„Dacă studiile fundamentale ale lui E. Coşeriu ar fi fost traduse la vremea lor în engleză, astăzi lingvistica ar fi arătat cu totul altfel...
Pentru tipar– Stimate dle prof. Geckeler, prima Dvs. carte – Semántica estructural y teoría del campo léxico1 –, apărută în 1976 la Editura Gredos din Madrid, are următoarea dedicaţie: „A mi estimado Maestro Eugenio Coseriu en su cincuenta aniversario”.
– Într-adevăr, i-am dedicat acest prim volum al meu – mai exact, traducerea sa în spaniolă – profesorului E. Coşeriu, cu ocazia aniversării a 50 de ani, deoarece fără ajutorul, îndrumarea şi susţinerea Domniei Sale nu l-aş fi scris. De fapt, descoperirea vocaţiei mele – lingvistica romanică – şi iniţierea mea în semantică le datorez în întregime lui E. Coşeriu. Înainte de a-l cunoaşte şi de a-i frecventa cursurile, eram pasionat de literatură, care mi se părea mult mai atractivă. Prin urmare, această dedicaţie este întru totul justificată şi denotă respectul şi recunoştinţa pe care i le port...
– În 1963, când E. Coşeriu ajunge la Universitatea din Tübingen, Dvs. eraţi asistentul profesorului M. Wandruszka?
– Nu eram asistent, ci tocmai terminasem facultatea, secţia de limbi romanice a Universităţii din Tübingen, şi aveam două alternative în faţa mea: fie să merg în învăţământ ca profesor de franceză (la vremea respectivă în liceu se preda în special franceza), fie să fiu angajat ca asistent la universitate şi astfel să continui cu cercetarea, optând implicit pentru o carieră universitară. Dar, întrucât prof. Mario Wandruszka nu avea niciun post vacant de asistent, îmi surâdea mai curând prima variantă. Spre norocul meu, în ziua în care am avut examenul de licenţă eram cu Wandruszka pe hol şi ne-am întâlnit cu Coşeriu. Wandruszka m-a prezentat profesorului în termeni foarte elogioşi, adăugând că nu dispune de niciun post vacant de asistent ca să mă poată angaja. Coşeriu s-a arătat foarte receptiv şi mi-a spus să-l caut săptămâna viitoare, ca să putem sta de vorbă pe îndelete.
Pe atunci E. Coşeriu îi avea asistenţi pe Christian Rohrer care lucra la teza sa de doctorat – pe care o începuse cu A. Martinet la Paris, dar a susţinut-o la Coşeriu cu o temă despre formarea cuvintelor în limba franceză – şi pe Karl Richard Bausch care şi el studiase cu Wandruszka, susţinând teza de doctorat cu el. În felul acesta, ambii puteau să exercite cu drepturi depline funcţia de asistenţi ai lui Coşeriu, căci la vremea respectivă pentru un asistent universitar nu era obligatoriu să aibă teza susţinută.
– Deci, la momentul respectiv, Dvs. tocmai vă luaserăţi licenţa?
– Exact, îmi luasem licenţa cu o teză în literatură, coordonată de prof. Wandruszka. Mai precis, mă ocupasem de traducerea romanului italian în limba franceză, luând ca exemplu prototipic I promessi sposi de Alessandro Manzoni.De fapt, între prima traducere şi ultima versiune exista o distanţă de 100 de ani, iar eu urmăream să compar cele două traduceri în franceză ale romanului lui Manzoni, încadrându-le în contextul istoric imediat şi analizându-le din punct de vedere literar şi lingvistic. Tema în sine era foarte interesantă şi am lucrat cu plăcere la ea, însă era insuficient pentru a putea fi tratată într-o teză de doctorat, nu mai putea să fie amplificată. Aşa că m-am dus la întâlnirea cu prof. Coşeriu cu intenţia de a-l ruga să mă ajute în alegerea unui subiect pentru viitoarea mea teză de doctorat. Spre surprinderea mea, profesorul a fost foarte cordial, deschis şi receptiv. Dat fiind că tocmai începuse perioada de glorie a semanticii structurale, iar Coşeriu publicase atunci studiul său devenit clasic Pour une sémantique diachronique structurale2, a fost firesc să-mi propună ceva în acest domeniu, mai ales că deja schiţase metoda de descriere a câmpurilor lexicale, pornind de la adjectivele pentru vârstă în latină.
– Dat fiind că Dvs. eraţi la Tübingen când a sosit Coşeriu acolo, în toamna anului 1963, ce ne puteţi spune despre primele sale prelegeri în germană?
– Doar la început, în primele luni, îţi dădeai seama că are un accent romanic, că nu este neamţ. Însă eu l-am admirat din capul locului pentru germana sa impecabilă şi pentru faptul că peste puţină vreme nu se mai simţea deloc accentul şi a început să se exprime cu o repeziciune comparabilă întru totul cu cea a unui neamţ. Aşa că dacă la început expunerea era cam lentă – deşi germana sa era ireproşabilă –, treptat şi-a format un ritm „nemţesc” de expunere...
Alt aspect care m-a impresionat atât pe mine, cât şi pe colegii mei a fost că profesorul ţinea, în aceeaşi zi, cursuri în mai multe limbi: un curs în italiană sau spaniolă, altul în portugheză sau română. Or, aşa ceva nu mai făcuse niciunul dintre profesorii noştri. Recunosc că şi prof. Wandruszka era un bun cunoscător şi un bun vorbitor al limbilor romanice, însă toată viaţa a predat doar în limba germană. Probabil că la vremea respectivă în Germania nu exista încă tradiţia pe care a impus-o Coşeriu, de a ţine cursurile în limba respectivă: dacă e vorba de lingvistica franceză, cursul se ţinea în franceză, dacă preda istoria limbii portugheze, seminarul decurgea în portugheză etc.
Bineînţeles, cursurile sale magistrale de lingvistică generală, de istorie a filozofiei limbajului şi de lingvistică romanică erau în germană, în rest a predat în toate limbile romanice. În plus, are o capacitate extraordinară de a trece rapid de la o limbă la alta, ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu e la îndemâna oricui.
– Lucrând în Arhiva Coşeriu, am găsit mai multe cataloage din acea epocă. Iată, acest catalog e de la cursul special Comentarii de texte portugheze, iar primul pe listă este prof. W. Dietrich, apoi urmează N. Cartagena ş.a. Alte cataloage sunt de la Comentarii de texte în catalană, Istoria limbii franceze, Texte de Jaime Silles, Primele texte în limbile romanice etc.
– Vedeţi, în felul acesta vă puteţi crea o impresie despre anvergura activităţii didactice a lui Coşeriu, despre ceea ce făceam noi în acei ani. De altfel, mai avea un curs de provensală, altul de dalmată... În acest context, îmi amintesc de un curs special Os Lusíadas(Lusitanii) de Luís de Camões în portugheză, care, pe lângă faptul că reprezintă o operă fundamentală pentru literatura portugheză – de la fiii lui Luso vine şi denumirea ţării Lusitania, adică Portugalia –, constituie şi un monument de limbă portugheză. Ei bine, în cadrul acestui curs făceam interpretare de text, filologie clasică, traducere şi analiză lingvistică. Îmi amintesc şi de un alt curs de istorie a limbii române – Biblia de la 1688, fragmente traduse de Nicolae Milescu Spătaru. În felul acesta, cel puţin de două ori pe săptămână, Coşeriu avea câte un curs fie de lingvistică spaniolă şi lingvistică italiană, fie de lingvistică franceză şi lingvistică portugheză. Or, toate acestea pentru noi erau lucruri cu totul noi şi fascinante.
O altă noutate absolută pentru noi a fost rigoarea lingvisticii coşeriene, rigoarea teoretică a doctrinei şi a metodei sale. Profesorii noştri de până atunci erau cu preponderenţă de orientare istoricistă, în sensul că făceau lingvistică tradiţională, comparativă. E adevărat, erau nume mari în lingvistica romanică, cum ar fi Ernst Gamillscheg, Gerhard Rohlfs. Cu toate acestea, nu păreau deloc interesaţi de ceea ce se făcea la ora respectivă în lingvistica teoretică, în reflecţia asupra limbajului, ei fiind preocupaţi de fenomene punctuale ale limbilor romanice.
– Îmi vine în minte vol. Estudios sobre el léxico románico al lui Gerhard Rohlfs care începe cu o critică dură la adresa idealismului, în primul rând a lui Vossler.
– Vă amintiţi că în această carte voluminoasă Rohlfs ilustrează, de fapt, metoda tradiţională, adică cea comparativ-istorică. Fireşte, trebuie să subliniem importanţa pe care o acordă lexicului limbilor romanice din perspectivă istorică, tradiţională.
– Într-adevăr, impresionează volumul de cunoştinţe pe care îl avea Rohlfs în domeniul limbilor romanice. De altfel, în unul din studii – Un problema de sintaxis. El rumano „să y că”; el italiano „che y ca”; el sardo „chi y ca” – se referă şi la limba română.
– Cu toate acestea, îi lipsea o metodă riguroasă şi o concepţie integrală asupra limbajului şi a limbilor. Nu cunoştea nici măcar distincţia crucială a lui Coşeriu – din studiul său Pour une sémantique diachronique structurale – dintre lexicologia expresiei, lexicologia conţinutului, semasiologie şi onomasiologie. Dat fiind că lexicologia, în comparaţie cu fonologia, se ocupă de nivelul cel mai numeros al limbilor, Coşeriu a delimitat patru perspective de studiu în acest domeniu: cel al lexicologiei expresiei care ia în considerare planul expresiei ca atare, adică relaţiile dintre semnificantele lexicale; al lexicologiei conţinutului care consideră planul conţinutului ca atare, adică relaţiile dintre semnificatele lexicale; al semasiologiei care se identifică de multe ori cu „semantica” şi care consideră relaţiile dintre cele două planuri plecând de la expresie şi cel al onomasiologiei care consideră relaţia dintre cele două planuri plecând de la conţinut3.
Parafrazându-l pe Coşeriu, problemele fonologiei sunt relativ simple, în comparaţie cu cele ale lexicului, deoarece fonologia se referă la un singur plan al limbii, la planul expresiei. În lexicologie, în schimb, atât în sincronie, cât şi în diacronie sunt posibile patru perspective şi deci patru moduri de a pune problema.
– Şi profesorul Mario Wandruszka?
– Din păcate, nici pe Wandruszka nu-l interesa aspectul teoretic al disciplinei noastre, cu toate că analizele sale erau foarte percutante şi exhaustive. Studiile preferate ale lui Wandruszka erau de genul Sprachen, vergleichbar und unvergleichlich4, adică fără o metodă riguroasă şi destul de eclectice din punct de vedere metodologic. De aceea, în comparaţie cu aceşti profesori ai noştri, Coşeriu ne-a impresionat de la bun început prin faptul că avea postura sa proprie nu doar în semantică, ci şi în lingvistică, în general. Coşeriu nu era un profesor obişnuit, aşa cum erau ceilalţi, care să transmită doar informaţii discipolilor săi, ci avea şi o doctrină proprie bine articulată şi închegată. Această teorie, numită astăzi lingvistică integrală, a fost configurată încă în primii ani ai activităţii sale de la Montevideo, Uruguay. Tot ce a schiţat la Montevideo a dezvoltat apoi în epoca sa germană, fără să mai modifice ceva substanţial. Spre deosebire de alţi lingvişti, care îşi schimbă periodic teoriile sau măcar anumite aspecte ale acestora, Coşeriu doar a dezvoltat ceea ce fundamentase deja în anii ’50, în acel studiu deschizător de drumuri Determinación y entorno, în care se prefigurează întreaga lingvistică integrală cu cele trei paliere fundamentale ale limbajului. Prin urmare, fundamentele teoriei sale, inclusiv cele filozofice, erau atât de temeinice şi de solid construite, încât nu a trebuit să mai retuşeze, să mai modifice nimic.
– Într-adevăr, ceea ce a făcut ulterior, şi acest lucru îl cunoaştem din cartea de interviuri J. Kabatek, A. Murguia Die Sachen sagen wie sie sind. Eugenio Coseriu im Gespräch5, a fost doar extinderea aspectelor schiţate în Determinación y entorno.
– Exact. De aceea cred că a fost un mare noroc pentru noi, cei care am putut studia cu E. Coşeriu şi ne-am format în preajma sa. Nu era deloc uşor să lucrezi cu el, o ştim cu toţii, însă el mereu discuta cu discipolii, avea timp prevăzut dinainte pentru a răspunde la întrebările noastre. Pentru mine a fost o şansă extraordinară să pot studia şi lucra cu el. Profesorului Coşeriu îi datorez specializarea mea în domeniul semanticii şi, în general, faptul că am devenit lingvist...
– Care era atmosfera creată în jurul lui Coşeriu?
– Cât priveşte studenţii, în foarte scurt timp în jurul profesorului s-a format un cerc de tineri foarte dotaţi, pe care Coşeriu a reuşit să-i atragă spre lingvistică. Mă refer la Brigitte Schlieben-Lange, Jürgen Trabandt, Jens Lüdtke, Reinchard Meisterfeld, Gunter Narr, Uwe Petersen, Wolf Dietrich ş.a.
– Ce îi unea pe aceşti tineri, care urmau să devină aproape cu toţii profesori la cele mai prestigioase universităţi din Germania?
– Aceşti tineri erau foarte bine pregătiţi, de aceea Coşeriu le-a propus o tematică foarte vastă de cercetare: unul se ocupa de retoromană sau de filozofia limbajului, altul de provensală sau de istoria lingvisticii romanice etc. În felul acesta erau tratate foarte multe aspecte, lucru care nu se mai făcuse până atunci la universitatea noastră. Pe de altă parte, odată cu venirea lui E. Coşeriu la universitatea noastră, au fost create lectorate de română şi catalană (care la vremea respectivă era o limbă interzisă de Franco în Spania), limbi care în cadrul departamentului nostru erau cotate la acelaşi nivel ca franceza, spaniola sau italiana.
Dat fiind că în cadrul Departamentului nostru de Romanistică erau cuprinse toate limbile romanice – în plus, toate limbile romanice aveau acelaşi statut –, elevii lui Coşeriu au început să se specializeze în una, două sau chiar trei limbi romanice. În momentul în care au fost inaugurate studiile româneşti şi deci a apărut posibilitatea de a studia limba română cu lectori din România, Rudolf Windisch, Wolf Dietrich ş. a. au început să înveţe româneşte. Trebuie să spun că Departamentul nostru de Limbi romanice cuprindea întreaga Romanie, adică spaţiul în care se vorbesc aceste limbi, deci profesorul înfiinţase lectorate pentru toate limbile romanice.
– Se ştie că primii asistenţi ai lui E. Coşeriu de la Tübingen au fost elevii lui M. Wandruszka. Cu toate acestea, ei au îmbrăţişat ideile inovatoare ale lui Coşeriu, specializându-se fiecare în propriul său domeniu.
– Este vorba, aşa cum am spus, de primii asistenţi care la vremea sosirii lui Coşeriu la Tübingen erau deja formaţi, în sensul că ei studiaseră cu alţi profesori – în special cu M. Wandruszka. De aceea erau impregnaţi cu alte teorii / concepţii şi obişnuiţi cu alte metode. În afară de Ch. Rohrer, K. R. Bausch, mai era şi dl Harald Weydt care, deşi studiase şi el cu Wandruszka, a devenit simpatizant al lui Coşeriu, aderând din capul locului la ideile sale „revoluţionare”. Mai era şi Jörn Albrecht, un alt elev al lui Wandruszka, care a asimilat foarte repede şi foarte productiv ideile lui Coşeriu, în sensul că s-a „convertit” în scurt timp la teoria lui Coşeriu. Aşa cum ştiţi, el a editat pe baza notiţelor luate la curs volumul lui Coşeriu Textlinguistik, un lucru extraordinar, deoarece Coşeriu, cu perfecţiunea care îl caracterizează, cine ştie când ar fi făcut-o. Printre primii studenţi de la Tübingen mai era şi dl Winfried Busse care a lucrat în domeniul gramaticii, ocupându-se de valenţa verbelor în limba franceză, împreună cu Jean-Pierre Dubost, lectorul de franceză de la Universitatea din Stuttgart6...
Or, profesorul Coşeriu ne-a convins irevocabil. Cu toate că noi studiaserăm cu alţi profesori, adică eram într-un fel formaţi deja, influenţa lui Coşeriu asupra activităţii noastre ştiinţifice a fost vizibilă, chiar dacă în aparenţă unii dintre noi s-au orientat spre alte domenii. De fapt, prima generaţie de discipoli coşerieni, de multă vreme profesori la diverse universităţi din Germania, au la rândul lor discipoli pe care i-au familiarizat cu concepţia lui Coşeriu, astfel încât au asigurat continuitatea indispensabilă pentru a transmite ideile maestrului generaţiilor noi...
– Toţi aceşti tineri extraordinari au format prima generaţie de discipoli coşerieni, asta însemnând că fiecare avea să dezvolte un anumit aspect din teoria lingvistică a lui Coşeriu. În felul acesta, pas cu pas s-a constituit Şcoala lingvistică de la Tübingen...
– Să precizăm că este vorba de prima generaţie de discipoli ai lui Coşeriu din Germania, deoarece anterior crease o şcoală lingvistică şi în Uruguay, la Universitatea din Montevideo...
– Fireşte, mă refeream la Germania, epoca de la Montevideo o cunoaştem mai puţin. Revenind la Germania, Dvs. şi colegii de atunci aţi pus temelia a ceea ce ulterior se va numi „Şcoala lingvistică de la Tübingen”.
–Aşa este. Dar după aceea au mai urmat alte câteva generaţii. Imediat după noi a venit Harald Thun, Bruno Steib, Ana Agud, Brenda Laca, Maria Grosmann, Manfred Ringmacher, Ludmila Golubzowa, Heidi Aschenberg ş.a. care formează a doua generaţie.
– Revenind la discipolii adunaţi în jurul lui Coşeriu, fiecare se ocupa de un anumit aspect a ceea ce astăzi se numeşte lingvistică integrală. Eraţi conştienţi de faptul că prin ceea ce făcea fiecare în parte se puneau bazele unei şcoli de lingvistică?
– Fiecare dintre noi se ocupa de domeniul său preferat. În ce priveşte şcoala propriu-zisă, cred că nu eram conştienţi de asta, mai bine zis nu ne preocupa deloc această problemă, pur şi simplu ne vedeam de treabă şi cred că şi prof. Coşeriu la fel...
Ceea ce n-am făcut atunci şi acum regret nespus de mult e că nu ne-am ocupat de traducerea studiilor lui Coşeriu în engleză care, oricum, rămâne limba dominantă pe plan mondial şi cea mai difuzată limbă în ştiinţă. Pe vremea aceea erau destul de mulţi discipoli coşerieni care ştiau engleza şi ar fi putut să o facă. Însă şi Coşeriu însuşi a neglijat acest aspect – lansarea în / prin intermediul limbii engleze –, aspect foarte important, repet, şi în domeniul lingvisticii generale. Or, traducerea / difuzarea în engleză a operei sale ar fi avut consecinţe extraordinare pentru lingvistică în general. Cert este că profesorul semnase un contract cu Editura americană Muton în vederea traducerii operei sale în engleză, însă nu ştiu din ce motive nu s-a mai realizat nimic în acest sens.
Am ferma convingere că dacă studiile sale fundamentale ar fi fost traduse la vreme în engleză, astăzi lingvistica ar fi arătat cu totul altfel. Dacă lingviştii şi comunitatea ştiinţifică internaţională ar fi avut acces la studiile fundamentale ale lui Coşeriu în versiune engleză, ar fi asimilat ideile lui Coşeriu şi astăzi am fi fost mult mai avansaţi. Totodată s-ar fi putut evita multe enormităţi care au apărut între timp, neştiindu-se că despre acel subiect sau pe tema respectivă există deja un studiu magistral scris în a II-a jum. a sec. XX de către E. Coşeriu. Ca să dau un exemplu, despre schimbarea lingvistică s-au spus atâtea enormităţi şi atâtea lucruri puerile, încât îţi vine să strigi în gura mare: „Domnilor lingvişti (americani), pe această temă există un excelent studiu al lui Eugeniu Coşeriu Sincronia, diacronia e historia. Problema del cambio lingüístico...”. Fireşte, Coşeriu e foarte cunoscut în Germania, Italia, Spania, Japonia, America de Sud... Însă dacă ar fi fost „lansat” la vremea respectivă şi în engleză, disciplina noastră ar fi avut numai de câştigat. În definitiv, e un aspect al politicii lingvistice care nouă, discipolilor, din păcate, ne-a scăpat...
– Cred că în parte este şi „vina” lui E. Coşeriu, deoarece nu prea a fost preocupat de traducerea operei sale în alte limbi. Or, şi în lingvistică, aşa cum se întâmplă şi în alte domenii, e extrem de important să ştii să-ţi propulsezi produsul ştiinţific. Avem exemplul lui Noam Chomsky sau pe cel al lui Umberto Eco.
– E-adevărat, însă toate astea nu au o legătură directă cu opera în sine, adică nu afectează cu nimic edificiul lingvisticii integrale, adică doctrina lui E. Coşeriu. Indiscutabil că dacă opera sa sau cel puţin studiile sale fundamentale s-ar fi tradus în engleză, în sensul că dacă ar fi fost difuzate şi cunoscute în SUA, concepţia sa ar fi schimbat orientarea lingvisticii actuale, scutind-o de atâtea inepţii. Cu toate acestea, teoria lui Coşeriu îşi păstrează în continuare valoarea, urmând să fie descoperită mai târziu...
– Există câteva studii în engleză7, inclusiv cartea pe care aţi scris-o împreună8.
– Există, fireşte, câte ceva şi în engleză, însă este prea puţin. Pe de altă parte, şi în SUA există mulţi lingvişti care cunosc ideile lui Coşeriu, însă eu vorbesc de o schimbare radicală care se produce la un nivel mai profund, de o schimbare de paradigmă în lingvistică. De aceea traducerea în engleză a studiilor lui Coşeriu se impune ca o sarcină urgentă pentru discipolii săi.
– Aş vrea să rememorez aici istoria descoperirii lui E. Coşeriu de către profesorul Mircea Borcilă, şeful Catedrei noastre de la Cluj. Prin anii ’70-’80, dl Borcilă a plecat în SUA, să predea la prestigioasa Ohio State University Columbus. Până atunci tradusese câteva studii de lingvistică generativă, cunoştea teoria lui Chomsky şi era un mare simpatizant al acestuia. Întâmplarea a făcut ca la universitatea respectivă să aibă un coleg, profesor de spaniolă, care a avut o atitudine sceptică faţă de entuziasmul său chomskyan şi l-a întrebat dacă cunoaşte vreun studiu de-al lui E. Coşeriu, şi el român de origine. Dl prof. Borcilă fireşte că auzise de Coşeriu, îl văzuse la Congresul internaţional de lingvistică din 1967 de la Bucureşti, însă nu avusese acces la studiile sale magistrale. Aşa că profesorul respectiv i-a împrumutat cărţile lui Coşeriu care au avut un mare impact asupra Domniei Sale. De atunci M. Borcilă preferă să spună că a plecat în SUA chomskyan şi s-a întors coşerian...
– Ce interesant! Mi se pare un caz emblematic şi foarte sugestiv.
– Ceea ce spuneţi Dvs. referitor la traducerea în engleză a operei lui Coşeriu şi importanţa acestei receptări în lumea anglo-saxonă e o părere comună printre discipolii lui Coşeriu.
– Într-adevăr, e o părere aproape generală. Cu toţii avem convingerea că e un mare păcat că nu există traducerea în engleză a operei coşeriene fundamentale şi că acel proiect al Editurii Muton a rămas baltă...
– În ce vă priveşte pe Dvs., aţi dezvoltat teoria lingvisticii integrale în domeniul semanticii lexicale.
– Aşa cum spuneam, E. Coşeriu mi-a sugerat să mă ocup de semantică. Având avantajul că el deja schiţase metoda de descriere a câmpurilor lexicale, pornind de la adjectivele pentru vârstă în latină, mi-a propus să descriu această structură în limba franceză, unde distincţiile erau mult mai subtile şi mai interesante decât în spaniolă, italiană sau română. Prin urmare, am acceptat cu mare bucurie acest subiect ca teză de doctorat şi am lucrat din 1964 până în 1969...
– La vremea respectivă studiul lui Coşeriu Pour une sémantique diachronique structurale a avut un mare impact.
– Aşa cum ştiţi, acest studiu a fost unul deschizător de drumuri, pentru că a însemnat un început de drum în semantica europeană din mai multe motive. În primul rând, Coşeriu arată de ce lexicologia tradiţională nu a putut fi structurală, adică nu s-a bazat nici măcar implicit pe opoziţii funcţionale. Pentru că nu a făcut distincţia între semnificat (semnificaţie) şi lucrul desemnat, iar în cadrul semnului lingvistic între expresie şi conţinut. Or, Coşeriu a adoptat ca bază de pornire punctul de vedere al conţinutului semantic ca atare... În acest studiu pe care îl publică în 1964 în celebra revistă „Travaux de Linguistique et de Littérature”, din Strassbourg, E. Coşeriu a delimitat de la bun început lexicologia de semantica tradiţională, circumscriind obiectul de investigaţie al lexematicii care ar fi studierea relaţiilor între conţinuturile lexicale ale unei limbi9.
Dacă ar fi să rezumăm în câteva cuvinte contribuţia lui Coşeriu în domeniul semanticii, s-ar putea spune că el a demonstrat posibilitatea unei semantici structurale atât sincronice, cât şi diacronice, identificând structurile lexematice care există într-o limbă. În acest scop, el a combinat teoria câmpurilor conceptuale Trier-Weisgerber cu doctrina funcţională a opoziţiilor lingvistice, impunându-se astfel ca primul semantician european / occidental care a aplicat principiile structurale la semantica diacronică.
De fapt, contribuţia lui Coşeriu în acest domeniu este enormă, el a văzut cu claritate că şi în lexic – care până atunci fusese considerat ca un conglomerat de cuvinte – pot fi descrise structuri. Pentru aceasta însă, ca o etapă preliminară a descrierii, e necesar să delimităm ceea ce e lingvistic de ceea ce nu e lingvistic, sistematicul de extrasistematic, ceea ce e structurat de ceea ce e facultativ. Fără aceste distincţii preliminare, care aduc ordine într-un domeniu în aparenţă neorganizat, nu putem repera structurile lexicale propriu-zise.
– Aceste distincţii preliminare sunt formulate în Structure lexicale et enseignement du vocabulaire, dar şi în alte studii. Să precizăm aceste distincţii.
– Ca o etapă preliminară şi indispensabilă în abordarea structurilor lexicale propriu-zise se prezintă următoarele distincţii: între lucruri şi limbaj, între limbajul primar şi metalimbaj, între sincronie şi diacronie, între tehnica discursului şi discursul repetat, între arhitectura şi structura limbii, între sistemul şi norma limbii, între relaţiile de semnificaţie şi relaţiile de desemnare10. Adică de fiecare dată un termen al distincţiei se pune între paranteze, deci se elimină, iar noi ne concentrăm asupra aspectelor cu adevărat sistematice care pot fi descrise din perspectivă structurală sau funcţională.
– Plecând de la experienţa Dvs. cu Coşeriu şi de la faptul că şi Dvs. aveţi discipoli, cum vedeţi relaţia dintre maestru şi discipol?
– În cazul lui Coşeriu, avem de-a face cu un gigant, de aceea el nu poate fi un model pentru noi, profesori şi dascăli normali. El e pur şi simplu o persoană excepţională, imposibil de imitat, altfel spus, Coşeriu e un model ideal.
Dacă mi-aş permite totuşi o comparaţie cu Coşeriu, poate că eu le-aş fi dat mai multă libertate discipolilor mei, libertate în sens de program zilnic. Însă, în acelaşi timp, Coşeriu ne-a dat libertate deplină în ce priveşte dezvoltarea lucrărilor noastre proprii. El nu ne-a grăbit niciodată cu prezentarea tezelor de doctorat. Nu ne zorea deloc, cum făceau alţi profesori, avea răbdare cu noi în ce priveşte maturizarea / împlinirea ideilor noastre. Aşa cum ştim, el e un perfecţionist şi ştia foarte bine că: cu cât cineva lucrează mai mult timp la o teză, cu atât teza respectivă va fi mai aproape de perfecţiune. Prin urmare, pentru el nu conta dacă făceam o teză în patru, în cinci, în şase sau în şapte ani. Or, acest lucru este, cred, tot un semn al libertăţii pe care ne-o acorda cu toată încrederea.
Numai în acest fel, asistând la cursurile sale şi studiind prin biblioteci, discutând îndelung cu maestrul, am putut acumula o cantitate imensă de cunoştinţe, ne-am putut iniţia în problematica vastă a lingvisticii teoretice şi în metodologia sa....
Pe de altă parte, în cazul lui Coşeriu aveam de-a face cu o deschidere spre alte orizonturi, nebănuite de noi până atunci...
Un alt lucru care mi-a atras atenţia de la bun început a fost diversitatea tematică şi amplificarea permanentă a domeniilor tratate. De exemplu, până la venirea sa la Universitatea din Tübingen, nimeni dintre profesorii noştri nu vorbea de spaniola din America sau de portugheza din Brazilia. Coşeriu, prin tematica vastă pe care o aborda la cursuri şi seminarii, a lărgit considerabil nu doar aria de investigaţie a limbilor romanice, ci şi domeniul fiecărei limbi romanice în parte. Altfel spus, pentru el spaniola nu se reducea la Peninsula Iberică, ci însemna şi spaniola din America, la fel şi portugheza. Or, discipolii au asimilat şi acest mesaj implicit al lui Coşeriu, astfel încât unii dintre ei, cum ar fi W. Dietrich şi H. Thun, se ocupă de contactele lingvistice dintre spaniolă, portugheză şi limbile indigene din America de Sud.
În ce priveşte spaniola şi portugheza din America, de atunci au devenit teme constante / recurente în activitatea noastră didactică şi ştiinţifică. Pe de altă parte, ocupându-se de spaniola şi portugheza din America de Sud, Coşeriu a pregătit un cadru propice pentru receptarea literaturii hispano-americane pe care, de altfel, o cunoştea foarte bine. Or, profesorii noştri nu aveau nici pe departe astfel de cunoştinţe şi, din motivul că nu aveau deschiderea sa, se limitau la lingvistică şi doar la lingvistica tradiţională... Chiar dacă ştiau şi literatură, ne vorbeau doar de scriitorii clasici – de exemplu, Cervantes, Dante, Petrarca, însă cam atât. De obicei, aceste cunoştinţe se limitau la clasici şi cu predilecţie se orientau spre Spania, Italia şi Franţa. În rest, nu prea se ştia mare lucru.
– Preluând mesajul implicit al lui Coşeriu, Dvs. aţi ajuns profesor de lingvistică romanică la o universitate din Venezuela?
– Tot Coşeriu m-a convins şi mi-a facilitat această posibilitate. Fiind invitat de Institutul german de cultură „Goethe”, Coşeriu a făcut, prin 1968, un circuit aproape prin toate ţările din America Latină, unde a ţinut o grămadă de conferinţe. Cu această ocazie, a ajuns şi la Universitatea din Merida, Venezuela, unde profesoara de filologie hispanică tocmai se pensionase şi nu avea cine să o suplinească. La vremea aceea eu tocmai terminasem teza de doctorat (am făcut corectura cărţii deja în Venezuela). Aşa că profesorul m-a îndemnat să merg la Universitatea din Merida, ca să predau lingvistică acolo. Îmi descrisese peisajul în culori extrem de frumoase – Merida este al doilea oraş după Caracas, situat la poalele munţilor Anzi –, îmi vorbise despre atmosfera de acolo cu atâta entuziasm, încât mi-a trezit imediat curiozitatea şi dorinţa de a pleca. Pentru mine a fost o ocazie extraordinară să stau doi ani în Venezuela... Recunosc că la început nu mi-a fost uşor, pentru că nu mă descurcam foarte bine în spaniolă, limbile mele fiind până atunci italiana şi franceza...
– Dar exact acelaşi lucru i se întâmplase şi profesorului Coşeriu când a venit la Tübingen.
– Cu diferenţa că profesorul citise enorm de mult în germană. De exemplu, în afară de literatura germană pe care o cunoaşte în profunzime – fiind în stare să reproducă fragmente nu doar din Hölderlin sau Goethe, ci ştie pe din afară fragmente din Max und Moritz a lui Wilhelm Busch – Coşeriu îi citise şi pe marii filozofi germani: Kant, Hegel, Leibniz, Heidegger ş. a. în original. Cu aceste lecturi, îşi formase o germană foarte bună, avea un vocabular foarte nuanţat. Prin urmare, avea o competenţă pasivă de germană care, odată ajuns la Tübingen, a trebuit doar să fie activată. Altfel spus, la venirea sa în Germania nu a trebuit decât să-şi transforme cunoştinţele de lectură în discurs oral. Or, în ce mă priveşte, înainte de a merge în Venezuela, participasem doar la un curs de vară de limba spaniolă organizat de Universitatea din Santander.
– Cu toate acestea, aţi depăşit momentul critic, iar experienţa Dvs. didactică a continuat apoi şi în Spania...
– Exact după Venezuela am predat un semestru la Universitatea din Pamplona, tot la recomandarea lui Coşeriu, unde el ţinuse „în bloc” câţiva ani la rând Cursul de gramatică istorică a limbilor romanice. Aşa că la întoarcerea din Venezuela, în decembrie 1971, Coşeriu mi-a făcut propunerea referitoare la Pamplona. În februarie 1972 am plecat la Pamplona unde am predat un semestru. Aveam cinci ore pe săptămână şi timp suficient pentru a-mi pregăti cursurile şi pentru a putea studia în continuare. După mine a plecat Dietrich care a stat un semestru, apoi a fost angajat Demetrio Copceag, un transfug din România.
– Ca şi E. Coşeriu, D. Copceag era originar din Basarabia şi a avut o soartă ingrată. Din cauza faptului că soţia sa fusese condamnată politic la 25 de ani de închisoare, a fost şi el arestat sub pretextul că nu-şi denunţase soţia. La acea vreme era asistent la Universitatea din Bucureşti, la Catedra de limbi romanice şi lucra la o teză de doctorat despre tipologia limbilor romanice. Anii de detenţie l-au marcat profund. Câţiva ani n-a avut voie să semneze, de aceea el scria şi alţii semnau...În această perioadă reuşeşte totuşi să publice cea mai bună gramatică a limbii spaniole, o gramatică funcţională şi alte câteva studii, să traducă (Prolegomenele lui Hjelmslev, de exemplu). La sfârşitul anilor ’70 pleacă la un congres în străinătate şi nu se mai întoarce. Abia acum câţiva ani s-au publicat studiile sale, mai întâi teza sa de doctorat despre tipologia limbilor romanice şi un alt volum de studii lingvistice... Soarta lui Copceag e tipică pentru un lingvist care a trăit şi a activat într-o ţară comunistă din est.
– Ce păcat! Nu ştiam nimic despre anii săi de detenţie... Am citit un studiu de-al lui Copceag despre tipologia limbilor romanice într-o revistă şi, fireşte, celebrul El „realismo lingüístico” o doctrina de Eugenio Coseriudin „Logos semantikos”.
– Într-adevăr, e un studiu de-a dreptul extraordinar, de aceea l-am şi tradus în română, ca să fie accesibil unui număr cât mai mare de cititori11. Revenind la experienţa Dvs. din Venezuela, putem spune că aţi început cariera Dvs. didactică în limba spaniolă.
– Aşa este, experienţa mea didactică a început sub auspiciile limbii lui Cervantes şi într-o ţară din America Latină. La Tübingen nu făcusem ceva asemănător, mai bine zis, Coşeriu nu ne obligase să ţinem cursuri sau seminare, aveam doar ore de consultaţii cu studenţii. Prin urmare, experienţă didactică era ceva care îmi lipsea în Curriculum, de aceea mi-a prins foarte bine.
– În felul acesta aţi fost încadrat de la început pe făgaşul coşerian, care implica şi deschiderea faţă de lumea hispanică în general...
– Într-adevăr, aşa a fost. Am asimilat prin propria mea experienţă deschiderea lui Coşeriu spre orizonturile Americii de Sud...
– Revenind la semantica Dvs., plecând de la Coşeriu care în studiul menţionat mai sus schiţa metoda de descriere a câmpurilor semantice, aţi aplicat şi aţi dezvoltat metoda, inclusiv în cartea de lexematică a limbii franceze12.
– Din păcate, a trebuit să scriu această carte într-un timp record şi, cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, pe ici-colo nu e chiar aşa cum mi-aş fi dorit eu. Ştiţi şi Dvs. cum e în sistemul universitar, uneori timpul te presează. Cu toate acestea, Strukturelle Semantik des Französischen a avut rolul de „transmiţătoare” a ideilor lui Coşeriu, a asigurat continuitatea şi a demonstrat aplicabilitatea modelului său teoretic la o limbă concretă.
– Important este că această carte şi metoda elaborată de Coşeriu şi dezvoltată de Dvs. i-a stimulat pe mulţi semanticieni în descrierea structurilor de conţinut al limbilor. Mă refer, întâi de toate, la semanticienii spanioli care, sub îndrumarea lui Gregorio Salvador, au făcut o muncă enormă în acest sens. Apoi la doamna Maria Grosmann, o altă distinsă discipolă a lui Coşeriu, care a publicat volumul Colori i lessico.
– Într-adevăr, teoria semantică a lui Coşeriu a avut un impact enorm în Spania, graţie volumului Principios de semantica estructural, apărut la Gredos, ceea ce le-a facilitat considerabil accesul lingviştilor spanioli la modelul conceptual al lexematicii.
– Elogiul care v-a fost adus indirect poate fi rezumat în următorul citat din S. Gutierrez Ordoñez: „Efortului lui E. Coşeriu şi al şcolii sale îi datorăm revitalizarea şi rediscutarea cea mai serioasă şi cea mai exhaustivă, din câte au fost propuse, a structurilor lexicale din cadrul semanticii structurale”13.
– Cred că lingviştii spanioli au toată legitimitatea să aprecieze eforturile noastre, deoarece în Spania s-a lucrat cel mai mult în acest domeniu...
– În plus, Gr. Salvador a dezvoltat solidarităţile lexicale, iar o discipolă a sa, Paloma Piernas, a făcut o teză de doctorat despre solidarităţi...
– Ce interesant! Din păcate, în Spania, spre deosebire de Germania, nu există obligaţia de a publica tezele de doctorat. E. Coşeriu este la curent, ca de obicei, cu tot ce se face acolo în acest domeniu, însă pentru ceilalţi e destul de dificil să afle...
– Apropo de continuitatea de care vorbeaţi, mi se pare un gest simbolic faptul că în volumul Dvs. omagial14 – omagiu pe care vi l-au făcut discipolii, colegii şi prietenii cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, E. Coşeriu are un text intitulat Defensa de la Lexemática. Lo acertado y lo erróneo en las discusiones acerca de la semática estructural en España.
– Am fost onorat prin această contribuţie a profesorului Coşeriu la volumul meu omagial. De altfel, a fost o mare surpriză pentru mine. În acest studiu Coşeriu explică încă o dată dificultăţile cu care s-a confruntat şi se confruntă semantica structurală, principala dificultate fiind aceea că în lingvistica structurală se descriu omogenităţi – „limbi funcţionale” –, în timp ce limba istorică funcţionează, chiar şi în vorbirea unui singur individ, prin intermediul varietăţii: în lexic, mult mai mult decât în gramatică şi în fonologie. Alte două dificultăţi se referă la studiul conţinutului lexical în general, adică la orice semantică, nu doar la cea structurală. La acest nivel, dificultăţile principale sunt două: prima e dată de proximitatea dintre lexic şi „lucrurile” denumite prin unităţile sale; adică se datorează faptului că în domeniul lexicului „cunoaşterea lucrurilor” conţine un număr foarte mare de unităţi care nu sunt structurate idiomatic (termeni tehnici motivaţi etc.). A doua dificultate e generată de faptul că lipseşte un metalimbaj diferit de limbajul care este studiat.
Semantica structurală bine înţeleasă aspiră să identifice şi să descrie structurile reale ale lexicului, aşa cum acestea sunt în limbă şi nicio altă semantică nu poate să substituie semantica structurală în acest obiectiv. În consecinţă, a renunţa la această semantică ar însemna să renunţăm la cunoaşterea ştiinţifică adecvată a structurilor lexicale reale pe care le cunosc intuitiv şi pe care le folosesc vorbitorii... În acest context (Or,), nu pot fi percepute / interpretate ca „insuficienţe” ale unei discipline limitele sale raţionale, impuse prin obiectul său de studiu15.
– De altfel, în Progrès et stagnation en sémantique structurale Dvs. definiţi astfel semantica structurală: „Par sémantique structurale nous entendons un type de sémantique analytique et essentiellement paradigmatique, qui étudie la structuration ou l’organisation du plan du contenu lexical à l’aide des oppositions lexématiques qui y fonctionnent. La sémantique structurale a pour but l’analyse du lexique moyennant la décomposition du contenu lexical en traits sémantique distinctifs (dimensions et sèmes, classèmes)”16.
– Şi în acest studiu mă revendic de la maestrul meu, E. Coşeriu, care înaintea mea afirma în Die funktionelle Betrachtung des Wortschatzes că lexematica este o disciplină relativ tânără: ca ramură autonomă a cercetării semantice, fiind creată în anii ’60. Ca disciplină descriptivă şi ca studiu sistematic al lexicului unor limbi, lexematica se află încă la începuturile sale. Doar domenii nu foarte numeroase şi relativ restrânse, într-un număr mic de limbi, au fost până acum descrise cu precizie din punct de vedere lexematic.
– În acest context, în Spania se vorbeşte de mai mulţi ani de lexematică în calitate de disciplină lexicologică. Din 1983, lexematica, în calitate de ramură lexicologică distinctă, pătrunde în manualele de semantică, fiind prezentată ca teoria cea mai viabilă în acest domeniu.
– Într-adevăr, în Spania au fost discutate aspectele principale ale concepţiei semantice a lui Coşeriu, după ce fusese descrise foarte multe sectoare ale lexicului structurat al limbii spaniole. Pentru prima dată Gr. Salvador a pledat explicit în favoarea termenului de lexematică, adoptând fără rezerve denumirea utilizată de E. Coşeriu17.
– Există opinii conform cărora semantica structurală ar fi deja depăşită, că nu-şi mai are raţiunea sa de a fi.
– Dimpotrivă, s-a făcut foarte puţin în acest domeniu din punct de vedere descriptiv. Gândiţi-vă cât de puţin din lexicul structurat al limbilor a fost descris şi cât de mult mai rămâne de făcut la acest capitol... Eu cred că semantica structurală ar fi avut un alt impact dacă nu venea moda cu gramatica generativă, apoi moda cu sociolingvistica ş.a.m.d. Într-un fel, semantica structurală a rămas în umbră, a fost marginalizată de alte discipline şi de descrierea altor nivele ale limbilor... Tocmai la aceste aspecte mă refeream în studiul meu despre progresul şi stagnarea semanticii structurale pe care l-aţi citat adineaori, apărut în „Logos semantikos”.
– E vorba de volumul III al omagiului, volum pe care Dvs. l-aţi îngrijit împreună cu prof. Dietrich. În Introducere specificaţi că „la sémantique structurale de M. Coseriu est la plus consistante et la plus satisfaisante proposée jusqu’à présent”; că teoria semantică a lui Coşeriu este cea mai completă din câte au fost propuse, întrucât ea cuprinde nu doar câmpul lexical, ci şi clasa lexicală, nu doar structurile paradigmatice, ci şi pe cele sintagmatice, precum şi formarea cuvintelor. Dvs. scrieţi împreună cu W. Dietrich: „La sémantique structurale de M. Coseriu a atteint un haut degré de notoriété, non seulement en Allemagne et dans toute l’Europe – tant occidentale qu’orientale –, mais aussi hors des confins du Vieux Monde. On trouve les éléments de sa conception linguistique dans bon nombre de traités de sémantique et de manuels de linguistique”... c’est d’ailleurs au Japon que cette sémantique a suscité un intérêt des plus vifs» (Dietrich Geckeler, 1981, 2). Credeţi că această apreciere / valorizare a Dvs. din 1981 mai e valabilă şi astăzi, după 20 de ani?
– Fără îndoială, teoria semantică a lui Coşeriu este în continuare modelul cel mai complet şi va rămâne modelul teoretic cel mai consistent /solid al semanticii lexicale sau structurale...
– Afirmaţi că „C’est sans conteste E. Coseriu qui a développé le modèle jusqu’à l’heure actuelle le plus complet d’une sémantique structurale ou «lexématique»”.
– Am afirmat cu diverse ocazii acest lucru, că modelul propus de Coşeriu este cel mai viabil. În interiorul acestei teorii câmpul lexical, definit ca o structură paradigmatică primară a lexicului, ocupă un loc central / preferenţial. De aceea Coşeriu a fost preocupat să elaboreze / propună o tipologie a câmpurilor. Chiar dacă afirma că nu este vorba decât de o schiţă incompletă şi, în parte, provizorie, e la îndemâna oricui să poată aprecia posibilităţile extraordinare pe care le reprezintă acest proiect al unei tipologii a câmpurilor lexicale în comparaţie, de exemplu, cu cele câteva câmpuri pe care le delimita L. Weisgerber în 1939. Or, această contribuţie a lui Coşeriu în domeniul semantici este inestimabilă. Fără a intra în alte detalii, să ne amintim că schema generală de clasificare a câmpurilor după Coşeriu este exhaustivă. Fără îndoială, această clasificare a câmpurilor lexicale constituie contribuţia cea mai riguroasă la tipologia câmpurilor lexicale pe plan internaţional.
Fireşte, nu putem neglija contribuţia altor semanticieni, cum ar fi teoria relaţiilor lexicale a lui J. Lyons, însă aceasta poate fi integrată în semantica structurală a lui Coşeriu. De exemplu, relaţiile semnalate de Lyons pot fi integrate în cadrul câmpului lexical în care se prezintă fenomenele tradiţionale de sinonimie, antonimie, adică în modelul lui Coşeriu...
– În altă ordine de idei, în lingvistica sovietică, unde concepţia lui Coşeriu a pătruns foarte devreme, structurile lexematice stabilite de Coşeriu au fost prezentate de Ju. Karaulov18, un semantician rus, drept model elaborat de Dvs. „În viziunea lui H. Geckeler, semantica lexicală structurală se rezumă la două tipuri de structuri: structuri paradigmatice (opozitive) şi structuri sintagmatice (combinatorii). Structurile paradigmatice se împart, la rândul lor, în structuri primare (câmp lexical, clasă lexicală) şi structuri secundare: modificare, dezvoltare şi compoziţie. Cât priveşte structurile sintagmatice, acestea sunt de trei tipuri: afinitate, selecţie şi implicaţie”.
– E curios ceea ce spuneţi, mai ales că habar nu aveam că am fost citat de semanticienii ruşi. Probabil s-au referit la volumul Strukturelle Semantik des Französischen (Niemeyer, Tübingen, 1973) în care prezint modelul teoretic al lui Coşeriu, specificându-i însă paternitatea. Afirm acolo că voi aplica modelul elaborat de Coşeriu la descrierea lexicului structurat al limbii franceze, deci nu am făcut altceva decât să aplic teoria semantică a maestrului meu la descrierea faptelor concrete de limbă...
– Dle profesor Geckeler, vă mulţumesc pentru amabilitatea de a purta acest dialog.
Münster, ianuarie 2001
Note
1 H. Geckeler, Semántica estructural y teoría del campo léxico, versión española de M. Martínez Harnández, Editura Gredos, Madrid, 1976.
2 E. Coseriu, Pour une sémantique diachronique structurale, în „Travaux de Linguistique et de Litérature”, 1964, 2, 1, Strasbourg.
3 E. Coseriu, Principios de semántica estructural, ediţia a II-a, Editura Gredos, Madrid, 1991, p. 46-47.
4 Este vorba de titlul unei cărţi a lui M. Wandruszka, Sprachen. Vergleichbar und unvergleichlich, München, Piper, 1969
5 J. Kabatek, A. Murguia, Die Sachen sagen wie sie sind. Eugenio Coseriu im Gespräch, Tübingen, Narr, 1997.
6 Cf. Winfried Busse, Jean-Pierre Dubost, Französisches Verblexikon. Die Konstruktion der Verben im Französischen, Stuttgart, Klett, 1977.
7 Cf. E. Coseriu, Linguistic Change Does not Exist, în „Linguistica nuova ed antica”. Rivista di linguistica classica medioevale e moderna, I, 1983, Galatina, p. 51-63; retipărit în Studi di linguistica e filologia, II. 2, Charisteria Victori Pisani oblata, hrsg. von G. Bolognesi und C. Santoro, Galatina 1992, p. 167-179; Adam Smith and the Beginnings of Language Typology, în „Historiographia Linguistica”, 1983, X, p. 1-12 ş.a.
8 E. Coseriu, H. Geckeler, Trends in structural semantics, Tübingen, Narr, 1981.
9 Cf. E. Coseriu, Pour une sémantique diachronique structurale, în „Travaux de Linguistique et de Littérature”, 2, 1, Strassbourg, 1964, p. 139-186; versiunea spaniolă în Principios de semantica estructural, Madrid, 1991, p. 11-86.
10 Cf. E. Coseriu, Principios de semantica estructural, Editura Gredos, Madrid.
11 Cf. Demetrio Copceag, El „realismo lingüístico” o doctrina de Eugenio Coseriu,în „Logos semantikos”. Studia Linguistica in honorem Eugenio Coseriu. 1921-1981. H. Geckeler, Br. Schlieben-Lange, J. Trabant, H. Weydt (eds.), Editura Gredos, Madrid, Berlin, New York, Walter de Gruyter, 1981, vol. II, p. 7-18.
12 Cf. H. Geckeler, Strukturelle Semantik des Französischen, Niemeyer, Tübingen, 1973.
13 S. Gutierrez Ordoñez, Introducción a la semántica funcional, Madrid, ediţia a doua, 1996, p.100.
14 Cf. Ulrich Hoinkes (Herausg.) Panorama der Lexikalischen Semantik. Thematische Festschrift aus Anlass des 60. Geburtstags von Horst Geckeler. Gunter Narr Verlag, Tübingen, 1995.
15 E. Coseriu, Defensa de la lexematica..., p. 114-115.
16 Cf. H. Geckeler, Progrès et stagnation en sémantique structurale, în „Logos semantikos”. Studia Linguistica in honorem Eugenio Coseriu. 1921-1981. H. Geckeler, Br. Schlieben-Lange, J. Trabant, H. Weydt (eds.), Editura Gredos, Madrid, Berlin, New York, Walter de Gruyter, 1981, vol. III, p. 53-69.
17 Gr. Salvador, Semántica y lexicología del español, Madrid, 1985, p. 42.
18 Cf. Ju. Karaulov, Obščaja i russkaja ideografia, Moscova, 1976, p. 18.
Prof. dr. Horst Geckeler (1935-2002) a fost unul dintre elevii lui E. Coşeriu din prima generaţie.