O jumătate de veac în slujba limbii române
Pentru tipar;)
Puţin după aniversarea a douăzecea a revistei „Limba Română” dedicată ştiinţei şi culturii, o altă aniversare are loc în luna august, pentru unul dintre membrii colegiului de redacţie – profesorul băimărean Nicolae Felecan care împlineşte 70 de ani.
Omagierea Profesorului Nicolae Felecan la împlinirea vârstei de 70 de ani, dintre care mai bine de 47 au fost dedicaţi ştiinţei, cercetării şi învăţământului, a vizat două demersuri meritorii: pe de o parte, editarea unui volum colectiv de studii – în onoarea sărbătoritului –, iar pe de altă parte, realizarea de către Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare a unui Caiet biobibliografic aniversar.
Volumul Confluenţe lingvistice şi filologice1 reuneşte o seamă de cercetători – lingvişti, filologi, oameni de litere, dar şi de ştiinţă – care au acceptat invitaţia de a colabora. Studiile de tip clasic sau modern se îmbină cu traduceri sau chiar cu mesaje de suflet, toate având un numitor comun: de a-l sărbători pe profesorul Nicolae Felecan. Demersul a reuşit să adune laolaltă 44 de specialişti din întreaga ţară: Ionel Funeriu (Arad), Daiana Felecan, Oliviu Felecan (Baia Mare), Iulia Barbu, Ana-Maria Botnaru, Gheorghe Chivu, Liviu Franga, Mariana Franga, Margareta Manu Magda, Iulia Mărgărit, Adrian Rezeanu, Nicolae Saramandu, Adriana Stoichiţoiu Ichim, Emil Suciu, Teofil Teaha, Ioana Vintilă-Rădulescu (Bucureşti), Dumitru Loşonţi, G. G. Neamţu, Ilie Rad (Cluj-Napoca), Aida Todi (Constanţa), Traian Diaconescu, Mihaela Paraschiv (Iaşi), Gabriel Bărdăşan, Sergiu Drincu, Vasile Frăţilă, Simona Goicu, Dan Negrescu, Vasile Ţâra (Timişoara), Teodor Oancă (Craiova), Ştefan Găitănaru (Piteşti), Lazăr Avram, Domniţa Tomescu (Ploieşti), Mihai Petre (Hunedoara), Marcu Mihail Deleanu (Reşiţa), dar şi savanţi din străinătate: Willy Van Langendonck (Belgia), Adrian Arsinevici, Povl Skårup (Danemarca), Michel Rateau (Franţa), Alfonso Germani, Antonio Mallozzi (Italia), Vasile Pavel, Vladimir Zagaevschi (Republica Moldova), Fernando Sánchez Miret (Spania), Sanda Golopenţia (Statele Unite ale Americii). Pe majoritatea dintre ei i-a legat o strânsă pietenie cu sărbătoritul, alături de unii colaborând la diverse proiecte, pe mulţi cunoscându-i cu prilejul unor evenimente culturale naţionale şi internaţionale sau prin intermediul operelor ştiinţifice.
Complexitatea materialelor, dar şi dorinţa de a le da continuitate şi cursivitate, i-a determinat pe editori să ordoneze studiile pe capitole, în funcţie de apartenenţa lor la unul dintre compartimentele limbii sau la un domeniu mai vast: dialectologie, fonetică, gramatică, istoria limbii române, jurnalism, lexicologie, limba şi literatura latină – filozofie şi cultură clasică, lingvistică şi filologie romanică, onomastică, pragmatică, miscellanea2.
DIALECTOLOGIE
Gabriel Bărdăşan, ca urmare a cercetărilor întreprinse în Peninsula Istria alături de Vasile Frăţilă, realizează un studiu intitulat Elemente lexicale moştenite sau creaţii interne ale istroromânei. Sub forma unei monografii bine documentate lexicografic, sunt prezentaţi 21 de termeni ordonaţi alfabetic, la care se precizează atât categoria gramaticală, sensurile, variantele fonetice înregistrate, cât şi cele două tipuri de soluţii etimologice propuse, motivaţia susţinerii ipotezei formării cuvântului în interiorul dialectului sau în româna comună.
În Contribuţii etimologice, Dumitru Loşonţi discută, din punct de vedere etimologic, o serie de cuvinte, mai ales populare şi regionale, care încep cu litera D. Cele mai multe au etimologie necunoscută, greşit ori insuficient explicată în dicţionarele apărute până în prezent. Prin urmare, autorul încearcă să le interpreteze corect, aducând în sprijin numeroase argumente de ordin lexical, fonetic, etimologic etc. Concluzia este că dicţionarele importante (DLR, MDA, DEX) ar trebui să revizuiască mai multe articole, prin reconsiderarea unor etimologii, eliminarea unor cuvinte / variante sau introducerea altora noi.
Iulia Mărgărit cercetează Latinitatea „ascunsă” în lexicul graiurilor româneşti de la est de Bug, Ucraina, pe urmele echipei pluridisciplinare conduse de Anton Golopenţia în anii 1942-1943. Particularitatea provine din depărtarea apreciabilă a comunităţilor româneşti de fosta lor ţară, dar şi a distanţei mari dintre aceste comunităţi. Au fost abordate două cuvinte (teară şi jisitorí), ambele de origine latină şi care au suferit, în egală măsură, modificări de semantism în primul caz, de formă – în cel de-al doilea.
Din perspectivă dialectologică şi sociolingvistică, Nicolae Saramandu pune în discuţie „Generaţia de vorbitori” şi schimbarea în limbă şi constată că inovaţia se transmite cu intensitate diferită de către vorbitori de vârste diferite şi în funcţie de natura variabilei lingvistice. Astfel, în studiul variaţiei lingvistice şi al schimbării în limbă, factorul de variabilitate generaţie de vorbitori este inoperant, fiind preferabil să se vorbească de factorul (sau parametrul) vârstă.
Un cuvânt moştenit din latină în graiul maramureşean actual – mas – îi oferă lui Teofil Teaha prilejul de a aprofunda cercetarea asupra lexicului preluat de la strămoşii romani. El şi-a menţinut cu vigoare puterea de circulaţie în unele graiuri, confirmând astfel existenţa şi totodată permanenţa unui continuum lingvistic nord şi sud-dunărean. Însă autorul nu se opreşte cu cercetarea aici, ci face trimiteri inclusiv la dialecte din limbile romanice apusene, unde se păstrează descendenţi ai latinescului ma(n)sum.
Vasile Ţâra este preocupat de Un fenomen sintactic dialectal privitor la reluarea, considerată de unii cercetători pleonastică, iar de alţii redundantă, a complementelor directe şi indirecte exprimate prin formele conjuncte ale pronumelui personal şi ale celui reflexiv. Concluzia autorului este că fenomenul în discuţie configurează, mai degrabă, o construcţie sintactică redundantă decât una pleonastică, pentru că nu este rezultatul unei greşeli de exprimare, ci reprezintă un surplus de comunicare.
FONETICĂ
Fernando Sánchez Miret, în lucrarea Câteva observaţii asupra diftongării metafonice în limba română, afirmă că diftongarea e > ea, o > oa a fost studiată din puncte de vedere diferite, dar unele aspecte fonetice ale procesului sunt încă neclare. Trei tipuri de ipoteze sunt oferite pentru a încerca explicarea acestei schimbări: metafonia, diftongarea spontană sau metafonia urmată de diftongare. Autorul susţine că fonetica experimentală poate clarifica într-o oarecare măsură faptele reale implicate în această schimbare.
Aceleaşi preocupări se întrevăd şi în Reflecţii privind definiţia diftongilor şi statutul semivocalelor [i] şi [u] în limba română. Vladimir Zagaevschi prezintă un fenomen fonetic controversat şi puţin studiat, citează critic definiţiile oferite de specialişti până în prezent, pentru ca, în final, să formuleze o definiţie, care ar înlătura sau, cel puţin, ar îndepărta ambiguitatea şi echivocul: „Două timbre vocalice rostite în cadrul unei singure silabe se numeşte diftong”.
GRAMATICĂ
Pornind de la premisa că punctuaţia românească este destul de permisivă, profesorul timişorean Sergiu Drincu pune în discuţie Punctuaţia lui însă. Oferind mai multe situaţii sintactice, autorul recomandă următoarea regulă: însă se poziţionează între virgule îninteriorul propoziţiei numai atunci când are valoare de adverb concesiv. Prin urmare, punerea lui însă conjuncţional din interiorul propoziţiei între virgule apare ca o greşeală de punctuaţie.
Ştefan Găitănaru abordează Complementul prepoziţional în limba română veche, pornind de la exemple existente în textele cronicarilor. Complementul prepoziţional este un actant al grupului din care face parte, dependent de matricea semantică a unui regent de tip completiv. Poziţia sa sintactică are, cu câteva mutaţii dependente de norma epocii, aceeaşi sferă de reprezentare, la nivel propoziţional şi frastic, ca în limba română contemporană.
Ca semn de preţuire pentru colegul băimărean Nicolae Felecan, profesorul clujean G. G. Neamţu realizează Câteva observaţii privind sintagmele posesive / genitivale cu „al” în limba română. Prezentarea deosebit de amănunţită / complexă, bazată pe o bibliografie vastă, doreşte să epuizeze subiectul, iar pledoaria este pentru păstrarea interpretării tradiţionale a posesivelor. Prin flexiune şi modul de exprimare a posesorului, lexemele meu, tău, său... sunt adjective pronominale posesive, distincte de pronumele personale.
ISTORIA LIMBII ROMÂNE
Pornind de la monografia dedicată terminologiei corpului uman de către Nicolae Felecan (2005), Gheorghe Chivu dezvoltă subiectul şi îl aplică pe beletristica anterioară secolului al XIX-lea. Terminologia părţilor corpului în scrieri vechi româneşti demonstrează că, deşi erau frecvent utilizate în vorbirea curentă şi existau de multă vreme în limba română, majoritatea dintre ele fiind moştenite, cuvintele prin care sunt desemnate părţi ale trupului omenesc apar destul de rar în paginile scrierilor vechi româneşti.
Marcu Mihail Deleanu aduce în actualitate ceea ce Alf Lombard a constatat de mai multe decenii: limba română e cea mai puţin fixată dintre toate limbile romanice. Â şi Î în trei înscrisuri bănăţene din 1902 pune în lumină numeroasele variante ortoepice şi flexionare în uz la începutul veacului trecut. Autorul completează peisajul lingvistic al epocii cu unii termeni arhaizanţi, latinisme, fonetisme, regionalisme, astfel încât scrisorile scanate sunt valorizate din punctul de vedere al istoriei limbii române.
JURNALISM
După o dedicaţie de suflet adresată lui Nicolae Felecan, profesorul Ilie Rad oferă dovada vie a cercetătorului pus în slujba comunităţii academice: Precursorii presei româneşti se bazează pe o documentare minuţioasă şi prezintă istoricul publicaţiilor din zonele locuite de români. Ele apar cu o întârziere de două veacuri faţă de restul Europei, din cauza unor obstacole politice, economice, lingvistice etc. Mutatis mutandis, importanţa lor pentru cultura românească este echivalentă cu scrierile primilor cronicari din punctul de vedere al istoriei limbii.
LEXICOLOGIE
Ana-Maria Botnaru realizează un excurs în câmpul semantic al termenilor pădure şi arbore, ambii fiind de origine latină. Articolul se află la graniţa dintre lexicologie şi onomastică, autoarea încercând o monografie lingvistică a terminologiei pădurii. Exemplele ating forme echivalente din limbile romanice sau slave, iar contextele literare vizează poezii eminesciene.
Traian Diaconescu, în Antim Ivireanul. Structura retorică şi strategia argumentativă în Didahii, urmăreşte, din perspectivă istorică şi comparată, structura discursului sacru şi strategia argumentării. Autorul trece în revistă genurile oratorice, diviziunile elocinţei şi structura discursului la autorii consacraţi ai Antichităţii, după care demonstrează cum discursul creştin a preluat creator structura discursului profan, precreştin, adaptând funcţional materia discursului la natura auditoriului.
Un capitol din Terminologia corpului uman în limba română (Felecan, 2005) l-a inspirat pe Ionel Funeriu să încânte cititorul cu Naturalia non sunt turpia. Talentul, măiestria condeiului, abilitatea de a mânui limba română prin fascinante jocuri de cuvinte provoacă la lectură acea delectare „păcătoasă” pe care o gustăm în operele „interzise” ale autorilor celebri. Ştiinţa limbii se îmbină cu citate literare savuroase, etimologiile completează tabuuri lexicale, cultura de o viaţă este inserată printre experienţe personale, mai vechi sau mai noi.
Adriana Stoichiţoiu Ichim, în lucrarea Cuvinte „la modă” în discursul politico-publicistic actual, are în vedere un corpus alcătuit din 29 de cuvinte (din fondul vechi şi popular, din registrul familiar-argotic şi din lexicul neologic). Abordarea autoarei pleacă de la informaţiile lexicografice din dicţionare ale limbii actuale şi semnalează unele sensuri apărute ca fapte de discurs şi impuse în (con)texte repetabile şi stabile din publicistica politică postdecembristă. Analiza sensurilor a scos la iveală o serie de mutaţii (în plan semantic şi pragmastilistic) semnificative atât pentru dinamica lexicului actual, cât şi pentru strategiile semantico-stilistice de persuadare / manipulare din comunicarea politică.
Emil Suciu – cel mai pertinent cercetător actual în influenţa turcă asupra limbii române – particularizează tema predilectă cu referire la Transilvania. În contradicţie cu Şăineanu, autorul demonstrează existenţa „turcismelor” în Ardeal, cu o vechime de câteva secole, ca urmare a contactului lingvistic dintre români, sârbi, maghiari şi turci. Numeroase exemple susţin asimilarea unor cuvinte turceşti atât de limba literară, cât şi de graiurile ardeleneşti, fie direct, fie prin intermediar maghiar sau sârb.
Adjective referitoare la numele statelor lumii vine în continuarea preocupărilor Ioanei Vintilă-Rădulescu privitoare la limbile ţărilor sau la denumirile acestora. Studiul este structurat în 5 capitole şi oferă atât norma corectă de utilizare, cât şi ocurenţele disponibile pe internet. Din punct de vedere lexicologic, autoarea discută sufixele specifice limbii române, cele împrumutate din limba de origine, dar sunt tratate şi situaţiile aparte, ca denumirile compuse, variantele, forme omonimice sau sinonimice, utilizarea adjectivelor.
Studiul Aidei Todi prezintă un grad ridicat de aplicabilitate didactică, cu atât mai mult cu cât are la bază experienţa acumulată la examene de titularizare. Trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă şi stimularea creativităţii lingvistice pune în discuţie probleme pe care le ridică aspectele gramaticale, ortografice, de punctuaţie atât profesorilor, cât şi elevilor / studenţilor. Pe lângă semnalarea lor, se dau soluţii şi sugestii pentru evitarea greşelilor tipice, alături de exerciţii complexe de cultivare a limbii române.
LIMBA ŞI LITERATURA LATINĂ, FILOZOFIE ŞI CULTURĂ CLASICĂ
Clasicistul Traian Diaconescu a ţinut să-l omagieze pe colegul de breaslă nu printr-un singur articol, ci prin trei. Concepţia despre timp în tragediile lui Sofocle urmăreşte categoria timpului în tradiţia literară şi filozofică greacă. Concluzia desprinsă este că, în tragedia lui Sofocle, timpul se relevă ca o categorie filozofică de tip aristotelic: nu mai este un timp ciclic, mitologic, ci un timp linear, ireversibil, în relaţii complexe cu eroul tragic şi vina sa tragică.
Conceptul de verosimil în retorica şi poetica latină se bazează pe ample citate din Cicero, Quintilian, Aristotel ş.a., care introduc lectorul în universul fascinant al clasicismului antic. Conceptul de verosimil, preluat de la greci, are în latină varii sinonime: verisimilis, credibilis, probabilis etc., iar teoreticienii romani au distins verosimilul empiric, cu forţă probatorie, din aria retoricii, de verosimilul diegetic, cu virtuţi expresive, din aria poeticii.
Liviu Franga abordează Lirismul colectiv şi formele sale în Antichitatea clasică. Lirismul colectiv laic cu multă acribie clasicistă, pe baza unei bibliografii complexe. Autorul, pe de o parte, oferă o prezentare succintă şi, în acelaşi timp, o clasificare funcţională a poeziei lirice colective din Antichitate – insistând asupra creaţiilor poetice strâns legate de viaţa cotidiană –, iar pe de altă parte, insistă asupra naturii formale a lirismului latin anonim, laic şi sacru deopotrivă.
Debutul lirismului individual la Roma. Primele forme ale poeziei lirice latine culte: lirismul dramatic completează studiul anterior, astfel încât, coroborate, cele două conturează o imagine amănunţită asupra lirismului latin. Mariana Franga susţine că teatrul latinîşi trage originile din dansurile etrusce, care vor fi constituit o artă a pantomimei cu acompaniament muzical. Lirismul scenic, atât cel comic, cât şi cel tragic, a constituit una dintre sursele fundamentale ale genului dramatic.
Dan Negrescu cercetează O cale către Sfinţii Părinţi prin traducerea unor fragmente din lucrarea lui Petrus Abaelardus, Sic et Non. Demersul nu este unul uşor, deoarece presupune, pe lângă solide cunoştinţe de limba latină (patristică), cunoaşterea în amănunţime a textelor sacre, a culturii şi a filozofiei antice. Aceste competenţe sunt indispensabile în abordarea unor texte din Părinţii Bisericii, deoarece descifrarea topicii limbii latine trebuie corelată cu surprinderea ideii, a spiritului textului.
LINGVISTICĂ ŞI FILOLOGIE ROMANICĂ
Studiul Iuliei Barbu ar putea fi încadrat în mai multe capitole ale volumului omagial – Lexicologie, Limba şi literatura latină –, însă a fost pus aici ţinând cont de o anumită deschidere spre limbile romanice, prezentă pe tot parcursul articolului. Acesta prezintă verbele care ilustrează „trăncăneala”, „pălăvrăgeala” din câmpul lexico-semantic al verbelor dicendi din latină. Pornind de la actul enunţării unui mesaj, autoarea abordează, dintr-o perspectivă modernă, opt verbe latineşti, urmărind aspecte semantice şi distribuţia lor în limbile neolatine.
În lucrarea Fraseologia romena collegata ai nomi dei mammiferi e le corrispondenti espressioni in italiano e francese, Alfonso Germani face oselecţie de fraze, locuţiuni şi expresii idiomatice din limba română, referitoare la numele de mamifere mai cunoscute (bou, cal, capră, câine, vacă etc.) şi formele corespondente din limbile italiană şi franceză. Pentru întocmirea acestui inventar au fost consultate cele mai cunoscute dicţionare ale celor trei limbi, dicţionare bilingve, dicţionare de proverbe şi unele dicţionare frazeologice.
Articolul elaborat de Antonio Mallozzi, intitulat Alcuni termini di parentela nelle lingue romanze e in alcuni dialetti dell’Italia centro-meridionale, face parte dintr-un proiect mai amplu, consacrat comparaţiei dintre lexicul limbii române şi cel al dialectelor din Italia meridională. Pornind de la observarea cuvintelor şi expresiilor aproape identice în română şi în dialectele investigate, autorul se ocupă de unii dintre termenii de înrudire care atestă profunda latinitate a limbii române.
Pe baza unei ample documentări pe teren, Vasile Pavel aduce în atenţie comunităţile de români din sud-estul Ucrainei, din Caucaz şi de pe teritoriul asiatic al fostei U.R.S.S. Frânturi de românitate în uriaşul spaţiu slav prezintă, la început, stadiul cercetărilor întreprinse în Răsărit, iar apoi este evidenţiat atât procesul de deznaţionalizare a comunităţilor româneşti, cât şi caracteristici de ordin fonetic, morfologic şi lexical ale graiurilor moldoveneşti, utilizate în prezent exclusiv de cei vârstnici.
La Roumanie... en Périgord. Les toponymes et patronymes français „La Roumanie” et ses variantes et dérivés: un exemple de nom de lieu et de personne menant à nombre de confusions reprezintă un studiu extrem de bine documentat şi care aduce o abordare „franceză” asupra numelui Roumanie / România. Michel Rateau discută din perspectivă istorică, onomastică, romanică omonimia unor toponime din Franţa cu numele ţării din sud-estul Europei.
Pornind de la clasificarea omonimelor propusă de Nicolae Felecan (2004: 169 ss), Povl Skårup dezvoltă tema şi extinde omonimia lexicală parţială – unde cuvintele aparţin aceleiaşi părţi de vorbire, însă coincid doar într-o parte a paradigmei – la verbe. Completând teoria colegului român, referitoare la nume, romanistul danez aduce ca suport exemple din vechea occitană şi din portugheza medievală, dar sunt făcute trimiteri inclusiv la franceză şi la spaniolă.
ONOMASTICĂ
În calitate de coordonator al mai multor proiecte având ca temă principală onomastica, în general, Oliviu Felecan se axează pe Antroponimia maramureşeană – între tradiţie şi modernitate şi leagă cercetarea de teoriile socio- şi psiholingvistice. Aplicarea sociolingvisticii în onomastică are rolul de a descoperi normele sociale ce determină comportamentul antroponimic în cadrul unei comunităţi lingvistice date, ca şi valorile simbolice, sensurile pe care varietăţile lingvistice / antroponimice le au pentru membrii comunităţii.
Oiconime bănăţene de origine maghiară reprezintă o continuare a preocupărilor lui Vasile Frăţilă privitoare la numele de localităţi din Banat. În funcţie de criteriul semantic, acestea pot fi clasificate în toponime referitoare la natură (termeni entopici legaţi de relief, apă, vegetaţie, faună, floră etc.) şi toponime sociale şi culturale (oiconime privitoare la credinţă, religie, unele care provin de la etnonime, altele compuse cu ajutorul magh. vár(os) „cetate, oraş”, haz(a) „casă” etc.).
Simona Goicu-Cealmof a ţinut să-l omagieze pe profesorul Nicolae Felecan într-un mod particular, discutând Originea prenumelui Nicolae. Beneficiind de patronajul unuia dintre cei mai populari sfinţi, acesta a devenit unul dintre cele mai răspândite şi mai frecvente nume de botez atât la români, cât şi la celelalte popoare europene. Autoarea oferă nu doar ocurenţele sale şi ale formelor derivate din România, ci şi exemple de oiconime sau de biserici / mănăstiri cu hramul îndrăgitului sfânt.
Profesorul craiovean Teodor Oancă îşi canalizează atenţia, de această dată, asupra numelor de familie care au la origine nume comune. Din studiul De la termeni dialectali munteneşti la nume de familie pot fi desprinse câteva concluzii pertinente, potrivit cărora numele de familie care îşi au originea în termeni dialectali prezintă trăsături caracteristice graiurilor aparţinătoare unui subdialect, cu toate că prezenţa semnificativă a unor nume de familie într-o anumită zonă nu acoperă în întregime dimensiunea teritorială a subdialectului.
În Urbanonimie veche hunedoreană, Mihai Petre realizează un excurs prin denumirile istorice ale microtoponimelor din judeţul Hunedoara, mai exact din oraşele Deva, Haţeg, Hunedoara şi Orăştie. Numele unor zone şi, în special, al străzilor este motivat direct prin existenţa referentului: o clădire (castel, biserică, moară ş.a.), o etnie, ocupaţia locuitorilor din arealul respectiv. Ca structură, urbanonimele se prezintă sub formă sintetică (A+D), alături de forme derivate şi compuse.
Adrian Rezeanu, în Toponimie urbană în reprezentări cartografice, continuă preocupările de o viaţă axate în principal pe toponimia urbană. Articolul se bazează pe studierea cu minuţiozitate a unor documente şi hărţi din secolul al XIX-lea, care dezvăluie o legătură cauzală între reperele locale şi obiective din exteriorul îndepărtat. Doar perspectiva diacronică poate elucida etimologia / istoricul unor denumiri actuale, opace pentru cei neavizaţi.
Domniţa Tomescu dezvoltă subiectul cărţii Numele de persoană la români. Perspectivă istorică (2001) în studiul Surse savante ale modernizării sistemului de prenume româneşti. Procesul de modernizare al onomasticii româneşti – abordat din perspectivă socioculturală – s-a desfăşurat de-a lungul a trei secole şi are câteva particularităţi, în funcţie de contextul istoric (sec. XVIII-XX), spaţiul geografic (Transilvania / Muntenia / Moldova), peisajul literar şi cultural al epocii.
Unul dintre cei mai apreciaţi teoreticieni ai onomasticii pe plan internaţional, Willy Van Langendonck – de la Universitatea Catolică din Leuven, Belgia – a acceptat să colaboreze la volumul omagial cu studiul Do proper names have an etymological meaning. Acesta continuă preocupări recente ale autorului (2007: Theory and Typology of Proper Names, Berlin / New York: De Gruyter) care vizează structura formală a numelor proprii, de locuri sau de persoane, dar şi nume virtuale.
PRAGMATICĂ
Lucrarea Daianei Felecan se referă la una dintre modalităţile discursive de grup, dialogul social, dintre ale cărui variante autoarea are în vedere dezbaterea şi declaraţia de presă televizate. Interlocuţia politică electorală românească actuală este tot mai mult orientată spre modelele impoliteţii. Din perspectivă tipologică, comportamentul comunicativ, pe coordonata politeţii lingvistice, ar putea fi încadrat la confluenţa dintre modelul romanic (temperament volubil, dinamic, comunicativ) şi balcanic (temperament îmbinând înclinaţia către vag, implicit, incert cu cea către comportament intransigent şi conflictual).
În Reflecţii asupra actelor de vorbire în franceza regională, Sanda Golopenţia tratează felul în care o serie de distincţii pragmatice (cum sunt cele privind actele de vorbire) au sau nu un corespondent în mintea vorbitorilor. În vorbirea regională, atenţia vorbitorilor pare a se concentra asupra numirii actelor perlocuţionare. Numele de acte de vorbire ajung să funcţioneze ca metafore pentru numirea unor acte non-verbale, iar exemplele ilustrative sunt extrase din Dictionnaire des régionalismes de France editat de Pierre Rézeau.
Lucrarea Margaretei Manu Magda se încadrează în tema generală consacrată studiului organizării discursului autentic în limba română actuală; autoarea examinează, din perspectivă pragmatică, o formă particulară de discurs – urarea / felicitarea, încercând să identifice unele variabile culturale şi situaţionale implicate în performarea acestui act lingvistic expresiv.
Mihaela Paraschiv abordează Implicaţiile lingvistice ale politeţii în scrisorile latine ale domnilor moldoveni din veacurile XIV-XVIII. În descendenţa teoriei şi practicii epistolare antice şi în consonanţă cu necesităţile practicii cancelaristice medievale, tehnica redactării scrisorilor, ars dictaminis, ca expresie lingvistică a politeţii, devine sumă a principalelor reguli privitoare la compoziţie, limbă şi stil, aplicabile în corespondenţa oficială şi particulară a vremii, din spaţiul european.
MISCELLANEA
Adrian Arsinevici, unul dintre cei mai productivi traducători din limba daneză, expune în Reading, Translating, (and Editing) Fear and Trembling câteva dintre dificultăţile traducerii din daneză în română. Transpunerea în română a operei unui filozof existenţialist din secolul al XIX-lea, pasionat de condiţia umană – Kierkegaard –, nu este un demers uşor, ci presupune o pregătire temeinică prealabilă, astfel încât să poată fi cuprinsă întreaga încărcătură semantică a unor termeni estetici, etici, religioşi...
Deşi de formaţie tehnică, Lazăr Avram scrie cu aceeaşi dăruire, cu acelaşi talent cu care şi-a compus propria operă poetică sau recentul volum Memoria inimii (2010). Nu este un studiu ştiinţific propriu-zis, ci sunt gânduri aşternute din suflet, pentru un om cu suflet. Relaţia specială cu sărbătoritul se întrevede în fiecare paragraf, la fel cum filantropia se împleteşte cu ceea ce latinii numeau ingenium. Gândurile lui Lazăr Avram sunt cele mai potrivite pentru a încheia volumul dedicat lui Nicolae Felecan, ca un corolar al întregii cărţi.
Cel de-al doilea demers omagial s-a născut la propunerea lui Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare. Printre multe iniţiative lăudabile ale Domniei Sale – cum ar fi construirea celei mai moderne instituţii de profil din România, deschiderea bibliotecilor româneşti din Spania, Canada, dotarea cu titluri româneşti a bibliotecilor basarabene ş.a. –, se înscrie şi aceea de a susţine elaborarea unor „caiete biobibliografice” pentru oamenii de cultură reprezentativi ai Maramureşului, ca semn de respect al comunităţii pentru ceea ce au creat şi pentru ceea ce ei înseamnă în peisajul contemporan. Acest demers se perpetuează de mai mulţi ani, iar printre omagiaţi s-au numărat Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Glodeanu, Victor Iancu, Adrian Istrate, Mihai Olos, Adrian Oţoiu şi mulţi alţii, oameni de litere, de artă, de ştiinţă, în general. Seria „Personalităţi maramureşene – aniversări” este realizată în cadrul Seviciului de Informare Bibliografică şi Documentară de la Biblioteca „Petre Dulfu”din Baia Mare şi reuneşte, într-un volum, date cu caracter personal, profesional, informaţii sintetice legate de opera celui omagiat, referinţe critice despre autor şi creaţia sa, iconografie. Spre sfârşitul verii 2011, a fost sărbătorit prin slove şi Profesorul Nicolae Felecan.
În final, contrazicând parcă versurile ovidiene Donec eris felix multos numerabis amicos / Tempora si fuerint nubila solus eris3, cei apropiaţi – familie, prieteni – au ţinut să fie alături de Profesorul Nicolae Felecan la septuagenara aniversare şi i-au oferit o parte din timpul şi munca lor în semn de recunoaştere pentru aproape o jumătate de veac în slujba limbii române.
Deus tibi det quae optas, Magister!
Note
1 Coordonat de Oliviu Felecan, Daiana Felecan şi apărut la Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011.
2 Pentru ordinea capitolelor, dar şi în interiorul lor, la ordonarea articolelor, s-a respectat criteriul alfabetic reflectat de numele autorilor.
3 Ovidius, Tristia, 1, 1, 39-40.