Quo vadis, Republica Moldova?
Pentru tiparÎntr-o atmosferă înălţătoare, cum aceste meleaguri nu mai cunoscuseră până atunci, la 27 august 1991 Chişinăul „proclama solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi” Declaraţia de Independenţă. „Republica Moldova – se spunea în acest act juridic de însemnătate primordială pentru soarta noii construcţii politice – este un stat suveran, independent şi democrat, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”.
Acum, la expirarea a două decenii de la istoricul eveniment, este firesc să ne întrebăm cum a susţinut acest examen de existenţă autonomă o regiune aflată mereu sub tutela cuiva. Or, bilanţul retrospectiv este departe de a fi optimist: statul constituit după implozia Uniunii Sovietice nu întrunea suficiente premise pentru un proiect de viitor. Realităţile cotidiene, descurajante pentru marea majoritate a populaţiei, confirmă cu regret acest trist adevăr. Este şi concluzia pe care o trag tot mai mulţi analişti (autohtoni şi străini) care, în temeiul unor ample şi nepărtinitoare sinteze de natură politică, economică, socială, culturală etc., evaluează itinerariul suveran al fostei colonii sovietice, estimându-i perspectivele pe fundalul acutizării tendinţei de a revizui harta geopolitică a lumii. Deşi în ultimul timp iese din anonimat, graţie amplasării sale la confluenţa de mari interese, Republica Moldova (tot mai atractivă pentru cei preocupaţi de recroirea strategiilor globale) e apreciată totuşi drept o entitate extrem de fragilă, ce nu poate scăpa de sechelele vechiului regim de administrare şi în care reformele au fost compromise aproape definitiv. Entuziasmul exuberant al românilor basarabeni ce au considerat ziua de 27 august 1991 „oră astrală” în procesul de recucerire a libertăţii şi a demnităţii răpite de ruşi s-a spulberat treptat pe drumul lung şi învolburat al tranziţiei, făcând tot mai mult loc decepţiilor. Specialiştii în materie constată că, atâta vreme cât rezultatele economice şi ameliorările de ordin social sunt blocate şi se lasă prea mult aşteptate, asupra acestui spaţiu cu vector politic ambiguu planează stigmatul unui deznodământ imprevizibil. Se impun acţiuni permanente, dinamice, eficiente, în stare să satisfacă exigenţele sociale ale populaţiei ce, în dorinţa de a scăpa de sărăcie şi mizerie, a invadat Occidentul, însuşind doar din experienţă personală legile democraţiei, care la baştina lor sunt în continuare neglijate sau aplicate pervers. Mirajul iluziilor debitate de către elita politică în timpul campaniilor electorale nu mai poate înfrâna disperarea, grija obsesivă şi stresantă a celor mulţi de a-şi asigura elementara supravieţuire. E trist că factorii de conducere perindaţi la cârma republicii încă nu au conştientizat că înalta lor demnitate de reprezentanţi ai puterii în stat reclamă o sarcină prioritară: identificarea adevăratelor soluţii pentru asanarea situaţiei economice, astfel ca bunăstarea cetăţeanului de rând să nu mai fie amânată şi tăgăduită. Un succes real solicită muncă perseverentă, acţiuni energice şi responsabilizare pentru împlinirea destinului naţional. Garantul libertăţii şi al prosperării rezidă în profesionalismul oamenilor care au putere de decizie în societate, precum şi în înţelepciunea şi abilitatea lor de a preveni derapajele, determinate de trecerea societăţii de la autoritarism la democraţie. Există dovezi mai mult decât concludente că alianţele politice, oricât de naţionale, de europene s-ar declara, sunt, în definitiv, ieftine subterfugii dacă tolerează corupţia, delaţiunea, parvenitismul, oportunismul... O elită ce urmăreşte beneficiul personal sau de grup, împărţind şi apropriindu-şi în mod fraudulos patrimoniul public, va putea răspunde numeroaselor şi diverselor provocări ale acestei lumi aflată în continuă schimbare? Situată la marginea Uniunii Europene, dar sub privirea hulpavă a Orientului, Republica Moldova, dacă doreşte cu adevărat să persevereze în ideea suveranităţii şi a independenţei, e obligată să-şi urmeze constant traiectul, asigurându-şi cu prudenţă securitatea naţională.
Dar, pentru a recupera starea de spirit care să ne alimenteze optimismul, încrederea în ziua de mâine şi speranţa că vom intra cândva în normalitate, trebuie să stabilim în ce măsură viitorul societăţii depinde de acţiunile fiecăruia dintre noi, cetăţean simplu sau funcţionar de stat, trebuie să judecăm global şi să acţionăm local, să regândim şi să reaşezăm lucrurile, să elaborăm o strategie naţională de durată, cu obiective realiste, coerente, având drept scop final salvgardarea acestei părţi de neam. Acum, mai mult ca oricând, este imperativ să ne întrebăm: încotro ţine calea Republica Moldova? Să luăm aminte la lecţiile amare ale istoriei noastre recente şi să nu uităm că pentru a supravieţui mai avem o şansă. Una singură: de a o lua de la capăt.