Pavel Chihaia. Exerciţii de supravieţuire
Pentru tipar;)
Născut la 23 aprilie 1922, la Corabia, Pavel Chihaia urmează, între anii 1940 şi 1944, Facultatea de Litere în Bucureşti, apoi, până în 1948, lucrează ca funcţionar la Direcţia Generală a Teatrelor. În anul 1960 este angajat la Institutul de Istoria Artei, secţia artă medievală, unde realizează, între 1960 şi 1978, şaptezeci de studii despre istoria culturii şi artei, adunate în cinci volume cu titlul Artă medievală (Editura Albatros, 1998). Teza de doctorat la Sorbona, Paris, în 1973, va fi publicată ulterior cu titlul de Immortalité et décomposition dans l’ art du Moyen Age (Editura Fundaţia Culturală Românească, Madrid, 1988). În anul 1978, împreună cu soţia sa Maria-Ioana Chihaia (născută Mira), cere azil politic în Germania. În România îi apar, după 1989, cărţile Faţa cernită a libertăţii. 20 convorbiri la Europa Liberă (Editura Jurnalul Literar, 1991), Mărturisiri din exil (Editura Institutul European, 1994), Ţara românească între Bizanţ şi Occident (Editura Institutul European, 1995), Treptele nedesăvârşirii (Editura Eminescu, 1997), Legendele unei lumi posibile (Editura Jurnalul Literar, 2000), Înfăptuiri pontice (Editura Ex Ponto, 2005).Pavel Chihaia este autor de piese de teatru (La farmecul nopţii) şi de romane (Blocada, Hotarul de nisip şi Cearta sufletului cu trupul).
Creaţia lui Pavel Chihaia, fie că e vorba de domeniul istoriei artei sau culturii (Immortalité et décomposition dans l’ art du Moyen Age, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească), fie că este vorba de spaţiul literaturii (romanul Blocada, Faţa cernită a libertăţii, 20 de convorbiri la „Europa liberă”, Treptele nedesăvârşirii, Mărturisiri din exil), se revendică de la o serie de opţiuni gnoseologice şi deontologice ferme, autentice, care girează demersul său de o elocventă angajare morală.
În studiile sale de medievistică, Pavel Chihaia valorifică teoria mentalităţilor, aşezând textul literar într-o corelaţie strânsă cu iconografia şi cu simbolologia medievală. În viziunea autorului studiului Immortalité et décomposition dans l’ art du Moyen Age cercetătorul culturii medievale este un adevărat psihanalist al unui trecut revolut, pe care încearcă, prin instrumentele imagologiei şi ale teoriei mentalităţilor, să-l resuscite. În studiile sale despre Evul Mediu românesc, Pavel Chihaia a relevat existenţa a trei „Renaşteri” târzii, identificând totodată prezenţa unei tipologii a cavalerismului în cultura românească, pe baza examinării unor obiecte de cult şi a unor reprezentări iconografice.
În biografia spirituală a lui Pavel Chihaia, exilul a reprezentat o etapă de o covârşitoare importanţă, un moment al rupturii şi al regăsirii de sine, în măsura în care, în mod mai mult sau mai puţin premeditat, istoricul de artă şi scriitorul Pavel Chihaia a parcurs, de-a lungul întregii sale vieţi, un itinerariu spiritual cu valenţe simbolic-iniţiatice, itinerariu ce conferă biografiei sale aura unui destin şi care condensează în sine izbânzi şi piedici, eşecuri şi exaltări. În acest context, al drumului către sine, pe care l-a parcurs Pavel Chihaia, exilul a reprezentat piatra de hotar, răscrucea care a marcat decisiv, cu pecetea deznădejdii şi a speranţei, o operă de o incontestabilă anvergură. Exilul a căpătat, astfel, pentru Pavel Chihaia, semnificaţia unui moment al regenerării, căci, părăsind un spaţiu demonizat, marcat de accentele malefice ale unei istorii desacralizate, Pavel Chihaia şi-a regăsit adevărata identitate, apelând la un model etic adecvat, de certă validitate.
Recuperator şi benefic, drumul exilului înseamnă şi o etapă a desăvârşirii de sine. De altfel, în Cuvântul înainte al volumului Treptele nedesăvârşirii, Pavel Chihaia rememorează perioada cea mai sumbră a existenţei sale, dar şi a destinului României, perioadă în care impactul istoriei asupra conştiinţelor se profila ameninţător; supravieţuirea (existenţială, pur şi simplu, dar şi morală) era o simplă speranţă, spulberată de forţele terorii comuniste. Demersul cultural al lui Pavel Chihaia, de o incontestabilă relevanţă ideatică şi de o reală complexitate, e asumat din perspectiva unei morale subiacente care orientează aserţiunile cărturarului înspre un set bine circumscris de exigenţe şi imperative etice: cultul adevărului şi al valorii, vocaţia libertăţii, ţinuta „ascensională” a eului (Cornel Moraru) etc. Savantul de largă reputaţie, medievistul, autor al unor cărţi de referinţă pe plan european în domeniu, şi-a asumat, prin studiile sale, relevanţa relaţiilor dialectice care se stabilesc între tradiţiile răsăritene şi influenţele occidentale, relaţii ce trasează, în modul cel mai prompt, orizontul culturii româneşti, al cărei profil se singularizează şi din perspectiva acestui metabolism tranzitoriu, decis de relaţia tradiţie / influenţă.
Într-o poziţie oarecum mediană, de interferenţă, se situează, în ansamblul creaţiei lui Pavel Chihaia, scrierile cu caracter autobiografic, în care raporturile dintre imperativele referenţialităţii şi exigenţele eului sunt mai dinamice. În astfel de scrieri regizate de conştiinţa – mărturisită sau nu – a unui pact autobiografic, în care mărturisirea autentifică în mod decisiv practica şi transcendenţa scriiturii, Pavel Chihaia îşi dezvăluie, cu subtilitate şi disponibilitate afectivă, resorturile psihologice cele mai intime, într-un demers autoscopic profund, de excelentă calitate („Tot timpul am avut impresia nedesăvârşirii. De câte ori am întâlnit prin arhive manuscrisele găsite fără încheiere la moartea unui scriitor, de câte ori am privit contururi schiţate pe pânză în ultimele zile ale unui pictor, apoi partiturile rămase fără sfârşit, am gândit că numai zeii îşi pot contempla în întregime – dincolo de timp – creaţia. M-a nemulţumit gândul că opera mea va traversa secolele sub un veşmânt sărăcăcios, altul decât cel mărturisit mie însumi”). Exigent cu alţii şi cu sine în măsura în care această dominantă gnoseologică a nedesăvârşirii rezumă un crez estetic şi o paradigmă morală, Pavel Chihaia e, deopotrivă, un savant şi un scriitor ce şi-a consacrat existenţa slujirii idealurilor libertăţii efective şi a adevărului nepervertit, idealuri atât de drastic amputate în perioada comunismului. Multe din paginile scrise de Pavel Chihaia sunt adevărate exerciţii de supravieţuire – expresie limpede, incontestabilă a unui destin exemplar, prin anvergura sa teoretică şi ştiinţifică, dar şi prin rectitudine morală.