Critica de empatie
Pentru tiparV. Fanache este unul dintre criticii şi universitarii români importanţi ai literaturii postbelice. Empatia faţă de textul comentat, comuniunea cu opera reprezintă modalităţi privilegiate ale configurării discursului critic. Poezia lui Mihai Beniuc, „Gând românesc” şi epoca sa literară, Întâlniri sunt cărţi ale lui V. Fanache în care cercetarea istorico-literară e precumpănitoare. Extrem de importante, în ansamblul operei critice a lui V. Fanache, eseurile despre Caragiale, Bacovia şi Blaga se disting valoric. În cartea sa Caragiale, V. Fanache îşi porneşte demersul de la definirea conceptului de „lume-lume”, imagine metaforică ce denumeşte, în modul cel mai prompt şi mai veridic, universul caragialian. „Lumea-lume” este, după expresia criticului, „o lume răsturnată, trecută peste marginile firii şi ale firescului”. Definind, cu fineţea analizei, dimensiunile acestei lumi imature, lipsite de necesara coerenţă ontologică, V. Fanache încadrează caracterologic şi constantele personajului caragialian, pe care îl situează „între scandal şi petrecere”. Victime sau, dimpotrivă, actori ai scandalului, personajele lui I. L. Caragiale „comunică, recurgând la scandal, un limbaj între multe altele, în timp ce aspiraţia lor neostoită este petrecerea, înţeleasă ca reuniune dionisiacă”. Specificul personajului reiese, astfel, din lipsa lui de măsură, din caracterul excesiv al manifestărilor sale, care ascund / dezvăluie o profundă criză de identitate; e limpede, în această ordine, că, pentru a avea senzaţia trăirii, eroul caragialian resimte irepresibil nevoia unei conduite extreme, ce culminează fie în scandal, fie în petrecere. De altfel, ambele manifestări au comune „articulaţia excesiv timbrată”, „abundenţa gestului” şi „frenezia zgomotoasă”, ele putând fi disociate doar prin criteriul opoziţiei semantice.
Această corelaţie scandal / petrecere, demonstrată cu pertinenţă prin atente analize de text, reface traseul personajului, situat într-o postură ambiguă, între nevoia imperioasă de a fi cineva şi lipsa totală a aptitudinilor necesare unei atari confirmări ontologice. Scandalul şi petrecerea desemnează, poate, perpetuul joc al eroilor între sentimentul frustrării şi tentaţia autoiluzionării, marcând, după cum observă criticul, o veritabilă fatalitate a alienării. În destinul eroului caragialian, întâlnirea cu „celălalt” e, de fapt, o „falsă întâlnire”, comunicarea decade în simulacru al dialogului, deviind în nonsens şi pălăvrăgeală, degradându-se în vacarm isterizant, căci în această lume „ieşită din ţâţâni” nebunia, în toate avatarurile sale distincte, e semnul alienării, al pierderii iremediabile a autenticităţii. Capitolul consacrat ironiei, poate cel mai substanţial al cărţii, reia, mai întâi, semnificaţiile şi accepţiunile pe care le-a primit, de-a lungul vremii, acest exerciţiu al lucidităţii prin care adevărurile prestabilite sunt puse sub semnul întrebării, relativizate. Structura dialogală, turnura carnavalescă pe care o capătă ironia se regăsesc, în modul cel mai limpede, în demersul estetic caragialian, fapt subliniat, de altfel, de exeget.
Investigând universul operei lui Caragiale sub spectrul ironiei, în multiplele ipostaze sub care se înfăţişează aceasta, V. Fanache recurge deopotrivă la analiza minuţioasă, având, ca puncte – valide – de sprijin, repere metodologice dintre cele mai moderne, dar şi la imaginea sintetică, totalizatoare, prin care se aprofundează intenţiile şi finalităţile demersului estetic caragialian. Absentă în prima ediţie a cărţii, Puterea caragialiană e capitolul care demonstrează, cu ilustrări elocvente, fascinaţia exercitată de creaţia lui I. L. Caragiale asupra cititorilor săi de ieri şi de azi, oferind chipului nostru o imagine ironică în care, privindu-ne, desluşim statura noastră reală, nefalsificată de orgolii vane sau de „prestigii” închipuite. Aşezând opera lui I. L. Caragiale sub semnul „realismului ironic”, V. Fanache exploatează nu doar semnificaţiile substanţei acestei creaţii, cât şi reflexele viziunii estetice a autorului Scrisorii pierdute. Interpretare notabilă a operei lui Caragiale, cartea lui V. Fanache impune, în această a doua ediţie, augmentată, prin prestanţa ideatică şi, deopotrivă, prin elevaţia discursului critic, niciodată monoton, tern ori banal-echidistant, ci, dimpotrivă, asumându-şi expresivitatea şi savoarea unei identificări benefice cu universul complex al operei.
Un alt studiu critic important al lui V. Fanache e Bacovia sau utopia romantică. Autorul pune într-o lumină nouă poezia bacoviană, deschizând perspective inedite interpretării acestei opere de inepuizabilă complexitate şi profunzime. Odată cu Bacovia, sugerează criticul, poezia românească părăseşte teritoriul iluzoriului şi al exerciţiului utopic, refuzându-şi orice demers mistificator şi privind cu un ochi de o luciditate necruţătoare realul. Universul bacovian se instituie astfel ca o „reţea de cercuri în mişcare şi în dispariţie, terifiantă reducţie la un punct inert”. Pornind de la imaginea cercului bacovian, care „polarizează lumea deposedată de orice noroc, abulică, desincronizată de ritmurile vieţii şi ale universului”, exegetul fixează în simbolul plecării, mai precis al rătăcirii, starea definitorie a fiinţei bacoviene. V. Fanache surprinde în fapt tocmai aceste aporii ale demersului ontologic şi poetic bacovian. Iată aşadar că cercul ce închipuie existenţa bacoviană e un cerc al nimicniciei şi zădărniciei, un cerc regresiv şi tautologic, sinonim cu neantul, a cărui semantică se retrage în negativitate pură, lăsându-se tutelat de termeni precum nimeni, nimic, gol, pustiu, singurătate. Capitolul Înfăţişările căderii pare a fi axul interpretării criticului. Pornind de la postulatul fundamental al discursului poetic decadent, acela al „existenţei în cădere”, criticul află în imaginarul bacovian „un absolut paradigmatic: lumea este cădere”. E de ordinul evidenţei, astfel că majoritatea secvenţelor lirice bacoviene sunt construite pe o axă a imaginilor ce se menţin într-o orientare declinantă, regresivă, fiind asociată unui semn negativ. Fiinţa poetică, precum şi discursul liric, se află sub auspiciile demonice ale căderii, ce transformă extazul ontic în martiraj, accentuând agresivitatea timpului şi instituind existenţa ca supliciu. Ţinuta ascensională a imaginilor poetice – des întâlnită la romantici – se converteşte la Bacovia în declin şi vertij al negativităţii.
Criticul surprinde cu acuitatea percepţiei întinsa gamă de manifestări ale toposului căderii, topos ce capătă în poezia bacoviană înfăţişări plurale. Atitudinea fundamentală a eului liric bacovian nu mai constă, crede V. Fanache, în contemplarea lumii sub specia metafizicului, precum în cazul poeţilor romantici. Bacovia ar inaugura astfel în poezia românească un discurs ce-şi exprimă totala mefienţă faţă de filozofie, faţă de conceptul arid, sterp, incapabil să surprindă dinamismul proteic al vieţii. Dată fiind incapacitatea filozofiei de a explica în mod convingător rostul fiinţei umane într-un univers incoerent şi absurd, poetul află în modelul „omului concret”, „al prozei de fiecare zi”, recursul la luciditate, amprenta banalului şi a relativităţii, a reificării, într-o lume supusă, cum am văzut, damnării şi căderii. Negativitatea imagistică şi ideatică a poeziei bacoviene e identificată şi în poemele cu alură erotică. Sugestivitatea fascinatorie a erosului bacovian stă sub semnul aceleiaşi damnări, al aceluiaşi declin ontologic ce marchează toate gesturile eului liric. Scenariul erotic se identifică adesea cu ecoul „serenadelor funebrale” ce „transfigurează de la un capăt la altul separaţia esenţială – fără întoarcere – dintre «el» şi «ea», destrămarea tragică a cuplului, apărută în mişcarea nesincronică a timpului individual devorator”. Concluzia cărţii ni-l înfăţişează pe Bacovia ca pe un poet ce se desprinde de visarea romantică, asumându-şi ruptura de iluzie sau de „himera simbolului învestit cu puterea de a sugera misterul cosmic”. Poezia bacoviană renunţă la beneficiile mirajului existenţial, dobândind un statut tragic şi împingând energia anxietăţii înspre „asimilarea metafizicului cu neantul” şi a absolutului cu plumbul – element negativ, simbol al morţii şi mineralităţii. Teza antiutopiei bacoviene este nucleul germinativ, convingător susţinut, al demonstraţiei critice.
Volumul Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga (Editura Dacia, 2003) e consacrat interpretării unor constante definitorii ale universului poetic blagian. Exegetul porneşte de la constatarea prezenţei unui topos privilegiat al gândirii şi rostirii poetice a lui Blaga, e vorba de tăcere, cu avatarurile ei, configurate în primul capitol al cărţii. V. Fanache trece în revistă, mai întâi, principalele configurări conceptuale ale unei „poetici a tăcerii”, legată de „expresionismul tăcut” şi în răspărul unei arte mimetice, lipsită de detentă vizionară. Legată de postulatul misterului ca dominantă esenţială a liricii blagiene, poetica tăcerii se asociază umbrei şi somnului. Repudiind cuvântul, ca modalitate raţionalizantă ineficientă în descifrarea misterelor existenţiale, Blaga caută să releve reperele eterne ale universului, „chipurile veşniciei” ce nu pot fi surprinse decât fragmentar de către verb.
Chipurile veşniciei au, cum subliniază V. Fanache, o realitate ontică indiscutabilă. V. Fanache detaliază, în capitolele următoare ale cărţii sale, aceste chipuri: chipul sacralităţii (Dialogul „revelaţiilor fără cuvinte”), chipul iubirii (Cântecul focului sau metafizica iubirii), chipurile văzduhului, ale pământului, ale apei, ale luminii şi ale întunericului, ale somnului, ale trecerii şi ale petrecerii, chipul creaţiei şi al orfismului (Cântecul menit să consume materia). Iubirea e plasată de către exeget sub semnul imaginii arhetipale a focului, cu multiplele sale configuraţii semantice. Iubirea ca ardere continuă, „egală cu iraţionalitatea”, ca forţă magnetică şi foc lăuntric atestă, cum precizează V. Fanache, „un frenetic elan spre transcendenţă”, echivalent şi cu o „criză de identitate”, cu o jertfă de sine. Autorul pune în evidenţă, cu abilitate şi discernământ critic, dualitatea lirismului blagian, ce reflectă, în fond, dualitatea universului. Raportul dintre cuvânt şi tăcere nu se poate dispensa de apropierea de o altă dualitate fundamentală a poeziei lui Blaga: cea a cuvântului şi a cântecului.
Una dintre concluziile cărţii lui V. Fanache, analiză pătrunzătoare a universului liric blagian, este că „scindarea cântec-cuvânt (materie) nu este posibilă decât ca tragică ironie, prin retragerea în tăcere”. Evident, toate aceste „chipuri ale veşniciei” îşi conservă, în substanţa poeziei lui Blaga, calitatea lor de mister, camuflându-şi esenţa lor autentică. Criticul ne oferă o imagine credibilă şi o interpretare bine orchestrată a semnelor tăcerii şi ale cuvântului din lirica lui Blaga, cu toate avatarurile şi înfăţişările lor.
V. Fanache este, prin cărţile şi studiile pe care le-a publicat, un critic atent deopotrivă la text şi la context, la dimensiunea interioara a operelor, dar şi la universul conceptual pe care lumea literaturii l-a suscitat. Exegezele sale se definesc, cum s-a mai remarcat, prin subtilitatea interpretării, fluenţa şi rigoarea enunţului critic, dar şi prin recursul permanent la construcţia teoretică de certă anvergură şi viabilitate.
Bibliografie critică selectivă
1. Ilie Guţan, în „Transilvania”, nr. 4, 1972.
2. D. Micu, în „Contemporanul”, nr. 34, 1972.
3. Al. Dima, în „Steaua”, nr. 3, 1974.
4. Al. Dobrescu, în „Convorbiri literare”, nr. 10, 1976.
5. G. Dimisianu, Opinii literare, Bucureşti, 1978.
6. V. Felea, Prezenţa criticii, 1982.
7. C. Cubleşan, în „Transilvania”, nr. 11, 1984.
8. S. Duicu, în „Vatra”, nr. 10, 1984.
9. Dana Dumitriu, în „România literară”, nr. 30, 1984.
10. Florin Manolescu, în „Contemporanul”, nr. 23, 1984.
11. T. Tihan, în „Steaua”, nr. 7, 1984.
12. Monica Spiridon, în „Viaţa Românească”, nr. 5, 1991.
13. V. Spiridon, în „Familia”, nr. 6, 1991.
14. C. Braga, în „Contrapunct”, nr. 14, 1991.
15. Gh. Perian, în „Vatra”, nr. 4, 1992.
16. P. Poantă, Scriitori contemporani, 1994.
17. Idem, în „Tribuna”, nr. 7, 1995.
18. Florin Mihăilescu, în „Viaţa Românească”, nr. 5-6, 1995.
19. Maria Ana Tupan, în „Steaua”, nr. 12, 1995.
20. Ştefan Borbely, Xenograme, 1997.
21. Gh. Grigurcu, în „România literară”, nr. 20, 1997.
22. D.G. Burlacu, în „Vatra”, nr. 4, 2000.
23. Iulian Boldea, Vârstele criticii, Piteşti, 2005.