Un alt Cum să iernăm?...
Pentru tiparCu această întrebare, revista Limba Română pune degetul pe rană deschisă, pe problema noastră fundamentală: a fi sau a nu fi. Desigur, globalizarea cu deruta ei, desigur, cei 50 de ani de ocupaţie bolşevică, desigur, pactul Ribbentrop-Molotov – zidul nostru berlinez, încă în picioare, etc.
Să recapitulăm însă. Ne-am suflecat mânecile acum 20 de ani şi am bătut alarma, şi am frământat noroaiele satelor noastre explicând lumii simple cum stau lucrurile; am umplut, de atâtea ori, Piaţa Marii Adunări Naţionale, lansând declaraţii din cele mai înţelepte; am umplut săli parlamentare cu oameni de bună-credinţă, capabili să găsească soluţii de ieşire din neant... Nu am ajuns însă la ceea ce am dorit noi, şi totuşi nu suntem în punctul mort, suntem altundeva... De ce atunci acest gust amar al zădărniciei eforturilor noastre?... De ce acest gând torturant: goală rezistibilitate?...
Zicea părintele Steinhart că în epicentrul unui fenomen, a unei realităţi eşti prea împovărat de detalii ca să vezi clar lucrurile (poate de aceea – Jurnalul fericirii, în puşcărie!...). Te identifici cu problema, te suprapui acesteia prin datul tău. Eşti ea. E nevoie de o distanţă strategică pentru ca ochiul minţii să poată să distingă netulburat conturul real al lucrurilor. Rar om poate face abstracţie imediat. Eminescu a călătorit în timp fără oprelişti. Ocheanul imagologic al românului total rămâne valabil şi bine centrat până azi. La fel, valabilă şi părerea căoricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are(ce temă superbă pentru o comedie cu românaşii noştri, indiferent de pe care mal al Prutului, şi ravagiile lor prin Occident!).
Se ştie, fiece creatură se simte centrul Universului. Şi problemele şi le resimte ca unice şi cele mai grave. Aceasta vine din instinctul autoconservării. Dacă însă ne distanţăm şi privim ca printr-un caleidoscop lumea, vom vedea că acest furnicar de popoare este, la tot pasul, răvăşit de diverse probleme: geopolitice, economice, interetnice... Probleme nerezolvate, conservate decenii la rând, spre frustrarea unor popoare, spre comoditatea altora... Dar parcă ne e mai uşor că ştim asta?... – Să se rezolve! Toate! Şi a noastră în primul rând! O merităm!... 20 de ani de luptă, de iroseală!... etc. Dar cine nu vrea asta?, să ne întrebăm, căci tocmai aici e problema. Lumea e ceea ce este şi este un cod... Şi codul acesta este realitatea. Dură, rigidă, imobilă uneori ca muntele. Cosi funzziona*, zice fratele italian.
Marele Tolstoi afirma că istoria ar fi un lucru extraordinar, dacă ar mai fi şi adevărată. Asta e. Trăim o Istorie despre care se spune o altă Istorie. Şi asta în văzul tuturor globurilor pământeşti, vorba celebrului parlamentar. Din ce raţiuni?... Pentru a păstra fragilul echilibru al dialogului mondial, simulând egalitatea în drepturi, dialogul şi democraţia... Noi, trataţi conform valorilor democratice, ca egali în drepturi etc.? Fals! – Non credere mai di aver i diritti!...** Noi, Basarabia, marginea latinităţii, purtăm un război care nu e al nostru, un război global, dacă vreţi, o bătălie sinucigaşă având în vedere disproporţia raportului de forţe. Nu e nevoie de nicio pregătire specială ca să înţelegi. E suficient să vezi un reportaj privind întâlnirile de vârf ale celor două supraputeri mondiale, America şi Rusia, care şi-au dat mâna frăţeşte ca să lupte împotriva terorismului mondial (sic!). Şi dacă cel mai puternic stat din lume cochetează în halul acesta cu cealaltă supraputere (supraputere-bandit!), atunci?... Al cui e războiul acesta, purtat pe o linie invizibilă a frontului (invizibilă?!...), în care, în propria casă, ni se blochează căile ferate, când nu vrem nimic altceva decât alfabetul şi limba în care ne-am născut?...; ni se ucid fiii la Nistru când nu vrem să ni se ia şi puţinul pământ ce ne-a mai rămas?...; ni se ucid / linşează, unul câte unul, intelectualii defilând cinic (20 de ani!...) chiar cu drapelul Renaşterii?...; ni se scot în mod diabolic copiii în stradă, ca să fie apoi daţi (toţi, ca şi generaţie post-’89!...) cu capul de zid, în 2005?...; ni se ucid copiii, în plină stradă, loviţi cu ciubota în ficat, în timp ce stau, fără minimă apărare, întinşi la pământ (7 aprilie 2009)?... Al cui să fie războiul acesta din inima casei noastre, în care (prin votul unei lumi mutilate şi dezolate ales) un cioban, zis preşedinte de ţară, scuipă, în fapt, drapelul ţării pe care o conduce, numind acest drapel fascist? Al cui să fie războiul acesta în care ni se ia şi viitorul?!...
Noi, cu firea noastră mioritică, paşnică, visătoare..., suntem un popor, un teritoriu găselniţă pentru un poligon pe care Rusia imperială se ambiţionează să-şi ţină avanpostul. (De aceea ne-a dorit întotdeauna! ...Şi nu pot să uit catastifurile ruseşti din sec. XVIII încă, pe care le-am citit la Academia de Ştiinţe a Moldovei, cu hărţi topografice pentru orice cătun din Basarabia, cu fiece podeţ (fie şi de lemn!), cu fiece fântână, fiece mică gospodărie care poate încartirui militari ruşi, cu orice chintal de grâu, calculat ca recoltă posibilă pentru calul acestui militar!...). Unul dintre poligoane, ca să fim mai exacţi, poate, cel mai tragic, din cauza nefericitului nostru amplasament geografic: de la noi, cu noi, începe Lumea Latină! Şi atunci?... Murim, că aşa vrea Oceanul Slav, rânza imperială rusă?!...
Până să vrea Europa să ne îmbrăţişeze de adevăratelea, e posibil să nu ne mai găsească pe-aice, nu e aşa că asta gândim?... Ne invadează globalizarea, ne invadează ruşii (că lor le merg bine afacerile în Moldova!), ne mistuie Europa însăşi, în malaxorul neo-sclaviei (că are şi ea greutăţi în plină criză economică, nu?, săraca...). Avem toate motivele deznădejdii pe faţă, dar în niciun caz nu putem vorbi de zădărnicia efortului nostru, al intelectualităţii Basarabiei, în primul rând. Şi deci de zădărnicia rezistenţei Basarabiei.
Poporul, omul simplu, e, în esenţă, un copil, am înţeles. Dar şi-a pierdut ingenuitatea în această luptă crudă pentru supravieţuire. În mare, el urmăreşte viaţa nu după ziare (ar fi ca şi cum ai vrea să stabileşti ora urmărind secundarul unui ceas, cum bine zicea un umorist). Poporul are măsura lui, poate chiar una genetică: când vede că cei ce i-au luat destinul în mâini nu-i oferă nimic, el şi-l smulge, şi-l reia cu forţa, ca să se salveze. Biologic, în primul rând. Şi asta pentru că el, poporul, în istorie nu prea a avut răgaz pentru altceva, decât pentru a se salva şi supravieţui. Exodul basarabean e o mare deziluzie, un lasă-mă să te las, un fel de nu vă mai cred, un am să-mi fac eu singur dreptate. Şi atunci?... Intelectualul, dezolat, ca şi cum nu ar fi destul, mai duce pe umeri şi povara vinovăţiei pentru ceea ce nu a putut explica / oferi...(ziceam şi eu în poezia / sărăcia mea: lume a mea de la ţară, / cu obrazul ţepos şi cu palmele iască de munci, / căreia vină îi port (...)).Vinovăţie pentru deşarta rezistenţă. Fals! Refuz să calific astfel efortul de o viaţă a atâtor oameni minunaţi, mulţi dintre care au murit cu sentimentul datoriei împlinite! Refuz să calific astfel propriu-mi efort, negând cea mai frumoasă parte a existenţei mele, sensul ei!
Din poziţia în care mă aflu, geografic şi spiritual, aş lua pe Mircea Eliade ca şi model de gândire, ca şi paralelă în timp, pentru a încerca să ieşim din hăţişul fatalităţii mentale. Zice Eliade în Jurnal (privind spre 1925) despre generaţia sa ca fiind prima generaţie românească necondiţionată de un obiectiv istoric, adică prima generaţie nesolicitată în imediat. „Aveam, spune, o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să-i putem discuta pe Freud sau pe André Gide la «Fundaţia Carol» în faţa a 2000 de persoane (...)” etc. Istoria nu se repetă întocmai, dar de ce oare aceste rânduri se pliază atât de bine pe segmentul nostru de timp?... Suspendat, idealul nostru major, – Unirea cu Țara-mamă – a rămas, deocamdată, cu ochii în soare, dar iată că am făcut aceleaşi deschideri, pentru Basarabia, pentru copiii noştri, pentru intelectualul în devenire al Basarabiei. Şi se ştie bine cu ce preţ. „Există atâta moarte în jurul meu, zice Eliade în Invitaţie la bărbăţie, încât nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va creşte mâine o altă lume”. Nu simţim şi noi, în fapt, acelaşi lucru?... „Simţeam deja în jurul meu (aici deja descriind atmosfera ce preceda Întoarcerea din Rai) tensiuni, conflicte, cruzimi şi, mai ales, sentimentul inefabil că am intrat într-o epocă de ruptură (...). Simţeam că toate se prăbuşeau în jurul meu (despre anii ’30) şi că răgazul istoric oferit românităţii se consuma: era o lume care devenise deja „istorică”. Au nu se prăbuşesc oare toate acum în jurul nostru şi nu devine (a şi devenit!) lumea din care venim o lume istorică?... Nu se simte azi, în aerul Basarabiei, precum în Întoarcerea din rai, problema înfrângerii „poetului” (cine o va scrie?!...), problema eternei victorii a „politicianului”, necesitatea de a exista, de altfel, româneşte? Întoarcerea noastră din rai (din raiul iluziei că putem învinge răul cel mare, răul global, că putem tămădui / învia, în câţiva ani, ceea ce s-a distrus în zeci, sute de ani!...) însemnând şi pentru noi pierderea beatitudinii, intrarea în teroarea istorică, în frustranta existenţă a celor azvârliţi din istorie; frica că nu mai avem timp, că nu ştim să fecundăm timpul, goana...(de unde şi încercările tot mai încrâncenate ale unora de a-şi salva, într-un fel sau altul, viaţa de ratare, de a trăi o existenţă autentică, speranţa că totul poate fi salvat, dacă ştim să începem viaţa ab initio...).
Dar... istoria cugetă, deşi încet, însă sigur şi just, să nu uităm. Şi atunci, cu siguranţă că şi încercările prin care trecem noi decantează nişte lucruri, au un sens, urmăresc un scop, poate că, în mare, deocamdată ascuns, indescifrabil (...), dar care o să se releve într-o zi! Şi asta cu atât mai mult cu cât excesul de suferinţă stârneşte setea de eliberare şi cu cât te simţi mai „pierdut”, cu atât eşti mai aproape de mântuire. Nu simţim noi în aerul obosit al Basarabiei că până şi antiromânii înveteraţi, indiferent de naţionalitate (afară de servii imperiului răului, bineînţeles) au lăsat armele în jos: – Da’ s-o luăm şi noi odată într-o parte! ...Lucrurile se decantează, au un sens, urmăresc un scop, doar că trebuie să mai suferim şi să mai avem răbdare. Şi atunci nu putem vorbi de o goală rezistenţă, nu avem dreptul. Problema noastră, a celor conştienţi de cele ce se întâmplă, este cum să ne eliberăm de încrâncenare pentru acest timp de... activă espectativă, cu ce gânduri să trăim în continuare.
Zicea acelaşi Eliade că trebuia să cunoască „pasiunea, drama, suferinţa, înainte să renunţe la dimensiunea «istorică» a existenţei şi a-şi face drum către o dimensiune transistorică, atemporală, paradigmatică în care tensiunile şi conflictele se anulează de la sine...”.Aici, cred, trebuie să ajungem şi noi, intelectualii basarabeni, cei cu mortul în spate (cu mulţi morţi în spate!...), la această treaptă / dimensiune. Ca să putem trăi în continuare, gândi / crea; rezista în continuare. Or este clar: nu din vina noastră am ratat momentele istorice propice accederii imediate a Basarabiei în spaţiul matricei materne, salvatoare, şi am rămas (pentru cât timp încă?...) în Purgatoriu. (Să ne amintim anul 1989 şi satisfacţia noastră interioară la gândul că cei de ne priveau din ferestrele Guvernului, sovietic încă, nu ştiu cât de puţini la număr suntem cei cu adevărat conştienţi. Iată că ştiu!) Şi altceva: noi, ca şi popor, ca şi aşchie de popor, care venim din experienţa unei mutilări, a unei sclavii ideologice, nu facem noi oare, chiar acum, exerciţiul Libertăţii?... Tineri de tot sau mai puţin tineri, acasă sau altundeva în lume?...
Observ, în lumea exodului basarabean, în Italia, în particular, alături de atâtea conştiinţe amorţite, indiferente (din ignoranţă, dar şi din durere, din disperare!...), un fenomen extraordinar, comparabil cu cel despre care Eliade zicea: dimensiunile adânci ale existenţei sunt inaccesibile eroziunii sau exaltării pe care o provoacă evenimentele.Mai mulţi tineri ai noştri se situează anume în dimensiuni similare, devenind şi ei ca şi cum invulnerabili la spaţiu şi timp. Adică, orice li se întâmplă, continuă să rămână ei înşişi, români basarabeni, mai conştienţi, poate, de asta decât erau acasă, şi, ca atare, liberi să-şi împlinească destinul. Implicit, destinul Basarabiei.
Părerea lui Eliade că noi, românii, am avea a împlini un anumit rol în apropierea şi dialogul celor 2 sau 3 lumi: Occidentul, Asia şi civilizaţiile de tip popular arhaic e şi aceasta, cred, valabilă, ba, poate, şi mai valabilă azi. Occidentul îmbătrânit are nevoie de noi şi nu doar în calitate de mână de muncă ieftină (acesta a fost primul val, prima cerinţă / contact, şi cea mai brutală!...). Occidentul are nevoie de transfuzie de sânge, poate, în primul rând, de sânge mioritic, ca să se salveze, căci a lunecat pe calea unui pragmatism sălbatic, care duce în nicăieri.
Situaţia e similară celeia de la 1938, de după Conferinţa de la Teheran, când Europa a fost împărţită în două mari „zone de influenţă”. Problema e aceeaşi: Cum să iernăm? Cum să ne salvăm identitatea în timpul acestei sălbatice tranziţii care poate dura câteva decenii?... Marele călător mistic are dreptate: „ţările mici nu-şi pot făuri singure istoria”.Există mii de motive ca sădisperăm (să ne gândim doar la satele noastre pustiite...) şi totuşi cred cu tărie în acest gând eliadesc: „camuflarea sau chiar ocultarea sacrului şi, în general, a semnificaţiilor spirituale, caracterizează toate epocile crepusculare (...), iar aculturalizarea nu reprezintă decât o primă fază a unui proces mult mai complex. Este vorba de supravieţuirea larvară a sensului originar, care devine astfel irecognoscibil. Spiritul se pogoară oricând şi oriunde, dar nu rămâne, nu se lasă prins în durata temporală. Epifania este prin excelenţă fulgurantă”.Nu e oare tocmai definiţia a ceea ce trăim?...
Cred cu tărie că o singură veritabilă piesă populară şterge orice mizerie de pe faţa românităţii. Nu asta simţim de fiecare dată când ascultăm naiul lui Gheorghe Zamfir, taragotul lui Dumitru Fărcaş sau vioara lui Nicolae Botgros?... Nu, noi nu avem o goală rezistibilitate. Noi avem un destin. Dramatic, tragic, dar nu deşert. Şi popoarele nesătule, care muşcă mereu din această margine de latinitate, înlănţuindu-i mereu fiinţa în lanţul intereselor lor meschine, se vor confrunta mereu cu dreptul nostru de a fi pe pământ prin ceva atât de al nostru, atât de autentic, neschimbat şi durabil, cum numai ceva care doar prin dat poate fi. Prin dat originar, precreştin, pre-Cain şi Abel.
Veneţia, 15 iulie 2010