Tentaţia istoriei literare
Pentru tiparÎn Scriitori junimişti (1971)Dan Mănucă studiază cu instrumentele specifice ale criticii şi istoriei literare perioada junimistă, radiografiind cele mai importante aspecte, faţete sau personalităţi ale epocii. G. Dimisianu observă că această carte „nu-i are în vedere atât pe criticiiJunimii, cât critica de la Junimea; nu procedează aşadar prin prezentarea personalităţilor, ci înfăţişează, sistematic, elementele de program literar ale grupării, sursele teoretice, ideile directoare, acţiunea aplicată, atitudinea faţă de curentele de idei ale timpului ş.a.m.d. Dacă se rezuma la ţelurile strict ordonatoare, desigur că lucrarea n-ar fi interesat decât pe glosatorul de concepte. Meritul autorului este de a fi trecut peste acest prag către o reprezentare a ideilor critice în acţiune. Avem imaginea unei înfruntări intelectuale de proporţii, sunt reconstituite obiectivele de atac şi întreg teatrul de luptă”.
Lectură şi interpretare. Un model epic (1988)„proiectează o lumină nouă asupra începuturilor romanului românesc şi despre «bunul păstor» se va discuta de acum înainte ca despre un model originar al epicii noastre moderne” (M. Iorgulescu). Rebreanu sau lumea prezumtivului (1995) priveşte spaţiul epic rebrenian dintr-o perspectivă inedită, cercetând acele modalităţi care îl situează pe scriitor „dincolo de realism”.Un „eseu asupra imaginarului poetic eminescian” apare sub titlul Pelerinaj spre fiinţă (1999). Ambiţia eseului – declarată, de altfel – este de a investiga componentele universului poetic eminescian nu dintr-o perspectivă statică, eleată, ca pe o entitate integratoare lipsită de dinamism, ci, dimpotrivă, dintr-un unghi al diacroniei, încercându-se elucidarea evoluţiei acestor componente. Criticul distinge, în evoluţia imaginarului eminescian, trei etape (sau cercuri) ce mărturisesc neîncetatul efort al poetului spre fiinţă, prin desprinderea de contextual şi referenţial şi reculul în intimitatea propriei personalităţi creatoare. Primul cerc pe care îl delimitează Dan Mănucă e cel al destinului, în care „se produce desprinderea din contingent, după ce i-au fost explorate, cu minuţie, toate ofertele. Eminescu realizează curând că ruperea de accidentul conjuncturii nu are loc aşteptând producerea unor evenimente, pentru a le exploata apoi în scopul propus”. Exegetul subliniază însă că aflarea esenţei individului nu se produce decât dacă acesta se implică în eveniment, asumându-şi riscurile şi consecinţele acestuia. Cel de-al doilea cerc al imaginarului liric eminescian e acela al „legendei”, prin care se realizează detaşarea eului liric de istorie şi răsfrângerea sa în propria alcătuire. În această etapă a evoluţiei sale expresive şi tipologice, „Eminescu îşi construieşte lumea numai din problematizări al căror punct de plecare şi a căror ţintă este doar această lume”. De remarcat că acest al doilea cerc configurează, cum precizează criticul, un univers autonom, în timp ce „insul devine tot mai mult el însuşi, cunoscându-se prin legenda pe care şi-o creează”. În sfârşit, al treilea cerc ce dă contur creaţiei eminesciene e cercul fiinţei, el definind o „interiorizare esenţializată”. În cadrul acestei etape a ontologiei poetice eminesciene se produce, cum demonstrează, cu destulă pertinenţă, Dan Mănucă, „o înfruntare dramatică pentru dobândirea şi păstrarea unicităţii, realizată prin respingerea brutală a conjuncturalului şi prin închiderea în universul propriu, din ce în ce mai sever apărat”. În viziunea lui Dan Mănucă, acest „pelerinaj” spre fiinţă, care este, în toată desfăşurarea sa polimorfă, creaţia eminesciană, se derulează treptat, într-o încordare a gândului poetic şi a viziunii, dar şi din perspectiva confruntării unor simboluri cu încărcătură ontologică, simboluri ce se configurează „după o schemă păstrată de-a lungul tuturor etapelor”. Această dramă a „cunoaşterii şi autocunoaşterii” e definită şi în dialogul eului liric cu feminitatea; o astfel de configuraţie simbolică e denumită de Dan Mănucă „iubirea interzisă” şi joacă un rol esenţial în definirea de sine şi în confirmarea existenţială a subiectului liric. De ce a numit însă criticul drumul spre căutarea fiinţei pelerinaj? Poate că nu doar pentru aspectul ciclic al instaurării şi restaurării unui model cu caracter ritualic, ci, mai ales, „pentru a-i sublinia dimensiunea complexă. Nu este o trăsătură mistică, nici descindere în ins a unui sens exterior. Este însă un proces sacru, deoarece insul se preţuieşte pe sine cu asupra de măsură. Este, apoi, un proces iniţiatic, în decursul căruia insul învaţă să-şi caute unitatea primordială, distrusă în clipa în care el s-a desprins de cosmos”. Dan Mănucă crede, poate cu temei, că „pelerinajul spre fiinţă” presupune modelarea unor ritualuri ontologice şi gnoseologice proprii, prin intermediul cărora subiectul liric devine capabil să afle un „adevăr individual”. Adevărul nu e însă, la Eminescu, o simplă adecvare a gândirii la relieful, adesea contorsionat, al realităţii, ci mai curând o transfigurare a universului prin intermediul credinţei, pentru că, notează exegetul, „treptele pelerinajului sunt atât pământeşti, cât şi cosmice, atât istorice, cât şi legendare, atât laice, cât şi religioase”. Pe de altă parte, „pelerinajul spre fiinţă” pe care îl imaginează Dan Mănucă drept traseu definitoriu al imaginarului eminescian în căutare de sine presupune şi un perpetuu efort de iniţiere. Există, în acest fel, câteva ipostaze bine definite ale iniţiatului: în prima etapă, Novicele, apoi Discipolul şi, în a treia etapă, Hyperion, având, fiecare, câte o instanţă tutelară (Călăuza, Magul, Bătrânul). E vorba, evident, de ipostaze succesive ale aceluiaşi efort al individului de a-şi căuta cu fervoare rădăcinile ontologice, de a-şi regăsi sinele mai adânc, într-o lume descentrată, supusă determinismelor timpului şi convulsiilor istoriei. Perspectiva pe care o enunţă Dan Mănucă asupra imaginarului eminescian e, fără îndoială, una evolutivă, diacronică. În ciuda relativei facticităţi a schemelor exegetice („cercuri”), cartea lui Dan Mănucă Pelerinaj spre fiinţă ne propune un model de interpretare şi de lectură a imaginarului poetic eminescian cu destui sorţi de adevăr exegetic, în măsura în care presiunea modelului asupra făpturii operei nu devine prea constrângătoare.
Opinii literare (2001) e un volum în care se vădesc calităţile istoricului literar: rigoarea, voinţa exactităţii, deschiderea spre unele resurse metodologice moderne (psihanaliza, istoria mentalităţilor, comparatismul). Secţiunea cea mai substanţială, Eminesciene, îşi propune să infirme, cu argumente textuale, unele poncife ale receptării operei lui Eminescu, cum ar fi cea sintetizată în formula „Eminescu – un Lenau român”. Concluzia istoricului literar e că această formulă „nu se justifică nici din punctul de vedere al particularităţilor biografice, nici din punctul de vedere al particularităţilor artistice ale celor doi scriitori”. Alte poncife care sunt sancţionate de autor sunt: cel al oralităţii operei lui Creangă, iudaismul şi elenismul la B. Fundoianu, G. Călinescu şi reveria barocă. Ultimele două studii (Crize de identitate. Literatura moldo-română şi literatura germano-română şi Structuri sociale şi modalităţi de lectură se află la interferenţa dintre istoria literaturii, teoria receptării şi sociologia literară, urmărind raportul dintre identitatea naţională şi identitatea culturală şi relaţia dintre succesul literar şi cel comercial.
Literatură şi ideologie (2005) este o culegere de analize critice pe marginea unor texte ale câtorva critici literari români şi basarabeni, începând cu epoca paşoptistă şi terminând în contemporaneitate. Autorul se referă la o tematizare a globalizării din mai multe perspective, întrebându-se dacă globalizarea e un proces care se desfăşoară numai în economie şi politică sau şi în cultură. Literatură şi politică şi Literatură şi pamflet sunt capitole semnificative pentru preocupările criticului de a identifica unele relevante interferenţe între aceste domenii, abordate şi din perspectiva sociologiei sau a teoriei mentalităţilor.În Restituiri (2007), cu subtitlul Critica criticii, sunt adunate cronici literare despre cărţi ale unor istorici şi critici literari contemporani. Prima parte e consacrată jurnalului (Jurnalul: gen, specie sau periferie), partea a doua este Restituiri, iar a treia se intitulează Hermeneutică şi comparatism. Sunt radiografiate cărţi ale lui Eugen Simion, Paul Cornea, Marian Popa ş.a., într-un discurs critic echilibrat, din care nu lipsesc însă unele accente polemice sau parti-priuri. În Oglinzi paralele (2008) criticul adună laolaltă studii privitoare la câteva probleme oarecum controversate, care se referă la teatrul sau la corespondenţa lui Eminescu, la relaţiile dintre poezia eminesciană şi literatura germană etc. Este studiată şi formula de „poet naţional” despre care s-a scris atât de mult. Consideraţiile despre peronajele unor proze eminesciene, despre Toma Nour, de pildă, sunt viabile, demne de interes. Paul Cornea observă, în legătură cu activitatea de istoric şi critic literar a lui Dan Mănucă: „Cărţile lui despre critica junimistă, Sadoveanu, Rebreanu, romanul românesc de început, ca şi studiile publicate în reviste au adus totdeauna lucruri noi, uneori în domeniul faptic, alteori în cel al descoperirii de conexiuni neaşteptate ori al lansării de ipoteze fecunde, fie ele şi failibile, cum e şi normal când ambiţia te poartă pe drumuri nebătute. De aceea se şi întâmplă că toate lucrările care i se datorează sunt evaluate de specialişti drept contribuţii indispensabile oricui se aventurează în abordarea unor teme similare ori interferente”.
Studiile şi articolele de istorie şi critică literară scrise de Dan Mănucă se remarcă prin precizie a formulărilor, rigoare a cercetării şi, nu în ultimul rând, printr-un nerv polemic, dispus adesea într-un registru al plasticităţii limbajului.
Referinţe critice
1. Nicolae Balotă, în „România literară”, nr. 38, 1971.
2. Al. Piru, în „România literară”, nr. 13, 1972.
3. Mircea Zaciu, în „Manuscriptum”, nr. 3, 1974.
4. Liviu Leonte, în „Cronica”, nr. 39, 1975.
5. Al. Duţu, în „România literară”, nr. 49, 1979.
6. Aurel Sasu, în „Cronica”, nr. 41, 1981.
7. Virgil Cuţitaru, în „Convorbiri literare”, nr. 11, 1982.
8. Mihai Ungheanu, în „Luceafărul”, nr. 24, 1983.
9. Şreban Cioculescu, în „România literară”, nr. 1, 1983.
10. Mircea Iorgulescu, în „România literară”, nr. 38, 1988.
11. N. Manolescu, în „România literară”, nr. 53, 1988.
12. Ioan Holban, în „Ateneu”, nr. 11, 1989.
13. Ion Simuţ., în „Familia”, nr. 2-3, 1996.
14. Mihai Cimpoi, în „Convorbiri literare”, nr. 10-11, 1998.
15. Doina Curticăpeanu, în „Familia”, nr. 1, 2000.
16. Iulian Boldea, în „Vatra”, nr. 1, 2001.
17. C. Munteanu, Lecturi neconvenţionale, 2003.
18. Iulian Boldea, Vârstele criticii, 2005.