Etimologii (I)
Pentru tipar(A merge, mereu, hojma, hojmalău, tureatcă, a alerga, ler, toi, leagăn, alean, a scâlcia, râbac, râbniţa, râmnic, râşcani, recla, reteni, revaca, rezina, cobâlnea, cobusna, copăceni, cupcea, scobenii, scobălcenii, scobâlşeni, scoabă)
În pofida dificultăţilor fonetice (nediftongarea lui e accentuat în poziţia metafoniei şi prezenţa variantei mere, „poco clara” [Al. Ciorănescu]), dar mai ales semantice (nepotrivirea de sensuri), rom. a merge „a se mişca dintr-un loc în altul, a umbla” e raportat cvasiunanim latinescului mergo, -ěre „a arunca în apă, a scufunda”; „a arunca”; „a băga”; „a ascunde”; „a face să piară, a ruina”. Din câte suntem informaţi, până la noi doar G. Giuglea [2, p.486] a încercat să respingă această ipoteză, fără a renunţa însă la sursa latină: „Se susţine astăzi, în genere, că românii, trăind mai mult în munţi, au putut confunda (ori, să zicem, au putut face să „evolueze”) ideea de a dispărea în văile munţilor cu aceea de „a merge, a umbla”. Dar, pentru un fenomen atât de important, un popor prin excelenţă umblător, fiindcă era neam de păstori şi de agricultori – prin urmare, de ocupaţii care pretindeau o mişcare continuă– trebuia să aibă un cuvânt care să exprime această idee. În merg poate fi o contaminare de două verbe, care au avut la început sensul comun de „a merge, a umbla”, cum s-a întâmplat şi cu formele romanice it. andare, fr. aller etc., în care, probabil, s-a petrecut o contaminare analoagă şi foarte explicabilă. În loc deci de a trece peste cele două greutăţi (fonetică şi de sens), ne-am putea gândi şi la alte verbe latine, destul de numeroase, care aveau ideea de mişcare, căci romanii au fost poporul marşurilor vecinice”. [„Cf. verbele latine pěrgo, -ěre, -rexi, -rectum – cu sensul lui a merge – şi měo, -ari, care, prin contaminare, puteau ajunge la un merg, mergere (în dial. transilv. mere). Participiul lui pergo, -ěre s-ar fi putut reface după forme ca şterg (ştergere), curg (curgere) etc. (part. şters, curs), cf. Meyer-Lübke. REW, nr.5525”.]
Păstrând sursa latină, G.Giuglea se contrazice, evident, în ceea ce le-a reproşat altora: doar păstoria, agricultura şi ideea de mişcare nu sunt inovaţii romane.
O dezlegare etimologică peremptorie nu poate face abstracţie de semele verbului a merge şi de relaţiile fonosemantice ale acestui verb cu alte elemente ale vocabularului românesc. În semantica lui a merge remarcăm semele <a se deplasa continuu> şi <a se deplasa domol> (în opoziţie cu a alerga, a fugi etc.), foarte apropiate de cele ale adv. (adj., subst.) mereu: <continuu> şi <domol>. Apropierea semantică e susţinută şi de identitatea fonematică a radicalelor (cf.şi varianta lui a merge: a mere [DLR-3]). Sufixele -g, -ğ- din merg, a merge au rezultat prin analogie cu forme verbale de tipul: ajung, a ajunge, alerg, să alerge, cu -g, -ğ- mai vechi.
În privinţa lui mereu (în sintagma pod ~,în opoziţie cu pod umblător) „care se întinde de la un mal la altul (al unei ape)”; „omogen”; „care este continuu, neîntrerupt, vast”; „care se află în număr mare”; „necontenit, întruna”; „fără grabă, domol”; „epitet dat unui om lipsit de vigoare, de energie, de iniţiativă”; „junghi” [DLR-3], V.Bogrea [4, p.270] emite ipoteza originii maghiare, preluată cu rezervă [Aug. Scriban-5: „comp. ung. merö «curat, absolut»”; DLRM-6: „comp. magh. merö «absolut»”; DEX-7, Şăineanu-8: „cf. magh. merö «rigid, fix»”] sau fără rezervă [SDE-9: „împrumut unguresc: merö «compact», «complet», «continuu»”] de unii, neluată în consideraţie [I.A.Candrea-10, fără etim.] sau respinsă de alţii [L.Şăineanu-11, Al.Ciorănescu-5, DLR-3: et. nec.].
Varianta parţială tereu „desiş de pădure măruntă”; „întindere foarte mare (de teren, de apă etc.)” [DLR-3: et. nec.], pe care etimologii n-o iau în calcul, ne permite să atribuim fără niciun dubiu aloetele radicale mer-, ter- fondului indigen şi să identificăm semnificaţia lor primordială (etemul): <continuu> (cf. şi verbul a tereti, var. a cherăti „a ajunge cu greu undeva” [DLR-3: et. nec.]). Seria aloetică mer – ter e susceptibilă de amplificare cu tur- din turuiac „întruna, mereu”, înregistrat cu sensul acesta numai de D.Bărbuţ [Dicţionar de grai oltenesc-12] şi de D.Udrescu [Glosar regional Argeş-13]. În DLR [3] turuiac e o variantă a lui tureatcă, ultimul trimis la tur „parte a pantalonilor care acoperă regiunea dorsală a corpului”; „partea dorsală a corpului omenesc”; „bucată de pânză în formă de romb care se coase la împreunarea celor doi craci ai izmenelor (sau ai altor obiecte de îmbrăcăminte de forma acestora), pentru a le lărgi”; „cioareci, iţari”, iar tur e raportat, cu rezervă, la scr. tur. SDE [9] invocă o altă variantă a lui tureatcă -tureac, sub care notează: „Origine neclară. Prob. estsl. Comp. ucr. toroki «cureluşele din partea din urmă a şelei»; torok «bucată de pânză cu ciucuri, franjuri, care se uneşte cu urzeală etc.»”.
De fapt, explicaţia etimologică pe care am dat-o mai sus lui turuiac „întruna, mereu” (cf. şi bobota „id.” [D.Bărbuţ-12], se potriveşte şi lui tureatcă şi variantelor sale: indigen, etem: <întins, neîntrerupt>.
În favoarea aceleiaşi origini indigene şi a aceluiaşi etem (<necontenit, întins>) pledează o lungă serie aloetică şi pentru sinonimul lui mereu, hojma „întruna, fără contenire” [DA-14] (atribuit, în genere, influenţei ucrainene: I.-A. Candrea-10, DA-14, L.Şăineanu-11, Aug. Scriban-5, DLRM-6, Al.Ciorănescu-1, SDE-9, DEX-7: <ucr. hožma „id.”): haj- (hajmandău „băiat mare şi voinic” [DA-14: cf.hojmalău, dar pe hojmalău „haimana”; „om mare la trup”; „neghiob” îl lasă neetimologizat. Doar Aug. Scriban a avut intuiţia adeverită ulterior de a-l apropia de mereu, atribuindu-i semnificaţia primordială de <necontenit, deşirat> şi cea derivată de <greoi în mişcări şi la minte>], cf.şi a hojbăi „a scotoci, a cotrobăi” [L.Şăineanu-8: <hojma + bojbăi (= bâjbâi)]– indigen, sugerează o căutare continuă), hâş- (a se hâşcăni „a te mişca cu şezutul, a nu-ţi găsi locul pe scaun când şezi” [DA-14, fără etim] – indigen, sugerează o mişcare prelungită), hos- (a hosânci „a se trudi” [DA-14, fără etim.], hosmandău „haimana” [D.Bărbuţ-12] – indigen, sugerează o mişcare neostenită), bâj- (a bâjbâi „a bâzâi”; „a bolborosi”; „a mişuna, a fojgăi”; „a umbla încoace şi încolo printr-un loc în care nu vezi” [DA-14: „Derivat dintr-o combinaţie onomatopeică de sunete: bâj– b(âj)”], boj- (a bojbâcăi „a lucra la întâmplare” [D.Udrescu-13] – indigen, sugerează o tatonare permanentă), boş- (a boşmondi „a ameţi pe cineva cu vorbe amăgitoare sau cu farmece şi descântece”; „a lucra încet, a moşmoli” [D.Udrescu-13] – indigen, eteme: <a turui>, <a acţiona domol>), foj- (a fojgăi [foşcăi, foşăi] „a produce un sunet ca foile unei cărţi când le lăsăm să cadă repede una peste alta”; despre vietăţi, care se găsesc în mare mulţime pe un loc mic şi se mişcă necontenit încoace şi încolo – gândindu-ne mai mult la sunetul ce-l produc decât la mişcarea lor– „a mişuna, a roi” [DA-14: <foşăi <fâş (foş) „cuvânt onomatopeic care imită sunetul produs de mişcarea frunzelor, a hârtiei, a veşmintelor sau a ierbii tăiate de coasă”]), moş – (a (se) moşmondi „a se găti pe îndelete, a se dichisi încet, fără grabă”; „a sta de vorbă în taină”; „a umbla cu farmece” [D.Udrescu-13] – indigen, eteme: <a acţiona domol>, <a turui>) etc.
În cazul pretinsei provenienţe latine a rom. a alerga (<*allargare <largus), se invocă, în genere, datele altor limbi romanice: it. allargare „a lărgi”; „a mări”; „a întinde”, it. allargatura „lărgire”, v.fr. alargier „a lărgi”, prov. alargar, cat. allargar, sp., port. alargar „a (pre)lungi”; „a întinde”; „a mări” [cf. I.-A.Candrea– Ov.Densusianu-15]. Însă aceste date nu confirmă, semantic, evoluţia sensului „larg” > „a alerga”, fapt remarcat de A.Ciorănescu [1], care, fidel preferinţelor latine, propune, nesigur, un alt etimon latin, tot atât de neconvingător sub raportul conţinutului: lēgāre „a încredinţa, a da o însărcinare”; „a trimite ca deputat”; „a delega (pe cineva) pe lângă un comandant”; „a lăsa prin testament”.
Ambele ipoteze fac abstracţie de contribuţia factorului intern în geneza rom. a alerga. Prin sensul „toi” („punctul culminant, momentul de maximă intensitate al unei acţiuni sau al unui fenomen în desfăşurare”) şi prin expresie verbul a alerga se apropie de substantivul ler „vreme, timp”; „toi”; „farmec, haz” [DA-14: „Poate, acelaşi cuvânt ca ler din colinde”, ultimul „din Halleluiah Domine, invocaţie ce revine în Psalmii cântaţi de preot în biserică”] (indigen, etem: <intensitate maximă>). Această apropiere ne permite să identificăm rad. -ler- în alerga şi în aloetele radicale (-) lean- (alean „dor” [A.de Cihac-16: <sl. alinŭ „perfid”; DA-14, Al.Ciorănescu-1 ş.a.: <magh. ellen „contra”] – indigen, etem: <zbucium>, trimiterea la maghiară fiind rezultatul unei confuzii cu prep. regională alean „spre”, de origine maghiară; leana „învârtită”; „sârba” [DA-14: „De la numele de persoană Leana”] – indigen, etem: <mişcare rapidă>; leancă „(a)lergătoare” (la ţesut); (în expr.) a o lua leanca (sau la leancă) „la fugă; a umbla leanca „fără rost, haimana”; leanca, băiete! „tunde-o, pe aici ţi-e drumul!”; leangăn „leagăn” [DA-14] – v.urm.cuv.), leag- (leagăn „un fel de pătuc, pentru copiii de ţâţă, făcut astfel că să se poată balansa”; „scrânciob” [DA-14: „Postverbal din legăna”], leg- (a (se) legăna „a mişca încoace şi încolo leagănul copilului”; „a se mişca încoace şi încolo ca un leagăn”; „a se da în scrânciob”; a sta în cumpănă, a ezita” [A. de Cihac-16: <magh. lengetni, logatni „a legăna”. Aug.Scriban: <magh. lengeni „a adia, a fâlfâi”; „a se legăna”; R.Roesler, ap. N.Drăganu-18 [DR, III, p.509]: <gr. lekane, lagena „strachină”, „lighean”, „cadă”; A.Byhan, ap. DA: <bg. lěgalo „cuib”; Fr. Miklosich, ap. Al.Ciorănescu-1: <alb. läkunt „a legăna”; A. T.Laurian şi I.C.Massim [Dicţionarul limbei române, III-17: <gr.licnon „pat”; lehos „lectică”; I.-A.Candrea şi Ov.Densusianu [Dicţionarul etimologic al limbii române-15: <lat. *leviginare <levis „uşor” + agĭnare „a se mişca, a se agita”]; I.-A Candrea-10: <lat. *liginus <gr. licnon „pat”; N.Drăganu-18 [DR, III, p.511: „Cuvântul trebuie să fie de provenienţă autohtonă”. Fără a se referi la sistemul lexical românesc, invocând doar „existenţa unui radical onomatopeic indoeuropean lĭg-, līg-, leig-, loig- cu înţelesul de „a clăti”, „a face să se mişte”, „a mişca”, „a clătina”, „a legăna”, pe care le ilustrează cu exemple din numeroase limbi indoeuropene (p.511), N.Drăganu reuşeşte să lanseze unica ipoteză credibilă în noianul atâtor încercări sterile]; S.Puşcanu, ap. Al.Ciorănescu-1, H.Tiktin-20, DA-14, SDE-9: <lat. *liginare „a agăţa” <ligare „a lega”, Al.Ciorănescu-1: „Origine neclară, prob. provine din lat. *lecane, lecanis < gr.lekani „copăiţă”, cf. rus. lochan’ „copaie”] – indigen, etem: <mişcare scurtă>, cf. şi aloetul următor), lic(-) (lic „interjecţie care exprimă o mişcare sau o senzaţie scurtă, care redă o scânteiere, o sclipire, un licăr” [D.Udrescu-13]) etc.
Odată cu aloetele radicale, vom distinge şi aloetele afixale: -g- (alerga, leangăn), -c- (leanca).
Discrepanţa semantică dintre rom. a scâlcia „a toci (într-o parte), a strâmba prin uzură (tocurile sau talpa încălţămintei)”; „a pronunţa sau a scrie incorect”; „a împinge (cu piciorul)”; a (se) clătina”; a (se) scutura, a (se) zdruncina” [DLR-3] şi pretinsele etimoane slave (v.sl. sŭclŭčiti „a încreţi” [A. de Cihac-16]; bg. izkulčam „a deplasa rapid” (S.Puşcariu-19, DR, III, p.689]) sau latine (calcare „a călca”; „a străbate”; „a apasă”; „a bătători cu piciorul” [H.Tiktin-20]; calce[m] „călcâi” [I.-A.Candrea-10]; excalceare „a descălţa” [Aug. Scriban-5, DLR-3]) nu-i abate pe susţinătorii acestor păreri de la eroarea în care persistă. Doar Al.Ciorănescu [1] a observat înrudirea lui a scâlcia cu a stâlci, fără a trage concluziile de rigoare în favoarea originii indigene a aloetelor radicale -câl-, -tâl-, căci admite ipoteza provenienţei vechi slave a lui a stâlci (sŭtlušti: „a zdrobi, a sfărâma), lansată de A. de Cihac [16] şi generalizată ulterior, la care adăugă nesigur: „sau poate din v.sl. istlačiti „a lovi”; „a bate”; „a ciocăni”. De fapt, înstrăinarea e infirmată nu numai de aloetele radicale menţionate, ci şi de întreaga lor serie amplificată: câl-, tâl-, chil-, mâl-, dâl-, ţâl- etc.
Desconsiderarea factorului intern înstrăinează nejustificat numeroase creaţii indigene. Regionalul leop „vagabond” e trimis de DLR [3], doar în baza unei vagi apropieri acustice, la magh. lopni „a fura”, deşi alături, în acelaşi dicţionar, s.v. interj, leop!, e explicat verbul a leopăi (despre zgomotul făcut de cel ce aleargă desculţ) „a se bălăci prin noroi”. La fel se procedează în cazul lui talpă „partea inferioară a labei piciorului la om şi la unele animale, care vine în atingere cu pământul” [DLR-3]. Majoritatea etimologilor îl leagă de magh. talpas, talpos, ignorând originea onomatopeică a cuvântului românesc (<a tălăpăni „a merge greu, rar şi apăsat” <interj. talap)1. Alăturarea interj. hodâc! – vb. a hodâcâi „a şchiopăta” în DLR [3] nu-i împiedică pe autorii acestui dicţionar să dea următoarea explicaţie etimologică verbului: „Pare a sta în legătură cu slav. chodu „mers, umblet”.
Coincidenţele derutante cu limbile străine din imediata vecinătate a arealului românesc sunt mai uşor sesizate decât filonul etimologic din interiorul limbii române, chiar cînd acesta e la suprafaţă şi se lasă uşor detectat.
Pentru provincialismele râbac „om mic de statură” (1), râbar „pasăre din ordinul pescăruşilor, asemănătoare cu rândunica; trăieşte pe malul mării şi se hrăneşte cu peşti mici”; chirighiţă, rândunică-de-mare (Stema hirundo); „pescărel” (Cinclus cinclus) (2) şi râbiţă „nume dat mai multor specii de peşti mici” (3) DLR [3] invocă respectiv: cf. ucr. ribak „pescar”, „pescăruş” (1), semantic incompatibil cu rom. râbac, bg. rybar, rus. rybar’ ucr. ribar’, (2), bg. rybica, scr. ribica (3), ultimele două regionalisme (râbar şi râbiţă)fiind aparent corect etimologizare, incorect însă la o examinare mai atentă. De fapt, toate trei elemente în discuţie sunt strâns legate de verbul românesc a râbâi „a scormoni, a râcâi (pământul)” [DLR-3: et. nec.] (formaţie onomatopeică, ca şi a râcâi). Semul care le uneşte e <mic, fărâmă>, nu ideea de <peşte>, cum pare la prima vedere. În favoarea acestei interpretări şi a originii indigene a cuvintelor respective pledează şi sinonimia râbar [<a râbâi <râb- indigen] = scobar [<a scobi <cob-, indigen], precum şi aloetele: răbar, ribar, libar, hârbar; ranghiţă, rânghiţă etc. [DLR -3].
Indigenatul se impune şi în cazul toponimelor cu rad. râb-, râc-, cob- sau cu aloetele acestora: Râbniţa, Râmnic, Râşcani, Recea, Reteni, Revaca, Rezina, Cobâlnea, Cobusna, Copăceni, Cupcea, Scobenii, Scobălcenii, Scobâlşeni etc. [Vl.Nicu-21], [TT-22] (eteme: <râpeni>, <văleni>).
În cazul lui -cob- din scoabă, toţi etimologii, începând cu Fr.Miklosich-23 [Slaw. Elem., 44] şi A.de Cihac-16, pornesc de la v.sl. scoba „id.” şi aproape unanim consideră verbul a scobi drept un derivat al substantivului scoabă (opinie separată: Aug. Scriban [5] – <v.sl. *skobiti sau *skobliti). DLR [3] glosează substantivul în două articole: scoabă „denumire a pieselor metalice îndoite sau a instrumentelor folosite la scobit sau la răzuit”, pe care-l extrage din vechea slavă şi scoabă „adâncitură făcută într-o piesă de lemn” şi „adâncitură de teren”– postverbal de la a scobi, ultimul lăsându-l neetimologizat, separare inutilă, căci e vorba de o intersectare a creaţiilor indigene româneşti cu cele similare din limbile slave.
Note
1 Mai amănunţit v. George Rusnac, Matrice etemice şi etememice poliglote (rediscutarea etimologiei rom. talpă) // LR, 1996, nr. 2, p.74-76.
Referinţe bibliografice
1. Al. Cioranescu, Diccionario etimológico rumano, Universidad de la Laguna, 1958-1966.
2. G. Giuglea, P. E. Guarnerio, Fonologia romanza, U. Hoepli, Milano, 1918, p. XXIII + 639 // DR, I, Cluj, 1920, p. 482-489.
3. DLR – Academia Română, Dicţionarul limbii române, serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z), Bucureşti, Editura Academiei, 1965-2005.
4. V. Bogrea, Elemente ungureşti // DR, I, Cluj, 1920, p. 269-272
5. Aug. Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Editura Presa Bună, 1939.
6. DLRM – Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958.
7. DEX – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
8. L. Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române. Ediţie revăzută şi adăugită de A. Dobrescu, I. Oprea, C.-G. Pamfil, R. Radu şi V. Zăstroiu, Chişinău, Editura Litera, 1998.
9. SDE – Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de Limbă şi Literatură. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, redactori: N. Raevschi, M. Gabinschi, Chişinău, Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
10. I.-A. Candrea şi Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic, ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1931.
11. L. Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ed. a VI-a, revăzută şi adăugită, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1930.
12. D. Barbuţ, Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, Editura Mileniul III, 1990.
13. D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967.
14. DA – Academia Română, Dicţionarul limbii române, serie veche (literele A-B, C, F-I, D-De, J, L – Lojniţă), Bucureşti, Socec et comp. şi C. Sfetea, 1913-1949.
15. I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, Editura Paralela, 2003.
16. A. de Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco-romane. I. Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes; II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort A/M-Berlin-Bucarest, 1870, 1879.
17. A. T. Laurian şi I. C. Massim, Dicţionarul limbei române, I-II, Bucureşti, Societatea Academică Română, 1871-1876; III: Glosariu care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine înduioasă, Bucureşti, 1871.
18. N. Drăganu, Verbele derivate cu suf. -mare (-īnare, -anare) şi postverbalele lor // DR, III, Cluj, 1924, p. 509-514.
19. S. Puşcariu, Etimologii // DR, III, Cluj, 1924, p. 657-692.
20. H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, 2., überarbeitete und Ergänzte Auflage von Paul Miron, I-III, Wiesbaden Otto Harrassowitz, 1985-1989.
21. Vl. Nicu, Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi, I-II, Chişinău, Editura Universitas, 1991.
22. TT – Academia Română, Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” – Iaşi, Tezaurul toponimic al României, Moldova, vol. I, partea 1 (A-O), Partea a 2-a (P-Z), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, 1992.
23. Fr. Miklosich, Die slavischen Elemente im Rumunischen, Wien, 1862.
24. S. Puşcariu, Limba română, I, Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
25. Al. Philippide, Principii de istoria limbii // Opere alese, editate de George Ivănescu şi Carmen Gabriela Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.
26. G. Giuglea, Etimologii // DR, II, Cluj, 1922, p. 632-646.
27. REW – W.Meyer-Lübke, Romanisches etymologisches Wörterbuch, Dritte Auflage, Heidelberg, Winter, 1935.
28. G. Giuglea, Crâmpeie de limbă şi viaţă străveche românească // DR, III, Cluj, 1924, p. 561-628.
29. S. Puşcariu, Etimologii //DR, III, Cluj, 1924, p. 689-690.
30. Al. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
31. G. Rusnac, Matrice etemice şi etememice poliglote (rediscutarea etimologiei rom. talpă) // LR,1996, nr. 2, p. 74-76.