Greşeli mărturisitoare
Pentru tiparExistă fel de fel de greşeli de tipar în operele literare, unele dintre ele au făcut glorie, altele au creat legende, altele au schimbat sensuri – dar greşeli tipografice de felul celor pe care le-am identificat în contextul eminescian n-am mai întâlnit pe nicăieri. Ele m-au pus pe gânduri şi m-au făcut să caut argumente în plus pentru a demonstra... ce demonstrează, de fapt, ele, aceste greşeli de tipar comune în primele tipărituri ale poeziilor lui Mihai Eminescu şi în ediţia Princeps scoasă de Titu Maiorescu. Numai câteva exemple, iubiţi cititori, şi dacă dumneavoastră înţelegeţi similitudinile altfel decât mine, sunt foarte dornic să vă ascult.
Compar, aşadar, textul eminescian din „Convorbiri literare”, revista unde a publicat poetul, şi din ediţia Princeps. Eminescu, după cum se ştie, nu şi-a publicat el însuşi volumul de poezii: în 1883, de Crăciun, poetul se afla în sanatoriu, lângă Viena, iar la Bucureşti Titu Maiorescu îi scotea cartea. Fel de fel de legende au vrut să spună mai întâi că editorul avea la dispoziţie caietele eminesciene şi a făcut singur selecţia, apoi că a făcut doar construcţia volumului (organizarea poemelor, curgerea lor unul după altul), intercalând inedite, găsite ca atare undeva, pe la prietenii poetului sau lăsate de poet, între poezii publicate, apoi că lucrase îndelung ultima formă a unor poeme împreună cu autorul (cu referire mai ales la punctuaţie) şi câte şi mai câte. Asta pentru că Titu Maiorescu nu a spus niciodată modul de lucru la ediţia sa: de 11 ori a reeditat Poesiile lui M. Eminescu (în 1883, 1885, 1888, la primele 3 ediţii poetul era în viaţă – ediţia din 1889 iese imediat după moartea lui, apoi, până în 1911, ritmul este dirijat de vânzări, iar Titu Maiorescu adaugă poezii noi de la o ediţie la alta, schimbă locul câtorva – schimbă, desigur, punctuaţia care este fluctuantă în toate ediţiile sale) – mereu cu aceeaşi „Prefaţă la ediţia de’ntâi” care anunţă că poeziile se scot în lipsa poetului din ţară etc. – deci ca pe un volum obiectiv, ediţie de autor în absenţa autorului, carte neutră faţă de el, creatorul ei imediat. Între timp, s-a demonstrat pe rând că Titu Maiorescu n-avea cum să preia ineditele pentru ediţia sa din lada de manuscrise, pentru că nu intrase în posesia acestei lăzi, că n-ar fi putut găsi aceste inedite în formă definitivă diseminate pe lângă roiul de manuscrise anterioare al fiecărui titlu în parte, că nu s-a pus de acord cu autorul în privinţa punctuaţiei nici pentru poemele mari (Luceafărul) etc. – dar tot a rămas vorba că el este editorul, adică alcătuitorul, cel care a făcut selecţia, ordinea poeziilor etc. Este un caz straniu de inadvertenţă logică: toate amănuntele unei demonstraţii sunt contrazise – dar concluzia rămâne. Cam asta înseamnă, după capul meu, o „umbră de idee” în sens eminescian – sau, mai strict, în sensul Epigoniilor, iată „combinarea măiestrită /a/ unor lucruri n’ esistente”.
Nu vreau însă să mă înflăcărez din nou, şi să dau iarăşi cu fulgere în Perpessicius, Ibrăileanu, C. Botez, G. Călinescu, Gh. Adamescu şi toţi ceilalţi mari editori ai lui Eminescu ce perpetuează umbra aceasta de idee – după care arhitectul ediţiei Princeps a fost Maiorescu şi numai Maiorescu etc. Cred că ar fi mai profitabil să construim – şi ofer acest argument filologic pe care l-am construit la capătul a câţiva ani de... cum să-i spun? – nanofilologie comparată s-ar potrivi – cu speranţa că reuşesc să păstrez tonul şi interesul cititorului ca pentru un lucru ştiinţific, iar nu imaginar / imaginativ. Ştim încă de la Hasdeu că, în lipsa documentelor istorice, filologia poate oferi soluţii sigure prin confruntarea de texte.
Avem, aşadar, textul tipărit în „Convorbiri literare” de către Eminescu şi textul tipărit în ediţia princeps de către Titu Maiorescu. La Împărat şi Proletar, „Convorbirile” (1 dec. 1874, p. 365)au o greşeală de tipar: femeile Comunei din Paris poartă „cumşe frigiene” (metateză de tipograf: a plantat litera m înainte de litera ş). Ediţia Princeps (1883) are la fel: „cumşe frigiene” (p. 134). Desigur, ediţia a II-a îndreaptă.
În Povestea codrului (1 mart. 1878, p. 453) altă greşeală de tipar în „Convorbiri”: „Împreju-ne s-adună”, pentru „împrejuru-ne” (lipseşte o silabă, ru, poate că tipograful graseia franţuzeşte sau era apelpist). Ediţia Princeps are la fel: „Împreju-ne” (p. 125). Şi la fel: ediţia a II-a îndreaptă.
La Rugăciunea unui dac, „Convorbirile literare” (1 sept. 1879, p. 242) scapă negaţia, într-un vers: „Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec”, pentru „nu plec”. Ediţia Princeps are la fel: „Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec, / Spre ură şi blăstămuri aş vrea să te înduplec” (p. 24),cu al doilea vers corect, dar având, firesc, un picior în plus şi cerând accent nefiresc pe înduplec. Ediţia a doua Maiorescu (1885) are aceeaşi greşeală în primul vers (lipsa negaţiei), dar versul următor: „Spre ură şi blăstămuri aş vrea să te ’nduplec”, editorul dându-şi seama că trebuie să elimine un picior pentru ritm, şi forţând, astfel, accentul: „să te ’ndupléc”. În ediţia a treia Titu Maiorescu depistează greşeala, pune negaţia: „genunchi şi frunte nu plec”, dar păstrează versul următor scurtat: „aş vrea să te ’nduplec”. Şi în ediţia a patra, din 1889 (imediat după moartea lui Eminescu), se păstrează astfel, abia în ediţia a cincea (1890) editorul găsind, prin deducţie, versurile corecte: „nu plec – să te înduplec”.
O altă greşeală din „Convorbiri literare” (1 feb. 1879, p.420) trecută în ediţia Princeps (p. 32) la O rămâi: revista are „Şueram l’a a ei chemare”, cu această ciudată dublare a articolului. Identică este forma din ediţia Princeps.
Acestea sunt greşeli cu rol de martor, şi vom vedea ce ne semnalizează ele în lipsa informaţiilor documentare.
Nu una, nu două, trei sau patru greşeli de tipar din „Convorbiri literare” trec identice în ediţia Princeps scoasă de Maiorescu în 1883, ci numărul lor trece de 30 (noi nu le-am numărat, dar le semnalăm punctual la fiecare poezie în parte). Pe de altă parte, în „Convorbiri literare” mai sunt câteva greşeli pe care ediţia Princeps le corectează (în Strigoii: sfiiicios, cu 3 i, revine la sfiicios; nu cred că aici este greşeală de tipar, însă autorul a tipărit cu 3 i pentru rostire / recitare cu o intonaţie deosebită; pentru că necesită lungi discuţii, nu insist asupra altor „greşeli” prezente în revistă şi „îndreptate” în ediţie). Ediţia princeps are, la rândul ei, câteva greşeli proprii.
Numai această undă a celor comune ne interesează – şi considerăm că altă explicaţie nu există, decât că Titu Maiorescu a dat la tipar, pentru volum, textul deja imprimat din „Convorbiri literare”. Breasla tipografilor fiind foarte dezvoltată în epocă (practic, este una dintre marile noastre industrii: la defilarea de la 1 Mai 1881 are carul alegoric propriu), culegerea „oarbă” a literelor era foarte obişnuită, ceea ce face ca un text cu greşeli să fie cules chiar cu acele greşeli: zeţarul sau culegătorul nu-şi bate capul să citească ori să îndrepte cu de la sine putere. Am putea presupune că materialul odată cules pentru revistă se păstra în rastel, astfel că zaţul din 1874 (de la Împărat şi proletar) putea fi refolosit în 1883 pentru carte. Greu de crezut că se imobiliza atâta plumb pentru atâta timp – dar chiar aşa fiind, teoria de mai jos nu se schimbă. Doar că revista foloseşte o literă, cartea – alta (corp şi familie diferite). Să zicem că tehnic se putea face convertirea şi avem totuşi de-a face cu zaţul: scenariul nostru nu se schimbă nici chiar în această ipoteză.
Credem, aşadar, că nu suntem deloc departe de adevăr dacă afirmăm că Maiorescu avea tăieturi din revistă, textele tipărite făcute teanc, filă peste filă, puse într-o ordine anumită. În fond, de ce lipsesc aceste tăieturi din lada cu manuscrise a lui Eminescu? El însuşi nu-şi păstra textele sale tipărite în „Convorbiri literare”? Tradiţia maioresciană (de fapt, simpla relatare a lui I. E. Torouţiu, fără a cita vreo sursă) spune că poeziile pentru ediţia Princeps au fost copiate de fiica criticului, Livia Maiorescu. Nu putea o mână omenească, de intelectual, să copieze greşeli de tipar precum cumşe în loc de cuşme, l’ a a ei în loc de l’ a ei şi aşa mai departe până la 30-35 de cazuri.
Pot fi tăieturi din revistă, poate fi chiar zaţul iniţial – vorba este că greşelile de la prima tipăritură trec prin corectura editorului nesesizate.
Ipoteza tăieturilor din revistă (pe care am susţinut-o într-o lucrare de doctorat şi în câteva texte din 1998-1999) trebuie însă revizuită, deoarece în anul 2000 a apărut o nouă mărturie documentară privind ediţia princeps: scrisoarea poetului către Veronica Micle din 8 februarie 1882 (vezi ediţia dnei Cristina Zarifopol-Illias, p. 188, cu facsimil la p. 189). Se cunoştea răspunsul Veronicăi Micle la această scrisoare, datat de ea 10 februarie 1882, publicat încă din 1910, cu acel P.S. al ei: „Sunt foarte mulţumită că tu vrei să-ţi editezi frumoasele tale versuri” (textul original este în franceză, editorul oferă traducerea sa), dar nu i s-a dat crezare pe motiv că scrisoarea era publicată de Octav Minar, nume rezervat în eminescologie (cu îndreptăţire, dar pe nedrept; pot explica paradoxul, separat). Poetul scrie aici aşa: „...Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am şi luat de la el volumul 1870-’71 din «Convorbiri», unde stau Venere şi Madonă şi Epigonii. Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm”.
Acest fragment de scrisoare ne pune în mare dificultate după ce ne-am construit scenariul tăieturilor din revistă sau al zaţului păstrat în tipografie. Cel mai simplu ar fi să nu luăm în seamă informaţia, prevalându-ne de faptul că n-am văzut scrisoarea în original, ci doar în copie fotografiată: dacă este o „plastografie”, cum ar zice venerabilul nenea Trahanache (ori cum zicea G. Călinescu despre scrisorile editate de O. Minar, la fel cu fotocopii, dar tot fără a permite cuiva să vadă „docomentul”, să-l pipăie, să-l studieze autoptic). E greu de crezut că la 1882 Eminescu nu-şi recunoştea poeziile publicate în 1870, cu numai 12 ani în urmă – ba, încă, poezii pe care le păstra în lada sa de manuscrise, poezii comentate cu citate ample de Titu Maiorescu în Criticele sale (ediţia întâi e din 1874)... Atât de dur să-l fi lucrat „morbul ziaristic”, încât să-i fi schimbat mentalitatea? Într-o altă scrisoare din acelaşi lot al dnei Cristina Zarifopol-Illias el îi mărturiseşte Veronicăi Micle că are de gând să încheie cariera poetică, pentru că se crede predestinat către proză. Fie... Lui nu-i plac, iar ea îi răspunde: „...frumoasele tale poezii”; ca într-un dialog al surzilor. E vorba de stilul epistolar, în fond, cu inerente familiarisme ori accente autoironice.
Din facsimil vedem însă că, în anul 1870, cifra 7 este scrisă apăsat peste 6. A avut deci intenţia să scrie anul 1869-1870. „Convorbirile” încep cu luna martie, deci tomul IV conţine materia 1 martie 1870 – 1 februarie 1871, iar Eminescu a debutat cu Venere şi Madonă la 15 aprilie 1870; el reţine că a fost într-o primăvară – şi crede că este vorba de tomul III, 1 martie 1869 – 1 februarie 1870, dar se corectează la minut având volumul în faţă şi observându-l. Nu deţine, aşadar, un volum propriu, şi nici tăieturi nu are sau numere disparate cu poeziile lui tipărite: poate la asta se va fi referit Titu Maiorescu atunci când spunea, în „Prefaţa la ediţia de’ntâi”, că poetul a fost „prea nepăsător de soarta lucrărilor sale”, poate că-l mustra în scris că nu-şi păstrează arhiva proprie tipărită. Rămâne, oricum, ciudat: Eminescu are atâtea manuscrise de care nu se debarasează, atâtea tăieturi din ziare (articole politice), unele prelucrate sumar pentru recules în format de carte, şi propriile sale poezii tipărite nu şi le păstrează...
Da, numai că „nonsensuri”, „greşeli” etc. nu prea sunt de găsit în primele două poezii ale lui, ci mai degrabă în Mortua est!, publicată exact la 1 martie 1871, în primul număr, ultimele două file din tomul următor, al V-lea: imediat sub textul poeziei revista tipăreşte acest anunţ: „Anul IV a „Convorbirilor” (1 Martie 1870 – 1 Martie 1871) broşat într-un volum se află spre vânzare de acum înainte la librăria Junimei din Iassi şi la librăria Domnilor Socec et comp. din Bucuresci...”. De ce nu se referă poetul şi la această poezie când vorbeşte de greşeli de ritm şi rimă, de nonsensuri şi cuvinte stranii? Referitor la Mortua est!, Titu Maiorescu observase încă din 1871, în Direcţia nouă..., că în ea „sunt greşeli ce trebuiesc neapărat îndreptate”, „multe rime rele” etc. N-are nimic de spus Eminescu în 1882 despre această poezie care a iscat, la publicare, chiar ironii în „Revista contimporană” ori în cuplete de teatru? Vom reveni, desigur (în ediţia Princeps sunt câteva schimbări faţă de „Convorbiri”, iar celelalte două poezii rămân aproape neschimbate).
Este limpede că poetul n-a avut timp să citească textele pentru această scrisoare, doar a răsfoit volumul în grabă şi vorbeşte de „nonsensuri” etc. din amintiri, transferând scandalurile de presă care au însoţit publicarea poeziei Mortua est! către Venere şi Madonă şi Epigonii. Este, repetăm, şi autoironie aici, şi aluzie la Criticele lui Maiorescu: suntem, doar, în interiorul stilului epistolar. Viitorul său volum se află la începutul începutului, abia se preurseşte: încă este o negaţie sau: „era din rândul celor, ce n-au fost niciodată”.
Trebuie să fac însă legătura cu o discuţie pe care am avut-o cu profesorul George Muntean în anul 2000 tocmai pe tema ediţiei Princeps Eminescu. Dânsul îmi spune că, prin anii ’60 ai secolului trecut, însuşi Perpessicius (căruia i-a fost secretar la Institut) era preocupat de o altă ipoteză decât cele lansate până la el şi de către el însuşi în legătură cu ediţia Princeps: posibilitatea ca ediţia să se fi lucrat direct după tomurile „Convorbirilor literare”, cu semne puse unde trebuie culese poeziile, cu opis pentru ordinea lor, teancuri de inedite şi locul unde trebuie intercalate etc. E uşor de imaginat că asta presupune o inginerie întreagă, cu liste şi semne, de care Eminescu ar fi fost foarte capabil. Dacă ne gândim că, în 1930, C. Botez a lucrat complicata sa ediţie Eminescu într-un mod asemănător (dădea la tipar diferite părţi din carte, indicând unde-şi are locul fiecare) – putem să acceptăm că era un modus operandi la cei vechi.
În fine, dacă această scrisoare este adevărată – şi dacă avem dovada că la acest lot de scrisori a avut acces, în anii ’50-’60 ai secolului trecut, şi Augustrin Z. N. Pop (a publicat, de aici, 3 scrisori cu facsimilul lor) – nimic nu ne împiedică să presupunem că Perpessicius a citit mărturia, dar n-a fost lăsat s-o folosească, adică proprietarul nu i-a dat-o spre tipar. El dezvoltă doar verbal ipoteze de lucru – reţinute, iată, de secretarul său, profesorul George Muntean. Altfel, Perperssicius comentează destul de des ediţia Princeps în notele din ediţia sa, considerând iniţial că Maiorescu este editorul deplin, dar pe parcurs îndoindu-se tot mai apăsat (cine altul decât autorul putea organiza succesiunea Satirelor sau a celor 4 elegii cu titlul Mai am un singur dor? etc.), până când va ajunge să afirme că i se pare din ce în ce mai plauzibil ca Maiorescu să fi primit manuscrisul cărţii ca pe un „pachet” înversit cu toate obişnuinţele unei trimiteri poştale. Trebuie spus că această dilemă privind paternitatea ediţiei Princeps domină notele critice ale lui Perpessicius şi, deşi nu poate scăpa de tirania tradiţiei (care atribuie lui Maiorescu adunarea şi organizarea materialului pentru carte), totuşi el lansează ipoteze noi de lucru; în ceea ce ne priveşte, pe acestea le-am urmat.
Revenind la momentul 8 februarie 1882, data când Eminescu este determinat să-şi construiască un volum propriu de poezii, trebuie făcute câteva corelări. Mai întâi, din septembrie 1881 el nu mai publică nimic în „Convorbiri literare”, ciclul Scrisorilor (martie – septembrie 1881) putând foarte bine să stea sub semnul celei de-a doua: „De ce pana mea rămâne în cerneală mă întrebi”. Acum începe marele şantier al Luceafărului, cu lecturile publice (Maiorescu îl citeşte şi când merge în vizite private, şi când autorul nu este de faţă), consemnate chiar de presă, cu – de pildă – anunţarea surselor poemului de către Moses Gaster înainte de tipărirea lui, cu tendinţa de a se face din acest poem un fel de lucrare colectivă (drept pentru care poetul îl publică la Viena, nu în „Convorbiri”). Din aceşti ani: 1881-1882-1883 datează (pot fi datate după scris, hârtie, vecinătăţi etc.) cele mai multe ciorne manuscrise la ineditele eminesciene din ediţia Princeps. Este un interval suficient de mare: 8 februarie 1882 – 28 iunie 1883 (data fatidică: în această zi „pana lui s-a frânt”), pentru elaborarea unui volum de versuri prin îmbinarea poeziilor tipărite deja cu altele noi. Am văzut, din mărturiile lui Slavici, cum scria Eminescu în această perioadă, total absorbit de eufonie. În vârful carierei sale ziaristice, prin anul 1881, Eminescu nu mai crede în poezie, vrea să se despartă de această etapă din viaţa sa; probabil că acest şoc al recitirii propriei poezii şi propunerea lui Titu Maiorescu de a-şi face un volum îl readuc la poezia în sine. Titu Maiorescu era un foarte bun psiholog – şi nu este exclus să fi intuit criza şi să fi ştiut remediul. Oricum, în privinţa teancului final pentru tipar, bănuim că poetul n-a stricat tomurile lui Maiorescu să şi-l confecţioneze: sistemul trimiterilor, intuit de Perpessicius şi deductibil din scrisoarea poetului citată mai sus, poate funcţiona.
Rămâne însă ceea ce am înţeles că este tot voinţa poetului: textele tipărite în 1870-1871 trec neschimbate în ediţia din 1883, cu „greşeli” de ritm, de rimă, nonsensuri etc. Am discutat pe marginea poemului De-or trece anii despre forme echivalente grafic în poezia lui Eminescu în general. Este una dintre explicaţii: la a doua lectură, mai apăsată, poetul girează, în 1882, formele din 1870, pentru că resimte retorica, acceptă accentele, pentru că în general sistemul pe care l-a aplicat este congruent cu cel la care a ajuns mai târziu, oricum, nu e distonant faţă de acesta.
Trebuie să mergem însă mai departe şi să amintim că există o mărturie documentară privind ediţia Princeps: este o scrisoare a lui Titu Maiorescu, din decembrie 1883, către sora sa, Emilia Humpel (scrisoarea a fost publicată mult după moartea criticului, prin anii ’30). Aici el scrie că abia a trimis la tipar ultima coală tipografică şi cartea urmează să iasă în curând. Titu Maiorescu spune negru pe alb: ultima coală tipografică No 20. Lucrurile se petrec în 12 decembrie 1883, şi cartea va ieşi în 25 aceeaşi lună. Dar cartea conţine, poate verifica oricine, nu 20 de coli tipografice, ci 19, numerotate de la 1 la 19. Din această mărturie documentară rezultă că ediţia Princeps trebuia să mai aibă o coală editorială, adică încă 16 pagini, şi aceste pagini s-au rătăcit, s-au pierdut (din cauza procedeului dificil al trimiterilor? Din cauza grabei pentru tipar?). Oricum, cartea conţine 19 coli.
Documentul poate fi, desigur, atacat: poate că Titu Maiorescu nu ţine minte câte coli editoriale a corectat. Da, dar documentul n-a fost atacat nici de I. E. Toruţiu, care l-a publicat, nici de Perpessicius ori de ceilalţi editori şi comentatori ai lui Eminescu: toată lumea ia de bune cele scrise de Maiorescu în sensul că el este editorul, deci el a organizat volumul, el l-a urmărit la tipar etc. Vom reveni asupra acestei coli editoriale pierdute, pentru că lucrul merită o tratare separată. Reţinem, în chip de concluzie parţială, că această scrisoare este al doilea „act de naştere” al ediţiei Princeps, care atestă că Maiorescu a scos-o. De fapt, ca să ne păstrăm în simetriile vieţii, scrisoarea poetului din 8 februarie 1882 este actul de naştere, iar scrisoarea editorului din 12 decembrie 1883 este... actul de botez al cărţii.
Cum să ne explicăm scăparea istoricilor literari, faptul că nimeni n-a verificat câte coli editoriale are ediţia Princeps? Vom spune, mai întâi, că această ediţie era foarte rară, ţinută sub lacăt în biblioteci sau la colecţionari, considerată mai ales obiect de lux (bibliofilie), nestudiată ca text. Nimeni n-a mai făcut o confruntare aplicată, completă a acestei ediţii cu textele din „Convorbiri literare”.
Undeva, în treacăt, Eugen Lovinescu vorbeşte de greşeli comune în revistă şi în ediţiile Maiorescu, dar în ediţii, fără a specifica în care dintre ele: el însuşi îl editează pe Eminescu după ediţia a XI-a Maiorescu, cea pe care o are la îndemână, şi lucrurile sunt comic de încurcate, căci Ibrăileanu îi reproşează greşeli de text. Eugen Lovinescu afirmă că a luat exact după Maiorescu, Ibrăileanu revine cu textul din Maiorescu pentru a-i demonstra că înşeală cititorii... Ibrăileanu îl verifică însă cu ediţia a VI-a Maiorescu. În contextul acestei polemici interbelice s-ar fi putut face „marea descoperire” că ediţiile Maiorescu diferă una de alta, dar combatanţii se opresc, fiecare în parte, la aplauzele grupului său de susţinători. De altfel, nici Perpessicius, în 1939, n-a văzut toate ediţiile Maiorescu (şi specifică onest la Tabloul ediţiilor acest lucru); abia în anii ’70 ai secolului trecut ediţiile Maiorescu vor fi strânse toate la un loc, într-un singur loc: la Biblioteca Academiei Române, prin efortul şi insistenţa lui Şerban Cioculescu.
Acestea ar fi aşa-zise circumstanţe atenuante. În principiu însă, editorii lui Eminescu, aceia care studiază cu adevărat sursele (manuscrisele, revistele unde a publicat poetul şi ediţiile anterioare), semnalează prompt că în „Convorbiri” este o greşeală: cumşeîn loc de cuşme, dar nu ştiu, sau nu văd că greşeala (ca toate celelalte) trece şi la Maiorescu. Editorii lui Eminescu au, în general, această condiţie de a se afla la mijloc, între poet şi primul său critic şi editor. Ei îl stimează şi pe Eminescu, şi pe Maiorescu. Ei vor să împace, peste timp, în tradiţie, două mari personalităţi ale culturii române şi de aceea trec, uneori, cu vederea peste „asperităţi”, se fac că nu observă unele lucruri etc. Într-un cuvânt, ei sacrifică la doi zei în acelaşi timp, în acelaşi templu (principiul vechi elen: „Zeii-şi primesc aparte cinstirea fiecare”, vezi Eschil, Agamemnon). Energia se dozează, astfel, forţamente pe două compartimente – către poet şi către critic. Într-un fel, putem spune că editarea poeziei lui Eminescu este istoria echilibrului şi dezechilibrului acestei balanţe, iar Perpessicius este totuşi acela care ţine talgerele în tremurul cel mai mic. Problema este, în fondul ei, categorică: trebuie separat Maiorescu de Eminescu, pentru a şti cât mai exact care este meritul fiecăruia în parte. Altfel, ei doi trăiesc în amestec de idei.