O coală editorială pierdută
Pentru tiparÎntr-o scrisoare către sora sa, Emilia Humpel, datată 6/18 decembrie 1883, Titu Maiorescu scrie: „În răstimpul acesta am trimis astăzi corectura ultimei coli (nr. 20) tipografiei Socec-Teclu, care tipăreşte într-o admirabilă ediţie poeziile lui Eminescu, aşa că peste vreo zece zile apare volumul care, natural, ţi-l voi trimite imediat, îi mai scriu numai o scurtă prefaţă. Poeziile, aşa cum sunt ordonate, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos sonet despre Veneţia şi o Glossa (...) în ultimele trei săptămâni am corectat zilnic câte patru coli, două din Eminescu şi două din Kotzebue...”. În lipsa altor documente sau mărturii privind ediţia Princeps Eminescu, această scrisoare a fost – şi este – considerată dovada sigură că editorul, Titu Maiorescu, a făcut corectura şi a organizat poeziile, în această curgere atât de originală, una după alta (cu ignorarea completă a cronologiei, cu intercalarea ineditelor în locuri surprinzătoare la prima vedere). Din păcate, discuţiile teoretice pe marginea acestui subiect scapă cu totul din vedere aspectul tehnic. Ediţia Princeps Eminescu nu are 20 de coli editoriale, câte mărturiseşte că a corectat Titu Maiorescu, ci 19 coli editoriale (o coală = 16 pagini). Acest amănunt ne îndreptăţeşte să facem consideraţiile care urmează. Ediţiile Maiorescu, 11 la număr, pornesc de la sumarul din 1883 şi, pe parcurs, adaugă, la final ori în structura acestui sumar, încă 12 poezii de M. Eminescu. Aceste 12 poezii care completează succesiv ediţiile Maiorescu au următoarea configuraţie cronologică:
1. Diana – publicată pentru prima oară în „Convorbiri literare”, grupajul din februarie 1884 (apărut imediat după ediţia Princeps). Neinclusă în ediţia Princeps (omisiune? scăpare?).
2. Sara pe deal – CL, 1 iulie 1885.
3. Nu mă înţelegi – „Album literar”, 15 martie 1886.
4. La steaua – CL, 1 decembrie 1886.
5. De ce nu-mi vii – CL, 1 februarie 1887.
6. Kamadeva – CL, 1 iulie 1887.
7. Dalila – CL, 1 februarie 1890. Anterior, un fragment de 55 versuri a fost publicat în „Epoca ilustrată”,1 ianuarie 1886, reluat în „Fântâna blandusiei”,noiembrie 1889. Republicarea ei în CL şi apoi în ediţia V – Maiorescu, 1890, este un act reparatoriu, întrucât fragmentul din „Epoca ilustrată”, fază anterioară manuscrisă, smulsă de nu se ştie cine de la Eminescu şi încredinţată tiparului (avem motive să credem că este vorba de Al. G. Djuvara, vezi şi mai jos), proiecta asupra poetului un misoginism mult prea acuzat.
8. Sonet (Oricâte stele) – CL, 1 februarie 1890.
9. Pe un album – ediţia VI – Maiorescu, 1892.
10. Între paseri – ediţia VI – Maiorescu, 1892.
11. Fragment – ediţia VI – Maiorescu, 1892.
12. Rugăciune – ediţia VI – Maiorescu, 1892.
Aceste poezii au fost primite în ediţiile Maiorescu în următoarea ordine cronologică şi de conţinut:
4. La Steaua. 5. De ce nu-mi vii. 6. Kamadeva. Toatetrei în ediţia III – Maiorescu, 1888, în această ordine, la finele volumului (după Criticilor mei).
3. Nu mă înţelegi, în ediţia V – Maiorescu, între Călin şi Strigoii, nesemnalată în Cuprins (şi, ca atare, în bibliografiile Eminescu). Omisiunea ei din cuprins poate fi motivată prin introducerea în grabă, în ultimul moment, sau printr-o intervenţie din afară a altcuiva decât a editorului Maiorescu. Poezia a apărut în „Album literar”, 1886, publicaţie tutelată de Al. Macedonski, putând constitui, în momentul apariţiei, o probă a „împăcării” acestuia cu M. Eminescu – probă reiterată, poate forţat, în ediţia V – Maiorescu. Mijlocitorul poate fi Al. G. Djuvara, macedonean din Brăila, pe care Eminescu l-a cunoscut, pare-se, prin 1879-1880, în contextul căsătoriei lui Matei Eminovici cu Matilda Iosefescu, institutoare din Brăila, prietenă cu Veronica Micle. Al. G. Djuvara deţine mai multe manuscrise de la poet, vezi biografiile; el este prieten şi cu Al. Macedonski – pe care vrea realmente să-l împace cu M. Eminescu. Nu mă înţelegi nu-şi află locul firesc, natural, între Călin şi Strigoii. E mai mult ca sigur că Titu Maiorescu o publică pentru că figura în sumarul ediţiei V. G. Morţun, cu care această a V-a ediţie este în strânsă concurenţă cronologică (şi, de fapt, căreia îi ia locul – urmând ca ediţia lui Morţun să apară după ea).
1. Diana. În ediţia V – Maiorescu (1890), între Strigoii şi Scrisoarea I. De fapt, Nu mă înţelegi şi Diana ridică la 5 numărul poeziilor dintre cele patru elegii Mai am un singur dor şi cele patru Scrisori (Epigonii, Călin, Nu mă înţelegi, Strigoii, Diana). Se conturează, astfel, un final pentadic al volumului, dacă Doină este considerată ca făcând parte din pentada Mai am un singur dor,iar Luceafărul este considerată ca făcând parte din pentada Scrisorilor. Începutului pentadic al volumului (cele trei cicluri: Singurătate, Melancolie, Despărţire) i se oferă un final organizat tot în pentadă. Este greu însă de întrevăzut aici voinţa autorului, a lui Eminescu. Scrisorile sunt patru la număr (cea de-a cincea n-a fost definitivată de către el), după ele volumul se încheie cu Luceafărul şi Criticilor mei. Finalul ediţiei Princeps este 4-3-4-2 (patru Mai am un singur dor, apoi Epigonii, Călin şi Strigoii, patru Scrisori, apoi Luceafărul şi Criticilor mei),iar o modificare 5-5-5 risca o simetrie mecanică, de umplutură.
2. Sara pe deal. În ediţia V – Maiorescu, după Kamadeva.
8. Sonet (Oricâte stele) şi7. Dalila. Ambele în ediţia V, în această ordine, după Sara pe deal. Ediţia V – Maiorescu (1890) adaugă, aşadar, 5 poezii (dintre care una nenumerotată în sumar), două încercând să reconstituie o pentadă, iar celelalte trei aglutinate la sfârşit, după aglutinările operate deja în ediţia III (1888). Finalul ediţiei V: Criticilor mei, La Steaua, De ce nu-mi vii, Kamadeva (de la ed. III) – Sara pe deal, Sonet (Oricâte stele), Dalila. Ca ritm al construcţiei, după ce întregeşte formal simetria 5-5-5, ediţia V propune un final de 7 poezii care însă nu sunt legate organic între ele, constituind – să zicem – o heptadă.
9. Pe un album. 10. Între paseri. 11. Fragment. 12. Rugăciune. Toate patru, în ediţia VI – Maiorescu (1892), în această ordine, după Sonet (Oricâte stele). În ediţia VII – Maiorescu şi următoarele, Dalila trece pe ultimul loc, după Rugăciune, încheind volumul. Nu se mai desprind intenţii ritmice privind construcţia finalului volumului. Aceste intenţii au rămas plantate în ediţia V – Maiorescu, rotunjind la cinci numărul poeziilor dintre Mai am un singur dor şi Scrisori.
Cantitativ, aceste 12 poezii introduse succesiv de Titu Maiorescu în ediţiile sale ocupă următorul spaţiu tipografic, raportându-ne la distribuţia din ediţia Princeps:
1. Diana: 4 strofe a câte 8 versuri = 3 pagini (vezi Glossa).
2. Sara pe deal: 6 strofe a câte 4 versuri = 2 pagini.
3. Nu mă înţelegi: 25 de rânduri = 2 pagini (vezi Scrisori etc.).
4. La Steaua: 4 strofe = 2 pagini.
5. De ce nu-mi vii: 6 strofe = 2 pagini.
6. Kamadeva: 5 strofe şi o notă = 2 pagini.
7. Dalila: 113 rânduri = 7 pagini (vezi Scrisori etc.).
8. Sonet (Oricâte stele): 4strofe = 2 pagini.
9. Pe un album: 4 strofe = 2 pagini.
10. Între paseri: 4 strofe = 2 pagini.
11. Fragment: 3 strofe = 2 pagini.
12. Rugăciune: 9 versuri = 1 pagină.
Totalul paginilor: 29. Cifră foarte importantă: adăugând 3 pagini (vignete, spaţiu liber) se ajunge la 32, adică două coli editoriale (16+16). Titu Maiorescu ne spune însă, în scrisoarea citată, că volumul iniţial trebuia să aibă 20 de coli editoriale, deci numai 16 pagini în plus pe lângă cele 304 ale ediţiei Princeps. Nu ne interesează, deocamdată, de ce cantitatea este dublă faţă de cea necesară. Observăm însă o separaţie pe care o propune editorul însuşi într-o notă la ediţia VI: „Următoarele şase poezii de Eminescu scrise, pe cât se vede, în prima aruncătură a condeiului au rămas nerevăzute de poet, nepublicate...”.
Aceste şase poezii sunt:
8. Sonet (Oricâte stele).
9. Pe un album.
10. Între paseri.
11. Fragment.
12. Rugăciune.
7. Dalila.
Aceste şase poezii sunt preluate de către Maiorescu direct din manuscrise (nota sa: „nepublicate de el” se referă în mod expres la Dalila)şi alcătuiesc 16 pagini, o coală editorială (tipografică) dar compactă, fără a mai socoti eventualele pagini lăsate pentru ca fiecare poezie să înceapă pe pagină de dreapta.
Celelalte şase poezii, în schimb: Diana, Sara pe deal, Nu mă înţelegi, La Steaua, De ce nu-mi vii, Kamadeva – toate publicate în timpul vieţii poetului, trei dintre ele (La Steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva) reluate în ediţia III (1888), iar celelalte trei în ediţia V (1890) – acestea însumează un spaţiu tipografic de 13 pagini compacte. Diana, având ea singură 3 pagini, sfârşeşte pe pagina de dreapta, ceea ce impune ca pagina următoare, de stânga, să fie liberă (cu vignetă). Suntem foarte aproape, cantitativ, cu cele 14 pagini rezultate, de coala editorială despre care ştim că lipsea din ediţia Princeps. Oricum, acesta este „roiul de poezii eminesciene care a însoţit, în timpul vieţii poetului, ediţia Princeps”.Ne-am putea întreba dacă între ele nu poate încăpea şi Din noaptea, poezie apărută în „Familia” 12/24 februarie 1884 (din grupajul dat de poet lui Iosif Vulcan în primăvara lui 1883) şi scăpată complet din vederile lui Maiorescu, deşi, chiar când a văzut revista, editorul îi scrie interogator lui Iacob Negruzzi: „Ai văzut în ultima «Familie» poezia cu totul inedită a lui Eminescu? Poate ar trebui reprodusă în «Convorbiri», pentru totalitate. Este din cele 5 ce i le dase lui Vulcan în primăvara trecută”. Scrisoarea este datată 13/25 februarie, o zi după apariţia „Familiei”(la data imprimată ne referim), iar grupajul din „Convorbiri literare”,cu ineditele eminesciene din ediţia Princeps, apăruse la 1 februarie 1884. Nu ştim ce vrea să însemne „pentru totalitate”: au Maiorescu-Negruzzi cunoştinţă de o „totalitate” a poeziilor lui Eminescu – ori doresc să adune, în „Convorbiri literare”,tot ce se publica de Eminescu prin alte reviste? Se pare însă că „ar fi trebuit reprodusă” nu înseamnă „trebuie” sau „va trebui”, cum pare a înţelege Perpessicius („Din pricini necunoscute, pe care ar fi zadarnic să încercăm a le pătrunde, Iacob Negruzzi n-a dat urmare sugestiei lui Maiorescu şi poezia Din noaptea n-a fost reprodusă în «Convorbiri»...”. Uzul limbii române rezervă pentru condiţional-optativul trecut sensul unui regret pentru ceea ce putea fi făcut, dar n-a fost făcut. Din noaptea, în eventualitatea că a aparţinut „pachetului” destinat ediţiei Princeps, urmează soarta Dianei, lipsă, şi ea, din ediţie, dar prezentă în grupajul din CL, februarie 1884. (O situaţie asemănătoare ar avea Foaie veştedă, publicată de Eminescu în „Convorbiri literare” dar neinclusă în ediţia Maiorescu; este vorba însă de o traducere afişată ca atare după Lenau.)
Revenim la acest roi de poezii care constituie, cantitativ, o coală editorială (16 pagini): ele sunt aşa-zisele, de către Ibrăileanu, „postume eminesciene din timpul vieţii” (au statutul postumelor pentru că nu sunt publicate de către autor, nu au girul voinţei sale editoriale; Ibrăileanu merge până acolo încât consideră că Eminescu nu şi le-ar fi recunoscut, Veneţia, de pildă, fiind o traducere nemărturisită, la limita plagiatului, iar Sara pe deal trădând insanitate mintală: turmele de oi coboară seara de pe deal, nu-l urcă...). Avem totuşi dreptul să ne întrebăm unde şi-ar fi găsit locul firesc – de vreme ce reiese că au avut un asemenea loc şi s-au rătăcit în tipar (din cauza grabei, neatenţiei...). Facem abstracţie de încercarea lui Maiorescu de a schimba structura ediţiei Princeps (prin introducerile anunţate mai sus, dar şi prin schimbarea locului poeziei Se bate miezul nopţii cu poezia Floare albastră, în ediţia IV). Sunt recuperări tardive care nu imprimă o consecvenţă ediţiilor următoare celei de-a V-a, de vreme ce editorul va aglutina, în continuare, poezii eminesciene la finele volumului. Noi considerăm roiul acesta compact, de vreme ce face parte dintr-o coală editorială, şi, înainte de a încerca să punem o ordine în interiorul lui, dorim să-i găsim un loc în interiorul volumului. Un loc între două coli editoriale, unde volumul s-a fracturat; în epocă, manopera tipografică se executa pe coli tipografice, aşa cum corectează şi T. Maiorescu volumul.
Grafica ediţiei Princeps ne oferă un fir. Cu poezia Dorinţa (6strofe, p. 63-64) se încheie coala a patra, dar fără vigneta obişnuită (textul curge până în josul paginii, deasupra coloncifrului). Mai sunt încă două situaţii similare: Făt-Frumos din teiu (p. 111-116) şi Când amintirile (p. 173-174) – dar ambele în interiorul colilor editoriale respective. În volum, imediat după Dorinţa, urmează Mortua est! printr-o trecere prea bruscă, nepregătită, de la un registru la altul. Dorinţa continuă, apoi imediat chemările din Sonete (cele două perechi de chemări-răspunsuri, încheiate cu refuzul chemării şi certitudinea resemnării din Veneţia: „Nu-nvie morţii...”).Dar în roiul de poezii „pierdute” avem, pe de altă parte, Sara pe deal, sentimentul întâlnirii sigure, la ceasul de taină, între codru şi sat, răspunsul la Dorinţa: „Vino-n codru la izvorul”, „Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”. Dorinţa anunţă teiul, Sara pe deal anunţă, imediat, salcâmul, sinteza făcându-se, mai apoi, în O, mamă.
Dar în acelaşi roi de poezii pierdute găsim De ce nu-mi vii, tot o chemare – şi, să nu uităm totuşi, Din noaptea, poezie care pregăteşte cum nu se poate mai bine Mortua est!. Rămâne însă Diana, tot o întâlnire în codru – şi rămân, în fine, La steaua şi Kamadeva. Secvenţa dintre Dorinţa şi Mortua est! poate fi reconstruită din aceste şase piese (nu luăm în consideraţie Nu mă înţelegi, poezie de circumstanţă a cărei publicare într-o revistă macedonskiană are alt sens) care au scăpat din ediţia Princeps.
Interesantă ni se pare însă o observaţie asupra căreia am avizat în treacăt, în altă parte. Vorbind de Rugăciunea unui dac, constatăm că este a şaptea din volum şi conţine 7 strofe (aşa cum a treia poezie din volum, Şi dacă..., conţine 3 strofe, iar Pe aceeaşi ulicioară, a opta poezie, conţine 8 strofe). Măsurariul acesta cu cifra 7 ni-l propune însuşi Eminescu, în Sărmanul Dionis (publicat în 1872, dată la care presupunem că poetul se gândea la structura volumului său de versuri): „Dar vei fi băgat de seamă o împrejurare: cartea mea, citind-o în şir, rămâne neînţeleasă... dar oriunde-i începe răsfoind tot la a şaptea filă, o limpezime dumnezeiască e în fiecare şir”.„Tot la a şaptea filă” înseamnă din şase în şase. Încercăm această scală a lui Dan-Dionis pentru prima parte a volumului, până la Se bate miezul nopţii:
1. Singurătate.
7. Rugăciunea unui dac.
13. Odă (în metru antic).
19. Sonet (Când însuşi glasul).
25. Egipetul.
31. Se bate miezul nopţii.
Sunt reflexii filozofice asupra civilizaţiilor, dintre care ne mirăm cum de lipseşte Veneţia (poziţia 21 din volum), pe care le-am putea completa cu Kamadeva din cele şase poezii de rezervă. Coala editorială pierdută am localizat-o între Dorinţă (22) şi Mortua est! (23). Urmând scara 7, Kamadeva ar trebui să se situeze pe poziţia 19 + 6, deci pe locul 27, în locul ocupat de Egipetul, care urmează să se deplaseze pe locul 31. În eventualitatea lui Kamadeva pe locul 25, reiese că înaintea ei sunt necesare două trepte, pentru locurile 23 şi 24 (locul 22: Dorinţa). O pereche la Dorinţa ar putea fi Sara pe deal (23), iar o punte de legătură între aceasta şi Kamadeva este De ce nu-mi vii (tot o chemare-invocaţie). Kamadeva aminteşte, desigur, de Pajul Cupidon (poziţia 4 în volum; 25 – 4 = 21; 7 x 3). Kamadeva fixează o civilizaţie – şi este o sinteză a chemărilor-invocaţii („L-am chemat în somn pe Kama”):ca răspuns, zeul vine şi se instalează continuu, definitiv, în sufletul celui care 1-a chemat. Concluzia „Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deştept” instituie starea de durere permanentă şi permite, astfel, continuarea aventurii cunoaşterii prin iubire.
Kamadeva instituie, apoi, iluzia drept categorie operantă, funcţională, puternic proiectată în Egipetul ca mod de salvare a civilizaţiilor (mirajul).
Mai rămân însă până la Mortua est! trei trepte libere, 26, 27 şi 28. Diana după Kamadeva? La steaua? Din noaptea? Oriunde am insera aceste trei poezii, ele pregătesc Mortua est! şi se potrivesc cu Kamadeva. Nu putem trece însă peste cuplul realizat de la La steaua şi Din noaptea. „Icoana”, iluzia stelei ce-a murit (câtă potrivire cu Kamadeva!) – există ca atare şi este pusă la lucru, ca iluzie, în Din noaptea: „Şi dacă ochii ce-au lucit / Nu sunt de raze plini / Tu mă priveşte liniştit / Cu stinsele lumini; / Şi dacă glasul adorat / N-o spune un cuvânt, / Tot înţeleg că m-ai chemat / Dincolo de mormânt”(am citat din mss. b, 2270,83 – vezi toate poeziile date de Eminescu la „Familia” care se regăsesc în manuscrise în forme de lucru mai avansate). Ce altă pregătire mai potrivită pentru Mortua est!, unde moartea fizică este negată, nerecunoscută, EL din cuplul EL – EA asumându-şi destinul lui Orfeu? Diana,aşadar, trecând iluzia din registrul indian în cel european, poate sta imediat după Kamadeva şi trebuie urmată de La steaua, Din noaptea.
Urmează curgerea firească a poeziilor din coala a cincea, începând cu Mortua est!. Egipetul va câştiga, astfel, poziţia 31, iar Se bate miezul nopţii, poziţia a doua din partea a doua a volumului de versuri care are, în structura astfel încercată de către noi, 70 de poezii (7 x 10), 64 publicate de Maiorescu şi acestea şase publicate în timpul vieţii lui Eminescu. Pierzând o coală editorială din volum (probabil din cauza timpului extrem de scurt în care trebuia să apară cartea, vezi corectura foarte rapidă pe care a făcut-o),Titu Maiorescu a încercat, pe parcursul ediţiilor următoare, s-o recupereze, dar, lipsind total dialogul cu autorul, fie a adăugat piesele la sfârşit, fie le-a intercalat unde a crezut de cuviinţă sau unde şi-ar fi adus aminte că ar fi fost puse la început.
Se ştie că lui Eminescu nu i-a plăcut volumul său de versuri. Una dintre cauze este şi aceasta: cuprinsul stabilit de el, o adevărată structură iniţiatică, nu se regăseşte în cartea tipărită. În scrisoarea către Titu Maiorescu din Botoşani, 14 martie 1888, poetul scrie: „Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie, nu am” (este vorba de ediţia a III-a, ce va ieşi în acest an, pentru care critica îl contactase). Eminescu fuge, de fapt, de la Botoşani la Bucureşti (împreună cu Veronica Micle), prin martie-aprilie 1888 (cam după ce trimite această scrisoare), iar cartea sa iese în vara lui 1888. George Muntean a publicat corespondenţa Editurii Socec cu Titu Maiorescu, de fapt, scrisoarea din 30 ianuarie 1888: „D-lui Titu Maiorescu. Loco, str. Mercur No 1. Urmând a pune sub tipar o nouă ediţiune a Poesiilor lui Eminescu, Vă rugăm a ne spune dacă să trimitem tot D.Voastre corecturile de cetit şi cui vom avea să plătim, la timpul său, honorarul cuvenit”. Pe această scrisoare Titu Maiorescu scrie, la rândul său:„Răspuns la 17 martie. Onorarul fireşte lui Eminescu (Botoşani), (după scrisoarea lui din 14/26 martie). Corecturile le fac eu T.M.” (Eminescu. O sută de documente noi, Ediţie îngrijită de George Muntean, Editura Eminescu, 2000, p. 139). La 27 iunie 1888 însă, tot Titu Maiorescu îi scrie lui Socec: „Pentru Eminescu, care este aici şi nu este în stare sigură de a se îngriji însuşi, se formează un comitet de amici care să-l ia iarăşi sub un fel de tutelă. Din acest comitet face parte şi D. N. Pătraşcu, secretar la Legaţiune ataşat acum la Ministerul de Externe. Vă rog, daţi d-lui Pătraşcu acomptul de 500 lei noi pentru ediţia a treia a poeziilor lui Eminescu şi priviţi deocamdată această scrisoare drept chitanţă”(idem, p. 140). Acestea sunt avatarurile volumului ca obiect. În vara lui 1888 Eminescu era angajat la ziarul „România liberă” din Bucureşti, pregătea şi piesa de teatru Lais de E. Augier pentru lectură publică şi punere în scenă la Teatrul Naţional etc., dar Titu Maiorescu îl consideră încă din 1883-1884 iresponsabil. Revenind însă la acest enunţ din scrisoarea lui Eminescu, vedem că poetul vorbeşte de poezii „de intercalat”, deci pune în discuţie structura ediţiei Princeps care se reeditează acum, acea arhitectură specială a ei cu punerea una după alta a poemelor într-o ordine anumită ce-i conferă o anumită valoare. Titu Maiorescu însuşi îi scrisese surorii sale, Emilia Humpel, la 6/18 decembrie 1883: „Poeziile, aşa cum sunt ordonate, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte...”. Nu rezultă de nicăieri că intercalarea sau ordonarea le-ar fi făcut Titu Maiorescu. Să recitim: „poezii nepublicate de intercalat”. Am crezut mult timp că este vorba de poezii noi, cum înţelege şi Henrietta, scrise acum, la Botoşani. Nici vorbă. Eminescu nu putea spune că nu are „poezii noi nepublicate”, pentru că existau „poezii noi” faţă de volum, publicate în presă, de el însuşi sau de prieteni, cunoscute de Titu Maiorescu. De ce nu preia editorul toate aceste poezii şi-i cere poetului încă (alte) „poezii nepublicate”?
Rezultă că el îi cere – şi poetul se referă strict – poeziile scăpate din ediţia Princeps, nepublicate acolo, nu în altă parte. Şi nu numai atât, dar i le cere şi intercalate, adică în ordinea în care fuseseră în manuscrisul iniţial dat la tipografie.
Aceste jumătăţi de afirmaţii, fragmente de gânduri încredinţate hârtiei şi apoi timpului fac din ediţia Princeps obiect de studiu.