Translatarea scripturală a experienţelor. Patimile după Piteşti – mesager empatic al reeducării
Pentru tiparMajoritatea românilor atât din ţară, cât şi din străinătate l-au considerat pe Paul Goma singurul disident autentic care s-a opus activ sistemului comunist din România, aspect relevat atât prin evenimentele concrete ale traseului său biografic, cât şi prin reflectarea acestora în creaţia literară, cu statut de document viu al unei epoci.
Bibliografia autorului, dar mai ales studiile consacrate acestui fenomen unic în cadrul trăirii româneşti, este încă neaşteptat de pauperă. Dacă iniţial Paul Goma este întâmpinat cu reverenţă de exponenţii exilului, ulterior imaginea acestuia se va denatura, deseori din pricina temperamentului vulcanic şi abordării directe, fără menajamente, a celorlalţi. Scriitorul se defineşte el însuşi drept un disident singular, unicitatea-i insurgentă reieşind din scrisorile, declaraţiile, jurnalele, amintirile sale. Aspectele biografice se regăsesc în aproape toate romanele semnate de Goma, fie ca mărturii subiective, fie prin personaje „deghizate” ale propriei identităţi. Actul disident al scriitorului, actul eliberator prin forţa scrisului este o rebeliune în faţa tăcerii unei naţii, a unui popor aflat mereu în obedienţă, într-o perpetuă îndoctrinare ideologică, fără drept de revoltă, fără dreptul de a vorbi, de a scrie sau de a gândi. Astfel, scrierile sale sunt nişte povestiri continue ale unei coborâri în Infern, „un protest fără sfârşit”.
Aşa cum precizează autorul, universul său romanesc reflectă două cicluri autobiografice: unul dedicat experienţelor copilăriei, ţinutului natal, rememorate în condiţiile exilului, celălalt surprinde experienţa universului carceral, editat atât în Ţară, cât şi în diasporă. Există sondaje psihice în construcţia personajelor, cititorul ajungând coparticipant la procesul creaţiei, alături de victima care trăieşte ororile comunismului.
Compoziţional, textele lui Goma sunt un amalgam de gânduri, de situaţii imaginare sau reale, de amintiri, meditaţii şi episoade narative, de trăiri, realităţi exterioare, percepţii, impresii, procese de conştiinţă, redate prin fluxul memoriei şi al conştiinţei, descriind durerea, violenţa, relaţia victimă-călău, chipul amorf al reeducatorilor din penitenciare, al căror scop era obţinerea mărturiilor, înjosirea, umilirea fiinţei umane, a reformatorilor comunişti întâlniţi în satele în care şi-a petrecut anii copilăriei, a paznicilor universurilor carcerale care erau dominaţi de propriile frustrări şi de ura împotriva intelectualilor, exercitându-şi sadic puterea, acesta fiind unicul domeniu în care se simţeau superiori.
Caracterul confesiv al scrierilor lui Goma este evident, cititorul devine un partener al dialogului său literar, sub forma unui eseu nestructurat, care redă informaţii asupra aspectelor sociale, naţionale, morale, politice, culturale, descrie personalităţi politice, exponenţi ai vieţii publice şi private, din medii sociale, culturale, sau ai unor grupuri etnice: unguri, evrei, întâlnite de-a lungul existenţei sale. Desigur, dincolo de aspectul documentar al scrierilor sale se află şi cel beletristic, o literatură a protestului, conturată între ficţiune şi mărturie istorică. Limbajul lui Paul Goma este detabuizat, interdicţiile de orice ordin, în special, politic – persoana dictatorului Ceauşescu, problema evreiască, problemele Basarabiei, universul carceral etc. – fiind anulate. Autorul demască pactele tacite între scriitori şi puterea comunistă, analizează stalinizarea României, descrie primul val proletcultist şi ilustrează regimul de detenţie, din paginile sale narative răzbind vocea opoziţiei anticeauşiste şi anticomuniste, una dintre cele mai puternice voci ale exilului.
Totuşi, chiar dacă în ultimii douăzeci de ani am asistat la o nouă ierarhie a valorilor, profilul disidentului român este ilustrat de „Cazul Goma”, deoarece el reprezintă un act de curaj, de frondă individuală, iar literatura sa – o dovadă vie a luptei antitotalitare. Perspectiva receptării glisează dinspre diacronic spre sincronic. Şi invers. Dacă „Mişcarea Goma” intră în categoria istoriei, „stilul Goma” este insuficient exploatat exegetic, autorul fiind exilatul perpetuu al literaturii române, în pofida faptului că acesta transcende spaţialitatea autohtonă, atât în plan sapienţial, cât şi atitudinal.
O carte despre universul carceral românesc, o carte a tăcerii, a durerii, a ororilor unui sistem totalitar care a dus fiinţa umană la pură exterminare, scrisă de Paul Goma este Patimile după Piteşti. Aceasta a fost scoasă de sub tipar în 1981, în limba franceză cu titlul Les Chiens de mort, la Editura Hachette, iar în limba română, abia în 1990, la Editura Cartea Românească, într-o primă ediţie şi la Editura Dacia, cea de-a doua. Romanul descrie detenţia dintre zidurile uneia dintre cele mai înfiorătoare închisori, cea de la Piteşti, văzută şi trăită indirect, deoarece autorul nu a fost închis aici. El se erijează în narator, descriind amintirile şi memoriile mai multor foşti deţinuţi politici, reeducaţi în centrul groazei, unii cunoscuţi în penitenciarul de la Gherla, alţii întâlniţi în timpul domiciliului obligatoriu din Bărăgan, dar şi în libertate, după exilul din ’77. Volumul dedicat memoriei lui Cornel Popovici, fost deţinut politic al Piteştiului, şi tuturor „Piteştenilor” stă sub spectrul morţii, nu doar a celei biologice, cât mai ales asupra atentatului cognitiv. Cea mai mare crimă a Piteştiului a fost crima de gândire, modul în care deţinuţii erau aduşi la un subnivel al condiţiei umane, la cel animalic, de a-ţi mânca propriile excremente, dar şi a colegilor de celulă, de a te dezice de tine însuţi, ca om, ca individ. Soluţiile salvatoare sunt puţine şi sunt construite în funcţie de personalitatea fiecărui deţinut.
Personajul narator Vasile Pop, un nume comun, un pseudonim, este un personaj exponenţial, reprezintă miile de oameni închişi pe nedrept, supuşi constrângerilor politice comuniste. Romanul, compus arhitectural, asemenea unui puzzle, din imagini ale prezentului îmbinate cu reflecţii ale unui viitor ficţional, debutează cu un vis evadator, în care deţinutul nostru aşteaptă cu disperare apariţia salvatoare a fratelui său geamăn, Elisav. Odată cu conştientizarea realităţii, durerea devine acerbă. Cauza detenţiei, culoarea politică este, de fapt, un pretext, indiferent dacă deţinuţii sunt legionari, anticomunişti, fascişti, hitlerişti, ţărănişti, tratamentul este acelaşi, la camera 4 Spital. Acest nume, vehiculat deseori printre deţinuţii politici, reprezintă Infernul, o cameră de câţiva metri pătraţi, mai exact doisprezece metri lungime şi şase lăţime, cu două perechi de ferestre, în care sunt înghesuiţi peste şaptezeci de inşi (şaptezeci şi trei), supuşi maltratării fizice şi psihice, devin nişte marionete umane în mâinile acestuia.
Carte a reeducării, scrierea redă acest proces al remodelării psihice şi morale în mai multe etape. Există o scală a calomniei din care sinele iese îngenuncheat. La început este necesară „demascarea externă”, „banditul” X recunoaşte faptele pentru care a fost închis, mărturiseşte că este împotriva partidului comunist şi îi demască pe cei care au astfel de manifestări potrivnice, fie că sunt persoane cunoscute, sau necunoscute, fie că există sau nu dovezi împotriva lor. Demascarea externă este urmată de cea internă, în care deţinutul trebuie să-şi dea în vileag colegii de detenţie, pe cei care agită spiritele sau sunt împotriva reeducatorilor. Fiecare capitol al scrierii debutează cu acelaşi laitmotiv al nemişcării, al imortalizării într-o continuă şi nesfârşită patimă, teroare: „Nicio mişcare”, „Din clipa asta nicio mişcare”. Este o stare de mortalitate temporară, repercutată asupra ambianţei. Principalul plan narativ al romanului descrie teroarea regimului carceral, dar în subsidiar sunt redate multe dintre ideile, conceptele, părerile personale uzitate de Paul Goma în scrierile sale. Şi aici este condamnată şi ironizată colectivizarea forţată din România, sunt satirizaţi securiştii prin evidenţierea capacităţii lor intelectuale reduse, a vocabularului format din maxim o sută de termeni, dintre care şaptezeci sunt înjurături.
Într-un astfel de calvar, rememorarea figurilor dragi, un subterfugiu romantic, a mamei, a fratelui Elisav, a surorii Seliva (personaje fictive), întâlnirea cu aceştia prin intermediul visului reprezintă o salvare, o eliberare într-un univers alternativ. Sunt recuperate secvenţe din memoria personajului, deşi există elipse ale gândurilor, ce dau naştere unor imagini neaşteptate, care refuză realitatea. Ermetizarea memoriei, evaziunea într-un trecut benefic este un mijloc de survolare a unui prezent torturant. Fragmentele de vis sunt corelate cu fluxul amintirilor, existând o retrospectivă a acţiunilor premergătoare detenţiei. Acestui fond memorialistic i se substituie şi cel epic.
Ritualul iniţiatic presupune roluri: auditor, executant, actant, victimă, călău. Spectacolul sinistru al încarcerării are un Autor, cel care organizează acest spectacol al morţii şi după indicaţiile căruia regizorul pune în scenă mascarada. Deţinuţii sunt nişte actori. Totul este un haos al bătăilor, al loviturilor, în care nicio certitudine nu mai este certitudine. Este descrisă umilinţa deţinuţilor, condiţiile mizere în care trăiau, cu haine rupte, fără chiloţi, fără izmene, cu pantalonii murdari, numai fâşii, flămânzi, bolnavi, dormind pe priciuri, mâncând de pe jos, în aceleaşi gamele mizerabile, precum porcii la cocină, fără tacâmuri, lipiţi unul de altul, din lipsa spaţiului, fără posibilitatea unei toalete decente, fără apă. Şi în acest univers atât de mizer, sub nivelul existenţei, încarceraţii se demască unii pe alţii, într-o încercare disperată de a se salva, de a-şi salva dacă nu sufletul sau mintea, măcar fizicul. Scenariul se repetă la infinit: din nou în picioare, din nou la pielea goală, din nou bătaie, din nou pe prici şi maxima umilinţă, necesară reeducării.
Sancţiunile concepute, modul în care acestea erau aplicate sunt peste limita imaginaţiei, lecturând cartea ai senzaţia că eşti în cel mai terifiant film, te îndoieşti că astfel de fapte au fost făcute de oameni împotriva altor oameni. Încarceraţii au dreptul la douăzeci de secunde pentru nevoi şi zece secunde pentru spălat, după care trec la gimnastica zilnică, binecunoscuta porţie de bătaie, bineînţeles fără motiv. Se ajunge şi la maltratare reciprocă pentru a nu exista niciun fel de prietenie, de solidaritate umană, pentru a se promova doar ura, răzbunarea, pedeapsa. Cei care refuză primesc, sardonic, un supliment de bătaie, aceasta fiind considerată o lecţie demonstrativă. La Piteşti nu se doarme, traumele nu încetează, nici măcar noaptea. Prizonierii sunt bătuţi că şi-au scos sau că nu şi-au scos mâinile afară de sub plapumă, că dorm pe spate sau că au genunchii îndoiţi. Premisa tuturor acţiunilor este aceeaşi, trebuie ca deţinuţii să se reeduce, altă scăpare nu este, afirmă reeducatorul şef, dându-se pe sine exemplu. Sunt sărbătorite, în cheie parodică, inclusiv Patimile, într-un mod blasfemic, deţinuţii sunt cuminecaţi şi împărtăşiţi cu conţinutul tinetei, cântă pricesnele creştine modificate şi inserate cu vulgarităţi, trebuie să se lepede de credinţa lor, să-l hulească pe Dumnezeu. Şi grozăvia nu se termină aici, oamenii sunt obligaţi să mănânce în final conţinutul de excremente umane, din gamelă şi chiar să o lingă, iar dacă varsă, trebuie să mănânce şi propria vomă. Este de neînchipuit că astfel de fapte au putut să se petreacă la comanda unor... Pentru că Ţurcanu numai om nu era, poate o maşinărie sadică care profită de universul carceral, pentru a-i tiraniza pe ceilalţi. Finalul maltratărilor este apoteotic, cei închişi trebuie să se muşte, să se mănânce, într-un act canibalic, doar cu ajutorul dinţilor şi unghiilor, pentru ca „dimascarea” să fie exemplară. Dincolo de raportul victimă – călău este evidentă mintea bolnavă a fiinţei care transformă totul în jurul său în calvar, în moarte, în neputinţă.
Este descrisă o lume traumatizantă, în care o fiinţă poate fi fericită doar pentru că nu este calul de bătaie al unor animale. Paradoxul bătăii merge atât de departe, încât deţinuţii primesc ciomăgeala în contul a ceea ce vor face mai târziu. Evadarea, uitarea se realizează în rugăciune, Vasile Pop rosteşte Tatăl nostru, sperând că astfel poate trece peste acele clipe de coşmar. Naratorul, chiar dacă este traumatizat de acest univers al morţii, are capacitatea de a vedea vidul sufletesc al lui Ţurcanu şi al fiinţelor similare lui, pentru care a fi este sinonim cu a agresa, oameni care nu au fost capabili niciodată să iubească o femeie, să o înţeleagă, să o vadă râzând sau plângând sau tăcând, oameni impotenţi sufleteşte, care s-au impus prin forţă, prin viol, care sunt prea slabi, fiind nevoiţi mereu să-şi probeze virilitatea, masculinitatea.
Ultima parte a cărţii relatează procesele fictive ale Securităţii, consemnate sub numele de procesul reeducatorilor, în care fiecare membru trebuie să-şi joace rolul până la capăt. Este vorba de o mascaradă îngrozitoare în care sunt evidenţiate cumplitele acte barbare de canibalism, actele de violenţă din celulele Piteştiului. În boxa acuzaţiilor se află şi imbatabilul Ţurcanu, dar, din păcate, doar el şi unii actanţi secundari, nu şi mai marii reeducării, care au dirijat spectacolul tragic. Autorul descrie o lume a valorilor răsturnate. Paginile finale rememorează figuri ale unor mari torţionari: Goiciu, directorul Gherlei, generalul Nikolski, Ana Pauker, Dumitrescu de la Piteşti, gardienii: Ciobanu, Cucu, Georgescu, Mândruţă, coloneii de la Canal: Zeller, Duhlberger. Personajul narator, asemeni scriitorului, adună memoriile sale într-o carte, în care să nu-i uite şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi, pagini de istorie şi adevăr, contestate de unii dintre camarazii din camera 4 Spital, deoarece creierul lor devine alb, o tabula rasa a amintirii, funcţionând ca o posibilitate de viaţă.
Scuza regimului comunist pentru ceea ce s-a petrecut în închisorile politice ale României între ’47 şi ’58 nu a fost încă enunţată, doar s-a afirmat că au existat câteva fapte singulare, asupra cărora nu merită a se insista, deoarece reeducarea a fost o treabă a legionarilor, care s-au răfuit între ei, „o treabă de familie”. Patimile după Piteşti implică conexiunea cu patimile după Cristos. Aşa cum Mântuitorul a îndurat jugul umilinţei, a suferit pe nedrept pentru păcatele omenirii, aşa deţinuţii Piteştiului, Gherlei, Jilavei, Sighetului au fost torturaţi, umiliţi, damnaţi, chinuiţi, reduşi la condiţia de nimic, bătuţi, lăsaţi să se mănânce între ei, pentru păcatele fictive care nu sunt nici ale lor, nici ale poporului român.
Paul Goma, în acest volum, numit Cartea după Mine, are curajul de a nu tăcea. Despre Piteşti nu se vorbeşte, despre Piteşti se tace, dar disidentul român nu a putut să nu conceapă cartea „care a început să se scrie singură” (Paul Goma, Patimile după Piteşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 210). Chiar dacă autorul le-a promis piteştenilor care i-au încredinţat mărturiile că nu le va redacta, şi-a încălcat legământul, pentru a nu fi inutile lacrimile şi sângele pierdut între zidurile groase ale închisorilor. Goma consemnează aceste memorii pentru a nu exista pagini albe în istoria noastră şi pentru a nu uita: „Pentru fiecare dintre noi, autori de cărţi despre Piteşti, de mărturii, ori doar cititori doritori să ne cunoaştem istoria (şi să ne-o asumăm), atunci când vine vorba de cineva care a trecut prin Infernul Reeducării, singurul mod în care este drept să ne apropiem de acest fenomen-pentru a-l înţelege: în prealabil, să ne întrebăm, la oglindă:
«Şi dacă, Doamne-fereşte, aş fi fost eu la Piteşti?»...” (op. cit., p. 222).
Bibliografie selectivă
1. Eva Behring, Scriitori români din exil 1945-1989, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001.
2. Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi disidenţei, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010.
3. Monica Lovinescu, Posteritate contemporană. Unde scurte (III), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
4. Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Editura Amacord, Timişoara, 1995.
5. Menţionez că principala sursă bibliografică o reprezintă toate romanele scriitorului Paul Goma, în speţă: Paul Goma, Patimile după Piteşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.