele dintre opiniile-reper în elucidarea dilemei lingvistice.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea Constantin Stere scria (în „Evenimentul literar”, nr.11 din 27 februarie 1894) despre unitatea limbii româneşti în toate provinciile: „Am avut şi noi o limbă care se vorbea încă din veacul al XV-lea atît în Moldova, cît şi în Muntenia şi [în] Transilvania”. „Cum trebuie să fie limba literară şi ce e de făcut ca să fie ea cum trebuie?”, se întreba Stere. „Se pot închipui două mijloace pentru aceasta: cel mai uşor a fost urmat de scriitorii şi de creatorii limbii moderne literare de pînă acuma– pentru noţiunile noi se introduc, pur şi simplu, cuvinte străine. Al doilea chip e mult mai greu: trebuie ca, plecînd de la limba vorbită de popor, să creezi cuvinte noi din rădăcinile în fiinţă, potrivit spiritului şi legilor limbei româneşti”.
„Numai astfel se va putea crea treptat, prin o evoluţie firească şi înceată, o limbă literară, mai scria el, care să poată îmbrăţişa întregul material cultural şi intelectual al omenirii, fiind în acelaşi timp potrivită cu legile şi spiritul limbei româneşti, fără ca să fie un singur volapük”.
Lingvistul secolului XXI, după cum a fost supranumit Eugeniu Coşeriu, declina categoric existenţa aşa-zisei „limbi moldoveneşti”: „Zic «aşa-zisa», fiindcă o limbă moldovenească diferită de limba română, sau chiar şi numai de dialectul dacoromân, pur şi simplu nu există; e o himeră creată de o anumită politică etnoculturală străină, fără nicio bază reală”.
Pentru denumirea corectă a pledat în ultimii ani ai vieţii sale academicianul Nicolae Corlăteanu: „...odată şi odată trebuie să ajungem cu toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită cu numele său adevărat – română”.
Silviu Berejan considera că „a numi limba de stat «moldovenească» este sau o perseverare (diabolică!) în eroare, sau o utopie, sau o fraudă ordinară, cum a subliniat cu mai multe ocazii Eugeniu Coşeriu”.
Anatol Ciobanu explică folosirea eronată a noţiunii „limba moldovenească” prin „eroziunea conştiinţei naţionale a românilor moldoveni”.
O pledoarie cu lux de amănunte documentare în favoarea denumirii corecte a limbii noastre a susţinut recent, în cadrul ceremoniei de conferire a titlului de Doctor honoris causa de către Academia de Ştiinţe a Moldovei, poetul Grigore Vieru.
Reeditarea volumului de faţă (actual ca şi acum un deceniu) se face, bineînţeles, în speranţa de a stimula înţelegerea şi conştientizarea statutului identitar al românilor basarabeni.
Acad. Mihai CIMPOI
decembrie 2007
Prefaţă
(la ediţia din 1996)
Textele adunate între copertele acestei cărţi reconstituie, în mare, cronica dezavuării unei dogme. Deznodămîntul fatal şi previzibil al acesteia a survenit treptat, dar ireversibil. Trecută sub tăcere jumătate de veac, falsa teorie a „limbii moldoveneşti”, impusă de către cei ce au trasat abuziv frontiere în 1940, nu a putut fi abordată direct şi explicit de către specialişti nici la Bucureşti şi nici– cu atît mai mult! – la Chişinău. Majoritatea lingviştilor autohtoni au dezaprobat tacit şi doar în discuţii particulare pretinsul statut al unei noi limbi romanice răsăritene, însă nu au făcut tentative de a elucida, de pe poziţii strict ştiinţifice, controversata „problemă” şi în proximă legătură cu ea importante aspecte privind originea, structura şi evoluţia limbii române, inclusiv unitatea şi varietatea ei, raporturile limbă – dialect – grai, corelaţia limbă – conştiinţă naţională etc.
Semnalînd lipsa unei concepţii capabile să explice şi să justifice, identitatea românilor basarabeni, revista „Limba Română”, unica publicaţie din întreaga istorie a Basarabiei avînd în titulatură numele autentic al limbii noastre, preciza acum cinci ani în articolul programatic din primul său număr: „...numai cu concursul energic şi concret al specialiştilor oneşti... vom depăşi perimatele dogme de sorginte imperial-bolşevică privind etnogeneza, limba şi cultura poporului, vom traduce în viaţă apelul mereu actual al lui Alexe Mateevici: să luminăm poporul cu lumina cea dreaptă”.
Reconsiderarea, fără complexe şi prejudecăţi, a adevărului istoric şi ştiinţific despre noi şi limba noastră se făcea impulsionată de circumstanţe concrete şi obiective: destrămarea imperiului sovietic, declararea independenţei Republicii Moldova, perspectiva unor noi relaţii dintre Bucureşti şi Chişinău. Or, românilor de la est de Prut pînă la 1989 le-a fost interzisă CUNOAŞTEREA şi CONŞTIENTIZAREA dovezilor ce justifică unitatea lor spirituală cu întregul neam, unitate care a fost menţinută prin limbă şi nu a putut fi anulată nici chiar de către regimul comunist. Basarabenii, supuşi îndelung şi metodic unui adevărat genocid, au supravieţuit, rezistenţa lor reconfirmînd profunzimea dezarmantă a cugetărilor marelui ctitor al limbii române moderne – Eminescu –, care, reflectînd asupra incertitudinii dintotdeauna a destinului românesc, afirma: „...politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atît de mare şi de energică încît nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui. [...] Azi limba este una de la Satmarpîn-în Cetatea Albă de lîngă Nistru, de la Hotin pîn-în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor...”.
Pertractările lingvistice, înţelese din start drept necesitate firească de a clarifica lucrurile, preconizînd analiza atentă şi interpretarea ştiinţifică a dihotomiei limba română – „limba moldovenească” şi a consecinţelor rezultate din politizarea fără precedent a conceptului respectiv, au suscitat interesul şi autoritatea a numeroase foruri, instituţii, personalităţi de pe ambele maluri ale Prutului, precum şi din străinătate. A venit, în fine, timpul cînd falsul urma a fi dezgolit de hainele sale croite cu aroganţă şi impertinenţă, croite tot de către cei ce au întins sîrma ghimpată pe trupul neprihănit al limbii române. Procesul de re-stabilire a adevărului ştiinţific (fenomen în derulare încă, după cum reiese şi din textele incluse în Antologie), a culminat cu trei acţiuni de anvergură: Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iaşi – Chişinău, 1994), Sesiunea ştiinţifică organizată de către Secţia de Literatură şi Filologie a Academiei Române „Limba română şi varietăţile ei locale” (Bucureşti, 31 octombrie 1994) şi, ultima, Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre” (Chişinău, 20-21 iulie 1995).
Desfăşurată sub egida Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi a Parlamentului Republicii Moldova, cu participarea nemijlocită a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a catedrelor de specialitate de la instituţiile de învăţămînt superior din republică, a uniunilor de creaţie şi a redacţiei revistei „Limba Română”, conferinţa de la Chişinău a generalizat şi a sintetizat în mod exhaustiv practica de interpretare a fenomenului lingvistic în Basarabia, pronunţîndu-se fără echivoc şi în bază de solide argumente de ordin filologic, istoric, juridic etc. asupra necesităţii imperioase de a fixa în Constituţie denumirea autentică a limbii oficiale din cel de-al doilea stat românesc şi de a elimina neîntîrziat şi definitiv obstacolele ce stînjenesc încă utilizarea şi dezvoltarea multifuncţională a limbii române în Republica Moldova.
Mărturie a unui anume segment istoric (1991-1996), paginile acestei cărţi au fost scrise onest şi cu demnitate, cu durere şi speranţă, cu bunăvoinţă şi mult respect pentru cititor. Convingătoare şi simple prin concluzii, clare şi accesibile ca modalitate de expunere, textele incluse în Antologie oferă un punct de reper. Un prilej de meditaţie. Cartea, în cele din urmă, este o opţiune. Un crez. O izbîndă. Un sacru şi multrîvnit legămînt faţă de limba română, patria noastră şi a strămoşilor noştri, care, peste vremi nestatornice şi stăpîniri viclene, ne şoptesc încurajator:
Morile Domnului macină încet, dar macină bine!
Alexandru BANTOŞ
iulie 1996