Un roman extraordinar, romanul Bucovinei întregi
Pentru tipar;)
Distins cu Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România în 2010, romanul Când ne vom întoarce de Radu Mareş, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, este primul în literatura română a ultimilor 70 de ani care îşi are plasată acţiunea în Bucovina României Mari. Desigur, nu acesta a fost motivul pentru care juriul l-a desemnat ca fiind cel mai bun, dar nu putem să nu apreciem opţiunea romancierului drept un gest de curaj. Chiar dacă prezintă Bucovina din perioada interbelică, autorul surprinde un mănunchi de probleme delicate, de care construcţia romanescă nu avea cum să facă abstracţie. Mai mult, cartea vorbeşte despre o bună cunoaştere a acestora şi despre o asumare, deopotrivă lucidă şi afectivă, a lor, explicabile prin faptul că scriitorul, stabilit de multă vreme în Cluj-Napoca, este originar din Bucovina, unde şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Sentimentul cu care închizi această lucrare este acela al unei datorii / misiuni, îndelung pregătite de autor şi duse cu îndărătnicie, suferinţă şi bucurie la capăt. În plus, romanul Când ne vom întoarce mi-a părut a fi cartea vieţii lui Radu Mareş.
Povestea e relativ simplă. Gavril („Suna aspru şi era un nume ca omul, fără penumbre şi fără mister”), Gavril M. mai exact – iniţială care indică asupra eventualităţii unei rădăcini autobiografice –, originar dintr-un sat de sub munte de pe moşia Mănăstirii Solca, absolvent al Şcolii Superioare Agricole din Cernăuţi, după o scurtă perioadă de muncă la Soroca şi după punerea pe picioare a Grădinii Botanice din capitala Bucovinei, ajunge administrator al unei ferme a Camerei Agricole din Cernăuţi de pe malul drept al Nistrului (pe celălalt fiind Polonia), „cel mai nordic teren cultivat de pe teritoriul Regatului României”. Motoul cărţii, un citat din Genesa (Iosif şi fraţii săi), care îi exprimă lapidar drama, atrage atenţia şi asupra condiţiei protagonistului. Gavril M. este un făuritor de visuri. Le zămisleşte şi luptă pentru concretizarea lor: salvarea recoltei de sfeclă, plantarea unei livezi de piersici în zona numită Valea Lupului, împlinirea iubirii pentru Katria, rezidirea bisericii. „Fără penumbre şi fără mister”, Gavril M., „închis, ferecat”, se simte însă marcat de acestea. Într-un fel sau altul, enigmele, necunoscutele care îi apar în cale sunt legate de mama sa, a cărei „foarte atentă şi aspră veghe” îi însoţeşte permanent viaţa. În ciuda primei impresii, ţiganca, vrăjitoarea Tina şi superba, minunata Katria, „fata ca un soldat” – personaje puternice – nu pot fi comparate cu Domnica lui Ştefan, cu mămuca, mama lui Gavril M., care stăruie, fascinantă, în memorie. Ca şi fiul ei mai târziu, deşi altfel, şi Domnica are „un plan” – nu trăieşte la întâmplare, ci în virtutea unui vis, a unei năzuinţe. Atunci când şişcorniţa îi taie copilului degetele, ea primeşte schimbarea de destin al fiului, visat preot, cu o privire stranie în ochii ei „negri, adânci şi foarte strălucitori”, privire în care Gavriluţă zărise „şi vălul întunecat pe care îl vezi în ochii femeilor, ţinuţi de altfel ascunşi, acoperiţi, atunci când îşi plâng morţii”, şi pe care o va regăsi în ochii unei lupoaice hotărâtă să-şi apere cu orice preţ puii. Deţinătoarea unei taine mari, legate de copilul său, mămuca îi înseamnă viaţa cu întrebări ale căror răspunsuri el nu le va afla niciodată, dar care o întăresc atunci când îşi va duce fiul lângă Humor să-i dea o femeie în bobi, la un călugăr să-i citească, la Sfântul, la Suceava, de Sânziene – „O altă femeie se aplecă spre mămuca, apropiindu-se astfel şi de urechea lui, şi o întrebă cu voce scăzută: / – Pentru copchil ai venit? Ce are? / N-auzi răspunsul, deşi ar fi dat orice să nu-i scape căzând iarăşi în prăpastia moale a somnului...” – , să bea, la hramul Sfintei Măria Mare de la Cacica, din fântâna cu apă sfinţită, să deschidă cu dreapta crucii cartea lui Grigore din Cajvana, acolo unde îi era scrisă soarta, „în primul rând de sus, pe foaia din stânga”, atunci când îl aşază la masă, la nunta surorii Parasca, lângă un necunoscut cu un ochi galben şi unul albastru, deci purtător de semn, şi aşa mai departe.
Păienjenişul protector pe care Domnica se îndârjeşte să-l ţeasă în jurul lui Gavril M. vorbeşte despre o profundă şi zbiuciumată grijă maternă, dar şi despre vechimea Ţării de Sus, cu poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, cu tradiţii şi obiceiuri încă puţin erodate de timp: „Ştia încă din copilărie cât de mare poate fi puterea unui descântec (Uneori aceasta este uriaşă, înfricoşătoare.)”; „Fusese, pe vremuri, vadul unde veneau la adăpat zimbrii lui Dragoş Vodă”; „Bărbaţii aveau toţi cămăşi albe de duminică şi pletele spălate şi date proaspăt cu unt, pieptănate cu cărare la mijloc şi petrecute după ureche...”. Este un zăcământ spiritual complex, în acord cu o geografie şi o climă deosebite în partea extremă a zonei în care se întind cele aproape o mie de hectare ale fermei – „parte de lume separată printr-un fir de păr de abisurile neguroase ale Asiei, unde nimeni nu ştie ce se ascunde”, cu vânt fierbinte „care astupa urechile şi obliga oamenii să strige unul la altul ca să se înţeleagă” în după amiezile de vară şi cu zăpezi şi geruri iarna, care îngheaţă vrabia în zbor şi iepurele în fugă.
Dar acţiunea romanului are loc în perioada 1935-1940, în Bucovina României Mari, în care Imperiul continua să respire: „În toată Bucovina pe unde umblase, cunoscuse destui intelectuali, dar şi ţărani rămaşi încă şi acum fideli amintirii Împăratului şi Austriei – şi Vienei, mai ales, pe unde nici unul n-apucase să ajungă vreodată –, dispreţuind în acelaşi timp, cu un zâmbet subţire, cifrat, tot ce venea din Regat...”; „Proceda în acest mod pentru că aşa învăţase: în tot fostul Imperiu, la începutul zilei de lucru, o armată de slujbaşi aştepta la fel, respectuos, şi în două picioare, până când şeful ierarhic găsea de cuviinţă să ia loc”; „Gospodarii luaţi la gară purtau în acea zi sumane negre, identice, ca pe un fel de uniformă, cum cei mai în vârstă învăţaseră că se cuvine pe vremea Austriei: o solemnitate trebuie tratată cu cea mai mare grijă, până la ultimul amănunt”; „Or noi, în Bucovina, exact aşa am fost crescuţi şi educaţi, adică în spiritul disciplinei, al cuvântului dat, dar şi al fidelităţii. Un Dumnezeu, o Ţară, un Rege – cu litere mari”.
Din perioada Imperiului este moştenită şi multietnicitatea populaţiei – la Suceava, de pildă, mama lui Gavril se înţelegea „într-un fel special, degajat şi firesc, chiar cu o anume graţie” cu străinii, cele câteva cuvinte nemţeşti prinse „ca în joacă” fiindu-i suficiente „cât să poată spune ce-i e de trebuinţă, dacă se întâmpla să fie nevoie, asta mai ales cu jidanii care erau peste tot, dar se înţelegea şi cu ruştele, şi slovăciţele din pieţe, cu poleacii şi cu huţulii”. Nu numai la oraş, ci şi în satul de lângă Nistru, moara este a neamţului Schneider, prăvălia a evreului Horovitz, învăţătoarea Suhoverschi Ecaterina, Katria, iubirea românului Gavril M., are mamă nemţoaică şi tată ucrainean, la fermă trăiesc şi ţiganca Tina, şi neamţul Franz, şi rusoaica Olesia. Convieţuirea are loc în spiritul convingerii bătrânului Onofrei, „Doi bucovineni e musai să se înţeleagă, orice ar fi!...”, dar asta nu exclude distanţările şi privirile uneori ironice, alteori surâzătoare: „De nemţi nici nu trebuie să-ţi placă, spune ucraineanul Anton, pentru că nu le pasă, adică n-au nevoie de asta”. Zărind busuiocul pe straturile cu flori de la casa morarului, Gavril M. îşi zice: „Uite (...) că au mai învăţat şi nemţii ceva de la români!”, iar ucraineanul Suhoverschi comentează cu năduf, apropo de furturile de lemn din codrii seculari de la Slătioara: „Şi cine are datoria să păzească proprietăţile statului? Nu românii? Eu însă te întreb numai atât: la ce le-a trebuit lor, românilor, ţara asta, dacă nu se pricep şi nici nu le trece prin cap s-o administreze ca lumea? De ce nu se duc dracului să lase pământul acesta cui ştie ce să facă cu el? (...) Spune-mi măcar un ferşter român cu şcoală adevărată. Spune-mi un român inginer silvic. Spune-mi un singur proprietar de fabrică de cherestea care să fie român”. Gând care se opune convingerii profesorului Volcinschi: „Va veni o zi când în România cei mai buni avocaţi şi doctori vor fi români”, viziune asociată posibilităţii unei schimbări majore în România Mare: „Cine va vrea să schimbe ceva în ţara asta de la ţăran trebuie să înceapă. Şi să pună oameni noi, tineri, peste tot acolo unde trebuie luate hotărârile mari”. Gavril M. este unul dintre cei care întruchipează această posibilitate, animat însă de o însufleţire, de un crez la fel de important ca şi învăţătura: „Profesorul zice, îi povesteşte Gavril mamei, că noi, băieţii de ţărani care am făcut şcoli, avem o datorie mare faţă de neamul românesc, o datorie de care nu-i voie să uităm...”.
Dar Bucovina din Când ne vom întoarce este şi a unei Românii colindate de legionari şi marcate de apropierea noii conflagraţii mondiale, a unei Românii cu apele tulburate şi cu drame ce prevestesc tragedia războiului. Pe fundalul ei, soarta făuritorului de visuri se împlineşte după cum fusese scris din străvechime.
Tabloul Bucovinei interbelice este cuprinzător, iar în zugrăvirea acestuia Radu Mareş apelează, cu un remarcabil instinct, dar şi cu o indubitabilă ştiinţă a construcţiei solide şi elegante, la sobrietatea descrierilor („până când apăreau în zare contururile crenelate de cetate împărătească ale Cernăuţiului”), la inserţia amănuntului memorabil („în acel an cernăuţenii parcă înnebuniseră cu crinii lor albi franţuzeşti, deveniţi o veritabilă modă şi care inundau toate grădinile oraşului”), la termeni caracteristici zonei, excerptaţi din limbajul popular sau datând din perioada Imperiului: „mămuca”, „matale”, „grijit”, „tulpan”, „curechi”, „dohot”, „plaivaz” etc. Desăvârşit artist al ambiguităţii, Radu Mareş inserează acţiunea într-un ansamblu realist, dând astfel romanului şi un aer de subtilă modernitate. Dar ceea ce îl distinge în peisajul romanelor ultimului deceniu este densitatea ideatică, curajul lucrurilor mari, îndrăzneala de a exprima năzuinţa colectivă într-o lume de hârtie, copleşită de problemele individului. Şi totodată, în această lume de hârtie, sufocată de marginalitatea problemelor şi a limbajului, răzbeşte senzaţia de curat şi luminat, de curat şi luminos pe care opera o emană de la un capăt la altul.
Scriere majoră a prozei contemporane româneşti, cea mai bună carte de până acum a lui Radu Mareş, scriitor născut în Bucovina acum 70 de ani, romanul Când ne vom întoarce este şi romanul Bucovinei pe care aceasta l-a aşteptat de atâta vreme.