Limba română în şcolile din regiunile Cernăuţi şi Odesa
Pentru tiparÎn cei douăzeci de ani de existenţă, revista de ştiinţă şi cultură filologică „Limba Română”a avut o profundă implicare în procesul de renaştere naţională, susţinând, cu argumente ştiinţifice şi istorice, unitatea noastră de neam şi de limbă.
Perioada care a trecut de la momentul oficializării limbii române şi al revenirii la alfabetul latin a fost definitorie în procesul de conştientizare a adevărului despre comunitatea originii romane a neamului şi latine a limbii române.
În contextul situaţiei socioculturale şi politice de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 aceste realizări au constituit o reală cucerire pentru românii moldoveni de la est şi nord de Prut, poate cea mai mare de la 1989 încoace, ca urmare a Mişcării de Eliberare Naţională din anii 1988-1989.
Prin limba naţională ne zidim cultura spirituală. Limba este testimoniul esenţial şi cel dintâi semn al identităţii neamului nostru; este „însăşi floarea sufletului etnic al românimii” (M. Eminescu).
Din păcate, parlamentarii moldoveni, introducând, în iulie 1994, sintagma „limba moldovenească” în Constituţia Republicii Moldova (art. 13), au neantizat lupta pentru promovarea denumirii corecte a limbii oficiale. Se mai întâmplă şi în ziua de astăzi ca liderii unor partide politice să vorbească „ştiinţific” româneşte, dar „politic” să se exprime... moldoveneşte. Desigur, utilizarea în sfera oficial-politică a sintagmei „limba moldovenească” provoacă confuzie şi poate avea consecinţe neaşteptate.
În ce priveşte destinul şcolilor cu predare în limba română din Ucraina, acestea trec printr-o grea încercare, or, apărătorii falsului glotonim „limba moldovenească” din statul vecin au reînnoit atacul lor împotriva limbii române predate în şcolile respective. Oficialităţile ucrainene din sistemul de învăţământ, susţinute de iniţiativa Asociaţiei Moldovenilor din Ucraina (preşedinte dl. A. S. Fetescu), au introdus sintagma „limba moldovenească” (eliminând din uzul şcolar glotonimul limba română) în şcolile româneşti din regiunea Odesa, începând deja din 2005, şi au editat manualele de „limba şi literatura moldovenească”.
În studiul intitulat sugestiv Limba română şi capcanele politice din Ucraina, publicat recent în revista de istorie şi cultură „Glasul Bucovinei”, Alexandrina Cernov, doctor în filologie, membru de onoare al Academiei Române, afirmă întemeiat că unitatea limbii române, pusă la îndoială de către politicienii moldoveni şi ucraineni, a devenit o problemă controversată, care bulversează iarăşi şi iarăşi conştiinţa comunităţii românilor, determinându-i să argumenteze de fiecare dată că vorbesc una şi aceeaşi limbă – româna. Faptul că în prezent limba oficială în Republica Moldova, susţine pe bună dreptate prof. A. Cernov, este considerată „limba moldovenească” afectează grav situaţia instituţiilor de învăţământ, în special a şcolilor din regiunile Cernăuţi şi Odesa [1, p. 87].
Ce să mai zicem... Avem o limbă desăvârşită. Aceasta este limba română. „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut” (Alexei Mateevici, 1888-1917).
În problema unităţii limbii române, inclusiv a istoriei şi folosirii glotonimului „limba moldovenească”, ştiinţa lingvistică s-a pronunţat demult. A făcut acest lucru public şi Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova. Adunarea Generală a Academiei din 28 februarie 1996 a confirmat opinia ştiinţifică a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare, aprobată prin Hotărârea Prezidiului A.Ş.M. din 9 februarie 1994 (în adoptarea acestei decizii, un rol determinant l-a avut acad. Silviu Berejan, director al Institutului de Lingvistică al A.Ş.M. la acea vreme), potrivit căreia „denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”).
Amintim în această ordine de idei şi despre Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre” (iulie 1995), în cadrul căreia participanţii înaltului for (savanţi notorii, scriitori, oameni de cultură din Republica Moldova, Sankt Petersburg, Kiev) s-au adresat încă o dată parlamentarilor să repare eroarea comisă şi să fixeze în Constituţia Republicii Moldova unica denumire recunoscută în lume a limbii noastre oficiale – limba română.
Însă oamenii de ştiinţă, profesorii, scriitorii nu au fost auziţi...
Politica a fost şi este aşa cum este, ştiinţa trebuie să rămână pe poziţiile ei, or, „politica stă sub vremi, ştiinţa stă în adevărul ei” [5, p. 7].
În şcolile de toate gradele din republică, în ştiinţă, în mass-media etc. este utilizată denumirea limba română. Manualele sunt de limba şi literatura română. De asemenea, titulatura facultăţilor, catedrelor, cursurilor universitare de profil respectă această denumire.
Limba vie, „vorbirea cea trăită”, zicea marele poet Nichita Stănescu în spiritul lui B.-P. Hasdeu, nu începe în gramatici consfinţite de Academie, numele limbii române este numele întregului nostru popor. Noi, românii, avem o limbă „însângerată de istorie” [6, p. 4].
Teroarea contra limbii române în Basarabia a început sub ocupaţia ţaristă şi a continuat în acest spaţiu şi dincolo de Nistru pe timpul regimului totalitar sovietic. Se ştie că, mai ales după Unirea Principatelor (1859), în Basarabia s-a interzis utilizarea glotonimului limba română, ca ea să nu trezească basarabenilor sentimentul românismului. Funcţionarii ţarişti aveau indicaţii secrete de a înrădăcina în Basarabia „un dialect apropiat limbii slave” [2, p. 12].
Se mai încearcă şi azi a sprijini ideea că limba moldovenească este zămislită, chipurile, pe o bază dialectală moldovenească. Este adevărat că există graiul moldovenesc (mai exact, subdialectul moldovean al dialectului dacoromân), aşa cum există subdialectele muntean, bănăţean, crişean, maramureşean şi grupul de graiuri transilvănene. Dar în spaţiul latinităţii orientale există o singură limbă romanică numită română.
Realitatea glotică de la est de Prut şi până dincolo de Nistru a fost întotdeauna cea românească, dar vorbirea locală mai continuă să fie interpretată (în fond, de nespecialişti) în spiritul dezbinării, cu o miză antiromânească. Să ne amintim că încă în R.A.S.S.M. (1924-1940), la comanda Moscovei, s-a încercat a zămisli, fără sorţi de izbândă, o limbă „cultă”, care, de fapt, nu ar avea mai nimic comun cu româna. În realitate, un asemenea mijloc artificial de comunicare nu mai era nici măcar „dialect moldovenesc”, ci un surogat străin graiului viu al poporului. Drept model al unui asemenea mijloc de comunicare s-a dorit a fi Gramatica moldovenească (partea I, Fonetica şi Morfologhia), Tiraşpolea, anul 1930, cu alfabet rusesc. Autorul ei, Leonid A. Madan, încerca „a crea” un metalimbaj gramatical, o terminologie „diosăghitî de limba româneascî” (sloguri „silabe”, starnic „substantiv”, multuratic „plural”, sânguratic „singular”, căderi „caz”, lojiturî „accent” etc.). El afirma că „Gramatica fişticării linghi în temelii s-alcătuieşti după vorba jii a norodului” şi că „limba moldovenească, în cari grăieşti amu norodu moldovnesc, esti limba sânistătoari, diosăghitî de limba româneascî” (Pricuvântarea avtorului, p. XI-XII). Această gramatică a fost recomandată pentru tipar de către profesorul de la Moscova M. V. Serghievski.
După cum am mai arătat, tentativa de a sprijini ideea că există o „limbî moldoveneascî”, zămislită, chipurile, pe o bază dialectală moldovenească, este o absurditate [4, p, 41].
Studiul Alexandrinei Cernov, despre care am pomenit mai sus, este însoţit de textele a două scrisori, ambele referindu-se la problema pusă în discuţie: limba română şi capcanele politice din Ucraina [1, p. 92-99].
Primo. Scrisoarea Asociaţiei Naţional-Culturale a Moldovenilor din Ucraina (p. 92-97) este adresată prim-ministrului Ucrainei, M. Ia. Azarov, şi transmisă tuturor ministerelor de resort ale Ucrainei şi Serviciului de Securitate, cu rugămintea de a găsi „căile de rezolvare a problemelor” şi „de a pregăti documentele normative şi juridice” care ar soluţiona problemele comunităţii „moldoveneşti” din Ucraina. Scrisoarea este semnată de preşedintele Asociaţiei, A. S. Fetescu.
Secundo. A doua scrisoare, document semnat de către reprezentanţii intelectualităţii româneşti din Ucraina (personalităţi bine cunoscute, printre care: Ion Popescu, Al. Cernov, Gh. Jernovei, Ilie T. Zegrea, V. Tărâţeanu, V. Bâcu, Ilie Luceac, N. Toma, S. Gociu, V. Zâgrea, D. Covalciuc, P. Grigor, M. Ungureanu, N. Moşu ş.a.), este adresată (în prezent) ex-preşedintelui Parlamentului Republicii Moldova şi ex-preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, şi prim-ministrului Republicii Moldova, Vladimir Filat, cu rugămintea de a urgenta discutarea în Parlamentul Republicii Moldova problema vitală pentru neamul nostru – restabilirea adevărului ştiinţific – şi a susţine modificarea textului din articolul 13 al Constituţiei, în care să se specifice că „limba oficială a Republicii Moldova este limba română”.
Conţinutul primului document este rău intenţionat. În prezent numita Asociaţie a Moldovenilor roagă noile oficialităţi ucrainene de a înlocui în şcoli limba română ca limbă de predare cu „limba moldovenească” şi în raionul Noua Suliţa din regiunea Cernăuţi, justificând cererea lor prin faptul că în localităţile respective majoritatea populaţiei declară că sunt moldoveni şi că în Constituţia Republicii Moldova limba de stat este „limba moldovenească”. Ei cer să fie deschise la Cernăuţi şi posturi de televiziune şi radio în „limba moldovenească”, „să fie interzise orice vizite oficiale ale persoanelor din România în localităţile locuite de moldoveni”.
Românii din vechile teritorii româneşti (nordul Bucovinei, sudul şi nordul Basarabiei, astăzi în componenţa regiunilor Cernăuţi şi Odesa), victime ale unei nedrepte înstrăinări, sunt împărţiţi, în continuare, ca pe timpul regimului totalitar sovietic, în români şi moldoveni. Reprezentanţii intelectualităţii româneşti din Ucraina constată: „Această situaţie echivocă împarte românii din Ucraina nu numai în două naţionalităţi, români şi moldoveni, dar şi în două comunităţi lingvistice şi culturale diferite, provocând în mass-media ucraineană dezbinarea noastră, inclusiv şi a activităţilor noastre culturale etc.
Câteva informaţii complementare. Recensământul din 1989 atestă în Ucraina 459.350 de mii de români, dintre care „comunitatea moldovenilor” constituie 258,6 mii de persoane.
La 1775 românii din Bucovina reprezentau cca. 60% din totalul populaţiei. În timpul stăpânirii austriece (1775-1918), numai în regiunea dintre Prut şi Nistru au fost slavizate peste 70 de sate româneşti. Reminiscenţe de românism în localităţile din acest teritoriu au persistat prin denumirile de sate şi prin numele de familie, dar cu sufixe străine (Valevo de la Văleni, Chiseliv de la Chisălău, Verenceanca de la Vrânceni, Nicoriuc de la Nicoară, Vacariuc de la Vacari, Vacaru, Robuleac de la Robul, Creţuleac de la Creţul) sau şi fără schimonosiri (Croitor, Gologan, Odaie, Pitic, Purice, Moldovan, Chitar, Friptu etc.) [7, p. 61-176].
În prezent în regiunea Cernăuţi românii constituie cca. 20% (120 de mii de români şi 67 de mii de moldoveni). Funcţionează peste 80 de şcoli cu predare în limba română. Şcolile mai multor localităţi cu populaţie, în principal, românească au rămas de la 1944 încoace la ucraineană ca limbă de predare (de exemplu, Corceşti, Colincăuţi, Molodia, Valea Cosminului, Corovia). Învăţământul profesional în limba română este inexistent. În oraşul Herţa, la începutul anilor ’90, în fosta şcoală rusă s-a trecut la predarea în limba ucraineană, în timp ce 85% din cei 207 elevi erau români [3, p. 116-119].
În regiunea Odesa se consideră că sunt 123 de mii de moldoveni şi 724 de români. În această zonă funcţionează doar vreo 20 de şcoli româneşti (moldoveneşti), foarte puţine în raport cu numărul de peste 40 de localităţi cu populaţie majoritar românească.
Vedem, astfel, pe de o parte, că falsul glotonim „limba moldovenească” atestat în Basarabia, aflată sub ocupaţia ţaristă, apoi sub cea sovietică, mai bântuie, din păcate, şi în prezent în Republica Moldova şi Ucraina, jignind un popor. Aşa cum remarca poetul Grigore Vieru, care a trudit „la zidirea Limbii noastre istorice, acest lucru jigneşte şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii [...]. Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii noştri „teoreticieni” cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire” [8, p. 362].
Pe de altă parte, constatăm că principiul politic al lui Machiaveli – devide et impera (dezbină şi stăpâneşte) – este o lozincă „tragic de actuală şi azi”. E şi o problemă a identităţii noastre de neam şi de limbă. Substratul politic al problemei este evident. Ştiinţa trebuie însă să rămână pe poziţiile ei. Şi nu numai în Republica Moldova.
În sfârşit, reamintim că în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată la Chişinău, de Parlamentul Republicii Moldova, la 27 august 1991, anume limba română este decretată „ca limbă de stat” în Republica Moldova.
Referinţe bibliografice
1. Alexandrina Cernov, Limba română şi capcanele politice din Ucraina. În: „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi – Bucureşti, 2010, nr. 3, p. 87.99.
2. Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău, 2003.
3. Eugen Patraş, Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova. Statutul juridic. Ediţia a 2-a, Cernăuţi, 1999.
4. Vasile Pavel, Limba română – unitate în diversitate. În: „Limba Română”, Chişinău, 2008, nr. 9-10, p. 33-41.
5. Eugen Simion, Unitatea limbii române. În: Limba Română şi varietăţile ei locale, Bucureşti, 1995, p. 7-9.
6. Nichita Stănescu, De fapt, ce este limba română. În: „Limba Română”, Chişinău, 1991, nr. 3-4, p. 4.
7. D. Ţopa, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Bucureşti, 1928.
8. Grigore Vieru, Limba română – oastea noastră naţională. În:„Limba Română”, Chişinău, 2009, p. 361-373.