Întâlnirea cu Eugeniu Coşeriu a fost decisivă pentru tot restul vieţii mele
Pentru tipar– Dle Cartagena, Dvs. l-aţi urmat pe Prof. E. Coşeriu din America de Sud în Germania. În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Coşeriu şi ce a reprezentat pentru Dvs. întâlnirea cu el?
– Întâlnirea cu Prof. Coşeriu a reprezentat un moment decisiv în viaţa mea. În 1959, când eram student la Universitatea din Santiago de Chile, la secţia Filologie Hispanică, s-a organizat un curs de vară la universitatea noastră, fiind anunţată participarea unui profesor tânăr din Uruguay, despre care se spunea că este excepţional. Într-adevăr, Coşeriu a ţinut atunci mai multe cursuri interesante: unul despre depăşirea crizei structuraliste, altul despre trihotomia sistem, normă, vorbire, plecând de la studiul pe care tocmai îl publicase la Montevideo şi care îl făcuse deja celebru. Pe mine însă m-au impresionat de la bun început prelegerile sale de istorie a filozofiei limbajului. Prin interpretarea marilor gânditori şi încadrarea reflecţiei acestora în tradiţie (din antichitate până la Heidegger), Coşeriu demonstra existenţa a două direcţii majore conturate în filozofia limbajului: 1. raportul dintre limbaj şi esenţa lucrurilor şi 2. problema intersubiectivităţii limbajului.
– Prin ce anume v-a fascinat tânărul profesor de 37-38 de ani de la Montevideo?
– Dincolo de aspectele de noutate absolută a prelegerilor sale, Coşeriu m-a impresionat prin cunoaşterea profundă a mai multor limbi. În timpul prelegerilor reproducea din memorie fragmente din latină, greaca veche, germană, franceză, italiană etc. Am remarcat, de asemenea, caracterul sistematic al predării, creativitatea şi extraordinara sa inteligenţă.
– Aceasta a fost prima întâlnire cu E. Coşeriu. Ce a urmat după aceea?
– După doi ani Coşeriu a revenit în Chile, la Universitatea din Concepción, ţinând alte cursuri, la fel de interesante, de data aceasta despre sintaxa funcţională şi despre problema corectitudinii idiomatice. M-a copleşit încrederea enormă pe care a avut-o în mine, lăsându-mi manuscrisul cursului despre corectitudinea idiomatică, aflat astăzi în Arhiva „E. Coşeriu” de la Tübingen şi la care se lucrează în vederea pregătirii sale pentru tipar. Am avut şi manuscrisul despre Sistemul verbal al limbilor romanice, pe care l-am păstrat timp de 20 de ani cu mare grijă.
– Cum aţi ajuns în Germania?
– După ce mi-am luat licenţa în Chile, am venit cu o bursă la Universitatea din Bonn, unde Coşeriu era atunci visiting profesor. La sfârşitul semestrului însă se va transfera definitiv la Universitatea din Tübingen. Atunci am mai rămas un semestru la Bonn, unde am studiat fonetica împreună cu Harri Meier, după care l-am urmat pe Coşeriu la Tübingen. La scurt timp bursa mea DAAD expirând, am fost nevoit să-i amintesc lui Coşeriu că trebuia să mă întorc în Chile. El însă mi-a sugerat să rămân la Tübingen şi a creat un lectorat de limbi şi literaturi ibero-americane, primul de acest profil în Germania. În acest context, Coşeriu mi-a dat sarcina să organizez o bibliotecă de literatură hispano-americană la Universitate. Astfel, am mai rămas încă cinci ani, timp în care mi-am elaborat şi teza de doctorat.
– Ce-au însemnat pentru Dvs. aceşti cinci ani petrecuţi la Universitatea din Tübingen?
– În ansamblu, această perioadă a fost pentru mine extrem de utilă şi productivă. Întâi de toate, condiţiile de studiu şi de muncă la Universitatea din Tübingen erau excelente. Prof. Coşeriu crease pentru mulţi dintre noi posturi de asistenţi sau de lectori, astfel încât aveam asigurată o bază materială bună şi puteam să ne dedicăm în întregime studiului.
– Apoi v-aţi întors totuşi în Chile. Ce a urmat?
– Da, dar după câţiva ani am revenit în Germania, însă nu la Tübingen, ci în cadrul unui proiect privind gramatica contrastivă germano-spaniolă, sprijinit financiar de către Ministerul Afacerilor Externe, realizat în colaborare cu Prof. H. Martin Gauger de la Universitatea din Freiburg1. Apoi, din motive politice, nu m-am putut reîntoarce în Chile şi am decis să plec în SUA. Anume în Statele Unite mi-am dat seama pentru prima dată de şcoala serioasă pe care o făcusem cu E. Coşeriu, de anvergura studiilor mele. În comparaţie cu alţi colegi de acolo, eu aveam o pregătire temeinică de romanist: mă „plimbam” prin întreaga Romanie, aveam cunoştinţe ample despre structura şi istoria tuturor limbilor romanice, de aceea am obţinut relativ uşor un post de profesor la Universitatea din Philadelphia la departamentul de limbi romanice. Însă familia mea ducea dorul Germaniei, voind să ne întoarcem, mai ales că se apropia perioada în care copiii trebuiau să meargă la facultate, iar în SUA studiile universitare erau foarte costisitoare.
Din aceste considerente, ne-am întors pe bătrânul continent, adică în Germania, mai întâi la o Fachhochschule – unde a trebuit să încep să lucrez cu limbajele specializate, în sfera limbilor aplicate –, după care am fost invitat la Universitatea din Heidelberg să conduc Institutul de traducere şi interpretare de la Facultatea de Limbi moderne.
Abia atunci am reluat unele teme trasate de Coşeriu. Lingvistul sugerase direcţia, schiţase calea de cercetare şi în acest domeniu. În ce priveşte problema limbajelor de specialitate, aici am aplicat principiul istoricităţii postulat de Coşeriu. Aşa cum Coşeriu s-a ocupat de teoria traducerii la J. L. Vives şi a demonstrat importanţa specialistului pentru contemporaneitate, eu l-am redescoperit pe Alonso Fernández de Madrigal (1410-1455), care a elaborat cea mai validă teorie a traducerii din epoca medievală, un autor puţin cunoscut chiar şi în Spania2.
– În teza Dvs. de doctorat – Sensul şi structura construcţiilor pronominale în spaniolă – aţi aplicat concepţia lui Coşeriu referitoare la semnificatul unitar.
– Teza mea de doctorat, elaborată sub auspiciile Şcolii de la Tübingen, tratează principiul funcţionalităţii postulat de Coşeriu.
Se ştie că lingvistica tradiţională, invadată de pozitivism, scotea în evidenţă varietatea infinită a limbilor, neglijându-se semnificatele lingvistice unitare. Descompunând funcţiile lingvistice unitare în numeroase funcţii condiţionate de context, lingvistica tradiţională devenea o ştiinţă atomistă. Structuralismul, dimpotrivă, se ocupă de semnificatele lingvistice unitare „sistematice”, ignorând diversitatea semnificatelor concrete. În schimb, funcţionalismul realist, promovat de Coşeriu, fructifică în egală măsură ambele extreme, cea a funcţiei unitare şi cea a varietăţii semnificatelor. De aceea nu concepe semnificatul unitar al unei forme ca pe un semnificat, ci ca pe o zonă de semnificaţie, în cadrul căreia se admite, în principiu, o variaţie infinită, sau ca „semnificat de bază”, ceea ce poate explica diverse tipuri de semnificate contextuale.
Or, aceste principii ale funcţionalismului realist le-am aplicat în gramatica limbii spaniole, mai exact la construcţiile reflexive. M-am ocupat de opoziţiile ir / irse, venir / venirse, llevar / llevarse şi cele de tipul quedar / quedarse, precum şi de construcţiile reflexive non-opozitive, pentru a demonstra că diverse tipuri de semnificate contextuale, care se constată în aşa-numitele structuri reflexive, considerate adeseori ca funcţii separate sau ca funcţii tipice ale acestor construcţii, pot fi explicate printr-o funcţie unitară de bază – prin funcţia de „intranzitivitate” a pronumelui reflexiv – şi că astfel de conţinuturi concrete ca reflexivitatea, pasivitatea, reciprocitatea sau semnificatul impersonal al acestor forme trebuie interpretate ca determinări ulterioare ale funcţiei sale de bază, condiţionate de factori contextuali, lexicali sau extralingvistici. În acelaşi timp, am încercat să surprind uzul acestor construcţii la nivelul diferenţelor diatopice, diastratice şi diafazice. Am clasificat diversele posibilităţi de folosire a construcţiilor investigate în norma limbii şi în texte concrete. Pe scurt, am ajuns la concluzia că toate valorile discursive ale aşa-numitului reflexiv corespund unuia şi aceluiaşi semnificat unitar, în cazul de faţă, a morfemului de non-ubicuidad (ubicuitate, omniprezenţă), concluzie de un real folos...
– În Prologul tezei Dvs. apare pentru prima dată sintagma Şcoala [lingvistică] de la Tübingen, iar cel care o foloseşte este Coşeriu însuşi: „La obra del Sr. Cartagena ha sido realizada de acuerdo con los principios del funcionalismo realista sustentado por la Escuela de Tubinga”3. Acest prolog e destul de elogios şi se încheie cu următoarea frază: „Lucrarea dlui Cartagena constituie o realizare extraordinar de interesantă din punct de vedere teoretic şi metodologic; o operă valoroasă, pe alocuri chiar deschizătoare de drumuri, iar, din punct de vedere descriptiv, este o contribuţie importantă pentru cunoaşterea limbii spaniole”4. Ce aţi învăţat de la Coşeriu în timpul elaborării tezei Dvs. de doctorat?
– Unul dintre lucrurile fundamentale pe care noi, discipolii, l-am învăţat de la Coşeriu a fost să gândim pe cont propriu. Întâi de toate, am învăţat un anumit mod de a problematiza, fiindcă orice descriere lingvistică la prima vedere pare să fie simplă. Cum afirma Coşeriu însuşi, el, ca lingvist, nu a făcut altceva decât să spună lucrurile aşa cum sunt, urmându-l pe Platon.
E. Coşeriu a fost un Maestru extraordinar în arta retorică, în modul de a expune o problemă, în sistematicitatea sa metalingvistică. Am mai învăţat să privesc şi în spatele unei afirmaţii, pentru a estima în ce măsură aceasta poate fi susţinută şi din ce punct de vedere. De aceea, capacitatea de analiză a lui Coşeriu, exemplificând un model absolut pentru mine ca discipol, constituie modul ideal în care trebuie abordată o problemă. În plus, de la Coşeriu am învăţat că faptele de limbă trebuie analizate şi descrise doar atunci când există un cadru teoretic adecvat în care lingvistul îşi poate ordona reflecţia. Or, pentru noi ideile lui Coşeriu au reprezentat şi reprezintă tocmai acest cadru referenţial care ne permite să ne ordonăm propriile gânduri.
Cât priveşte teza mea de doctorat, pot spune că E. Coşeriu m-a ghidat aproape patern în elaborarea acestei lucrări. De aceea Prologul la care aţi făcut referire – dacă e să fim oneşti – poate fi şi un autoelogiu, deoarece de multe ori concluziile mele erau, în realitate, reformulări ale realităţilor la care profesorul ajunsese cu ceva timp înainte. Coşeriu m-a ajutat inclusiv la structurarea lucrării şi a cărţii propriu-zise. Dat fiind că am efectuat o muncă empirică enormă, lucrând cu 3.000 de exemple, el mi-a spus: „Dvs. aţi găsit exemple pentru toate tipurile semnalate de mine”. Cu alte cuvinte, a sugerat că eu am fost atent la toate modelele pe care el le prevăzuse în teorie, modele pe care eu le-am supus unei verificări în cercetarea empirică.
– În Arhiva „E. Coşeriu” am găsit un catalog cu participanţii la cursul special Comentarii de texte portugheze unde figurează şi numele Dvs. Asta înseamnă că Prof. Coşeriu a predat şi limba portugheză?
– Desigur, Prof. Coşeriu a predat şi portugheza, demonstrându-ne diversitatea limbilor romanice şi prin cursurile sale, nu doar prin studiile sale fundamentale. De altfel, la Tübingen, în primii ani de activitate a lui Coşeriu, se predau toate limbile romanice, inclusiv occitana! Toate limbile romanice erau reprezentate fie prin lectorate oficiale, fie prin contracte temporare prin care anumiţi profesori, vorbitori nativi ţineau cursuri de limbă în regim de plată cu ora. Coşeriu însuşi preda foarte multe cursuri, fără să fie remunerat pentru orele suplimentare. În acest sens, a fost realmente un om-orchestră. E. Coşeriu cânta la toate instrumentele, adică ştia toate limbile romanice sub toate aspectele, ceea ce pentru noi era un exemplu viu de inteligenţă şi înţelepciune. Având deci acest avantaj că vorbea şi cunoştea toate limbile romanice, el era în stare să interpreteze orice problemă de gramatică sau de semantică. În cursurile sale magistrale de lingvistică generală sau de filozofie a limbajului, Coşeriu aborda cele mai diverse teorii lingvistice, istoria romanisticii, dar şi istoria fiecărei limbi romanice. În acelaşi timp, ţinea cursuri şi despre structura fiecărei limbi romanice în parte. Deci, prin propriul său exemplu, Coşeriu ne punea în faţa necesităţii de a studia cât mai multe limbi, de a le cunoaşte în mod activ, nu doar pasiv.
– În acest context, ce înseamnă pentru Dvs. Şcoala lingvistică de la Tübingen?
– Şcoala lingvistică de la Tübingen înseamnă tot ce am învăţat de la Coşeriu: cunoştinţele acumulate, multiplele beneficii din activitatea didactică, cursurile şi seminariile pe care le-a ţinut de-a lungul anilor, cunoaşterea concepţiei sale lingvistice şi a grupului de discipoli care s-au dedicat ulterior, fiecare în parte, unui domeniu particular al edificiului teoretic numit astăzi lingvistică integrală. Unii s-au ocupat de gramatică sau de semantică, alţii de semiotică sau de traducere. Unii s-au specializat în spaniolă şi portugheză sau română şi italiană, alţii în catalană şi franceză sau sardă şi occitană. Indiferent însă de specializarea fiecăruia, învăţătura5 lui Coşeriu este cea care ne defineşte pe toţi şi ne uneşte sub acelaşi numitor. Prin urmare, toţi reprezentanţii acestei şcoli avem la bază teoria lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu, ideile sale servindu-ne, explicit sau implicit, ca bază conceptuală şi metodologică în propriile noastre cercetări. Chiar şi cei care nu vor să recunoască acest lucru sunt influenţaţi de conceptele coşeriene, de modul său de a interpreta faptele lingvistice.
– Unii au afirmat că anumite volume ale lui Coşeriu au apărut graţie discipolilor.
– În ce priveşte volumele îngrijite / pregătite pentru tipar de discipolii săi nu văd nicio stranietate. Dimpotrivă, şi Cursul de lingvistică generalăal lui F. de Saussure a fost publicat de foştii săi studenţi. Chiar dacă E. Coşeriu însuşi nu a scris o singură operă monumentală, el a scris atâtea studii şi atâtea cărţi consistente prin discipolii săi. Faptul că a promovat atâţia elevi ai săi a favorizat multiplicarea operei sale prin intermediul acestora, spiritul lui Coşeriu şi teoria sa lingvistică procurându-şi continuitatea direct sau indirect.
– E. Coşeriu însuşi afirma că anumite aspecte ale teoriei sale au fost dezvoltate de către discipolii săi. Adică, într-un fel le-a lăsat elevilor să ducă mai departe ceea ce el nu a reuşit fizic să facă. Aici, la Universitatea din Heidelberg, sunteţi coleg cu Jörn Albrecht şi cu Jems Lüdtke, alţi doi discipoli ai lui Coşeriu.
– Într-adevăr, suntem trei discipoli ai lui Coşeriu care ne desfăşurăm activitatea la Universitatea din Heidelberg. În travaliul nostru comun de la Facultate şi de la Colegio de graduados, unde se studiază varianta substandard a limbilor, am coordonat mai multe teze de doctorat. Or, la elaborarea acestor teze deja doctoranzii noştri au aplicat, de fiecare dată, ideile lui Coşeriu, ceea ce a constituit o inovaţie, deoarece autorii erau, în majoritate, germanişti, slavişti şi latinişti, adică nu erau romanişti, şi de aceea era neobişnuit ca ei să abordeze aspectele diafazice, diatopice sau diastratice referitoare la variaţia lingvistică. Tot aşa nu exista obiceiul ca varietatea unei limbi să fie abordată la nivel universal, istoric şi individual, aşa cum se procedează în teoria lui Coşeriu. E o dovadă a ceea ce am făcut împreună noi, cei trei, aici, la Universitatea din Heidelberg, pentru implementarea ideilor lui Coşeriu şi a metodologiei sale de descriere a limbilor. Iar discipolii noştri, chiar dacă sunt germanişti, slavişti sau latiniști, au abordat problema varietăţii lingvistice din perspectiva lingvisticii integrale. În consecinţă, după ce ani de-a rândul au fost elaborate zeci de teze de doctorat, în prezent am ajuns la o terminologie comună, la o bază teoretică şi conceptuală unitară – cea a lui Coşeriu –, pe care am reuşit să o impunem treptat aici, la Universitatea din Heidelberg, noi, cei trei discipoli coşerieni.
– În ce vă priveşte, v-aţi ocupat de traducere, domeniu în care ați dezvoltat anumite idei coșeriene.
– Când am început să mă ocup de traducere, se punea problema în felul următor: ceea ce trebuie transpus din textul original în textul meta nu e atât propoziţia / fraza, cum se făcuse în epoca structuralistă, ci tipul de text.
– Coşeriu afirma că de fiecare dată se traduc texte...
– Aşa este. Accentul principal se pune pe funcţia textuală. Dar cum se proceda anterior? Se lua modelul lui Bühler şi se vorbea de texte referenţiale, expresive şi apelative, iar aceste funcţii trebuiau traduse în altă limbă. Or, eu am accentuat că E. Coşeriu demonstrase de mult timp că schema lui Bühler este incompletă, că lipsesc alte funcţii ale limbajului, de ex., funcţia pe care el o numeşte evocativă. Pornind de la aceste completări, am integrat în domeniul traducerii, întâi de toate, această funcţie. Deci am aplicat concepţia coşeriană la teoria traducerii şi am demonstrat că fiecare dintre funcţiile evocative ale limbajului constituie o problemă de traducere. Prin urmare, în procesul traducerii nu trebuie respectate doar cele trei funcţii ale lui Bühler, ci şi ceea ce Coşeriu numeşte funcţia evocativă a limbajului în varietatea sa.
Funcţia evocativă a lui E. Coşeriu – fie cea a semnelor, fie cea a contextului – background-ul cultural, este funcţia conotativă a semnului pe care a dezvoltat-o plecând de la L. Hjelmslev şi pe care J. Trabant a tratat-o în semiologia operei literare. Or, aceste aspecte au fost explicate foarte bine de Coşeriu în două studii magistrale, mai întâi în Determinación y entorno, în care au fost conceptualizate cadrele culturale – de unde am şi luat fiecare element pe care l-am dezvoltat ulterior –, apoi în celebra sa Textlinguistik (Lingvistica textului), editată de J. Albrecht. Deci contribuţia mea ar consta în aplicarea ideilor magistrale din aceste studii la teoria traducerii.
– Altfel spus, din edificiul complex al lingvisticii integrale Dvs. aţi dezvoltat conceptele coşeriene referitoare la traducere.
– Am aplicat aceste idei fundamentale ale lui Coşeriu la teoria traducerii. Coşeriu a formulat teoria în ansamblu – numită tocmai de aceea lingvistică integrală, pentru că integrează orice aspect al limbilor şi al limbajului în general – şi conceptele centrale, iar noi, discipolii săi, le-am aplicat în alte domenii ale cunoaşterii lingvistice, ale disciplinelor lingvistice.
În ce priveşte concepţia coşeriană despre sistemul verbal, l-am transpus în domeniul gramaticii. Mă refer la prezentarea şi descrierea sistemului verbal, în special a viitorului verbului spaniol. De altfel, un întreg capitol dedicat sistemului verbal din Nueva gramática de la lengua española mi-a fost încredinţat mie.
– Nueva gramática de la lengua española (2009), coordonată de Ignacio Bosque, include şi spaniola din America de Sud, acesta constituind un aspect de noutate absolută.
– Într-adevăr aşa este. Revenind la propriul meu aport referitor la dezvoltarea concepţiei lui Coşeriu, primul studiu pe care l-am scris se intitula Sistema, norma y habla del futuro de probabilidad6, adică o aplicare directă, literă cu literă, a trihotomiei coșeriene la sistemul verbal al limbii spaniole.
Denumirea de futuro de probabilidad español (viitor de probabilitate spaniol) se raportează în mod normal la o anumită valoare contextuală atât în formele de viitor (de ex., haré şi habré hecho), cât şi în cele ale condiţionalului (de ex., haría şi habría hecho). Or, eu m-am ocupat de folosirea ipotetică / prezumtivă a timpurilor viitoare, deoarece marca de actualitate a condiţionalelor conferă acestora posibilităţi de referinţă temporală mai complexe, bunăoară, capacitatea formei simple de a exprima relaţii de posterioritate atât în domeniul prezentului, cât şi în cel al trecutului, ceea ce se extinde şi asupra valorilor sale de probabilitate.
– În studiul Dvs. Funcciones lingüísticas básicas y traducción7 valorificaţi cu brio concepţia lui Coşeriu în acest domeniu.
– Modelul limbajului ca organon al lui Bühler a contribuit în mare măsură la teoria traducerii, însă acest cadru trebuia dezvoltat din perspectiva teoriei actelor de vorbire. Acest model nu lua în considerare o dimensiune funcţională determinantă pentru a înţelege valoarea textelor, definită cu precizie în cadrul glosematicii de către Hjelmslev şi, în special, de Johannsen cu numele de conotaţie şi pe care Coşeriu a descris-o ulterior – în Lingvistica textului – cu multe detalii, înglobând varietăţile sale sub numele de evocare, funcţie evocativă a limbajului (germ. „Evokation”, „evozierende Funktion”), aşa cum am menţionat deja.
– Dvs. afirmaţi că, în cadrul unui text, semnele intră în relaţii cu unele izolate ale aceluiaşi text, bazate pe materialitatea sau conţinutul lor, cu grupuri sau categorii de semne in absentia şi chiar cu totalitatea sistemului din care fac parte.
– Relaţiile materiale cu semnele prezente în text corespund, printre altele, fenomenelor cunoscute de rimă, consonanţă şi aliteraţie, în care materia sonoră se utilizează pentru a relaţiona vocabule, independent de funcţiile lor semantice. În consecinţă, cauzează nu doar efecte eufonice, ci, de asemenea, evocări de tot felul. Astfel, nu doar în poezia „elevată”, ci şi în jocurile de cuvinte, rima e cea care produce adeseori efecte speciale, în cazul nostru efecte ludice. De exemplu: sp. ¡chupa del frasco, Carrasco!, ¡Toma Jeroma, pastillas de goma!, fr. Tu parles, Charles; Ģa colle, Anatole; germ. Mach milde, Matilde!; Schnell, schnell, Isabel!
Fireşte că traducerea adecvată va trebui să considere rima drept criteriu central al invariaţiei şi nu numele propriu pentru a produce în text un efect similar; de aceea germ. Schnell, schnell, Isabel! va avea în spaniolă echivalentul ¡De prisa, Luisa!, iar în fr. – Vite, vite, Brigitte!
Or, la fel de importantă pentru constituirea sensului textelor sunt relaţiile care se stabilesc între semnele unui text şi elementele extralingvistice, cum ar fi materialitatea lucrurilor sau cunoaşterea pe care emiţătorul o are despre aceste lucruri. Apoi semnele funcţionează şi în relaţie cu cunoaşterea pe care emiţătorul o are despre lucruri (obiecte, procese, stări, concepte de tot felul) desemnate prin aceste semne. De exemplu, un tâmplar, un vânzător de licitaţie şi un comunist folosesc aceeaşi valoare locutivă lexicală a cuvântului ciocan – în caz contrar, nu ar fi posibilă comunicarea –, dar acest semn le provoacă fiecăruia evocări diferite. Adică, vorbitorii cunosc lucrurile la care se referă prin semnificate interindividuale din perspective diferite şi „cadre” specifice pe care trebuie să le determinăm pentru a putea descrie relaţiile cu caracter colectiv şi individual ale acestora.
În acest context, Coșeriu a stabilit un sistem variat în care cadrele neverbale, cum ar fi situaţia (imediată), spaţiul-timpul discursului; regiunea (zona, domeniul, atmosfera), spaţiul în limitele căruia funcţionează semnul şi contextul extraverbal (fizic, empiric, natural, practic, istoric şi cultural) prezintă interes pentru traducere. Coşeriu acordă o mare importanţă şi contextelor extraverbale culturale pentru traducere.
– Vorbind de traducere, care e locul realiilor în acest domeniu?
– Realitatea extralingvistică, despre care se vorbeşte în texte şi care, de fapt, constituie factorul invariaţiei traducerilor, poate genera dificultăţi grave de transfer în cazurile calificate de Kade ca ehivalenţă zero, adică atunci când obiectele sau fenomenele desemnate nu sunt cunoscute de către vorbitorii unei limbi receptoare8. În cercetarea aşa-numitelor realii de către Nida / Taber (1969) şi Şcoala de la Leipzig se tematizează amplu această problemă. În general, este vorba de realităţi care aparţin unor obiecte naturale şi culturale, instituţii sociale, evenimente istorice de ordin diferit. Soluţiile comune ale traducătorului în aceste cazuri sunt împrumutul, calcul, perifraza, folosirea hiperonimelor şi a hiponimelor, pe lângă frecventele erori de traducere.
Aşa-numita echivalenţă semantică nu e rezultatul unei invariaţii de semnificat, ci a unei invariaţii de desemnare. Adică, traducătorul decodifică semnificatele limbii originale pe care le trimite la o realitate la care el, la rândul său, se referă utilizând semnificate proprii limbii receptoare sau chiar împrumuturi din limba originală. Procesul constă mai curând în a se întreba ce se spune în această limbă şi nu cum se spune acest cuvânt sau această frază în limba respectivă. Astfel, luarea în considerare a semnificatului în traducere conduce în mod necesar la nivelul vorbirii, la nivelul textelor şi al situaţiei de comunicare9.
În schimb, o realie este un obiect sau un concept care nu există într-o comunitate, întrucât în această colectivitate nu se cunoaşte respectivul obiect / fenomen, nu există nici expresia lingvistică pentru a-l desemna. Un exemplu sugestiv în acest sens ar fi germ. Persilschein10, care tradus literal ar însemna „cupon pentru persil”, din care persil se traduce „detergent de spălat rufe”, dar care în realitate semnifică „certificat de disculpare”, „certificat ce atestă propria inocenţă”, denumit de vorbitorii de limba germană Persilschein în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Cert este că după război, pentru a obţine un loc de muncă, era indispensabil un astfel de certificat eliberat de către primarul localităţii respective. Acest certificat de dezvinovăţire / disculpare trebuia să-i „spele” de păcate pe oameni. Şi cum acesta „scăpa de vină”, spăla de vină, nemţii l-au numit Persilschein. Ei bine, G. Grass scrie: „Es war nun mal die Zeit des Zwinkers, der Persilscheine und des schönen Scheins” (Die Rättin, 1986, p. 392).
– Numiţi scriitorii cei mai reprezentativi pentru acest fenomen care au creat în limba germană şi, respectiv, în limba spaniolă.
– În contextul realiilor, cei mai reprezentativi sunt şi cei mai productivi. Cu cât opera unui scriitor e mai universală, cu atât identificăm mai puţine realii. Totuşi, pentru proiectul nostru este relevant romanul lui T. Mann Die Bunderbroks / Buddenbrooks: Verfall einer Familie,pentru că schiţează imaginea foarte reuşită a societăţii de la sfârşitul sec. al XIX-lea. La fel şi Heinrich Mann, fratele său, cu romanul Der Untertan,în care se descriu relațiile dintre corporaţiile germane şi societatea burgheză din Germania din epoca respectivă, dar şi Erich Maria Remarque, în opera căruia întâlnim un vocabular amplu referitor la tematica războiului. Apoi Vicki Baum cu Hotel Shanghaişi Menschen im Hotel. Dar şi Günter Grass, în special cu Die Blechtrommel, parte a celebrei Danziger Trilogie.
– Cine ar fi autorii de limba spaniolă?
– Reprezentativi sunt câțiva autori din America de Sud, ce ilustrează mişcările numite indigenismo şi tot ce s-a scris cu genericul novela dela tierra. În acest sens, pentru Argentina, de exemplu, este revelatoriu numele lui Ricardo Giraldez cu Don Segundo Sombra, pentru Mexic – Marino Suela cu Los de abajo, pentru Venezuela, Romulo Gallego cu Doña Barbara, pentru Peru – Sanchez Ajeno ş.a.m.d. Aceștia descriu obiceiurile tipice ale popoarelor respective. În schimb, valoroşi autori moderni ca, de exemplu, Juan Carlos Onetti din Uruguay au puţine realii.
Să nu confundăm realiile cu regionalismele, realiile sunt lucruri, fenomene specifice, pentru care nu există cuvinte în limbile noastre europene, dat fiind că nu există nici fenomenele respective.
– În altă ordine de idei, Dvs. aţi editat împreună cu Christian Schmitt, Miscellanea Antverpiensia Homenaje al vigésimo aniversario del Instituto de Estudios Hispánicos de la Universidad de Amberes (Tübingen, M. Niemeyer Verlag, 1992). La acest volum au contribuţii doi scriitori celebri: Jaime Silles şi Mario Vargas Llosa. Cum aţi colaborat cu ei?
– Acest Institut din Anvers, Belgia, funcţionează doar sâmbăta, iar studenţii plătesc pentru a putea participa la cursuri. De fapt, este vorba de 4 ore de curs, fiind invitaţi de către directorul Institutului Jacques de Bruyne 2 conferenţiari pentru tratarea unei anumite teme. Nu sunt doar lingvişti sau literaţi, ci oameni de litere în general, adică şi scriitori, cum a fost şi cazul lui Vargas Llosa. De altfel, J. de Bruyne invită şi cineaşti, reprezentante ale mişcării feministe etc. Eu merg în fiecare an acolo, fiindcă sunt invitat să ţin câte o conferinţă. O dată am fost invitat în acelaşi timp cu Vargas Llosa... E interesant atunci când un scriitor se întâlneşte cu un om de ştiinţă, deoarece ei văd lucrurile în mod diferit, perspectivele celor doi fiind inevitabil diferite.
– Tot împreună cu Christian Schmitt aţi editat un alt volum La gramática de Andrés Bello (1847-1997). Actas del congreso-homenaje celebrado con motivo del ciento cincuenta aniversario de la Gramática de la Lengua Castellana destinada al uso de los americanos (Bonn, 2000).
– Într-adevăr, am editat volumul dedicat aniversării a 150-a de la publicarea gramaticii lui Andres Bello11. În opinia lui Coşeriu, gramatica lui A. Bello e cea mai bună gramatică dintre toate câte au fost scrise vreodată. Cert este că în Prologul gramaticii sale, publicate în 1847, Bello este Saussure avant la lettre. La acea vreme, el făcea distincţia între istoria limbii şi sistemul limbii. Citim în prolog: „Vorbirea unui popor este un sistem artificial de semne care se deosebeşte din mai multe puncte de vedere de alte sisteme asemănătoare”; „Unui idiom nu trebuie să-i aplicăm în mod indistinct principii, termeni, analogii în care se rezumă practicile altui popor. Cuvântul idiom indică asupra faptului că fiecare limbă îşi are geniul său, fizionomia sa proprie, expresiile idiomatice specifice”; „gramatica generală şi gramatica unei anumite limbi sunt două lucruri total diferite: a compara două limbi între ele e cu totul altceva decât a lua în considerare o limbă în ea însăşi”.
– Damaso Alonso era încântat de faptul că Andres Bello s-a referit în gramatica sa la limba spaniolă ca limbă unitară, comună12. Deși a fost concepută pentru uzul americanilor, Gramática sa este o gramatică completă a limbii spaniole.
– Limba, în viziunea sa, este o „producere şi re-producere permanentă”. Dar limba este şi un instrument al întregii culturi. Nu întâmplător a insistat asupra obligaţiei de a stimula educaţia lingvistică a americanilor, idee prezentă în toate studiile sale de gramatică. Misiunea educativă a lui Bello concordă cu concepţia sa de gramatică „naţională”, cum denumea el gramatica limbii materne.
– Care ar fi rolul gramaticii pentru vorbitorii care cunosc limba lor maternă la modul practic, adică ştiu intuitiv cum se vorbeşte româneşte, nemţeşte etc., în viziunea lui Bello?
– Dacă Gramaticile limbilor străine îşi ating scopul învăţând a vorbi o limbă necunoscută, gramatica limbii materne trebuie să ofere altceva: educarea bunelor maniere de vorbire. Bello le autorizează apelând la practica cea mai fiabilă, la limba literară. Gramatica este arta de a vorbi bine şi frumos, conform uzului general al oamenilor cultivaţi. Sensul vorbirii corecte este acela de a vorbi cu artă, ceea ce face diferenţa între felul de a se exprima al elitelor culturale şi limba literară scrisă. Pentru el, a vorbi bine constituie un ideal, iar orice vorbitor trebuie să posede limba literară. Limba elitelor culturale nu e suficient să fie doar exersată / practicată, ci trebuie să fie în consonanţă cu tradiţia literară. În acest sens, Bello vorbeşte chiar de un comportament lingvistic adecvat al cetăţeanului / cetăţenilor.
– Vă mulţumesc, dle Nelson Cartagena.
Note
1 Este vorba de cele două volume N. Cartagena, H. Martin Gauger, Vergleichende Grammatik Spanisch-Deutsch. Teil 1 Phonetik und Phonologie. Nominalflexematik. Verbalflexematik. Verbalphrase. Teil 2. Nominal-, Pronominalphrase. Wortbildung. Zusammenfassung der wichtigsten grammatischen Unterschiede. Von Inhalt zu den Formen. Falsche Freunde, Mannheim, Wien, Zürich, 1989.
2 Cf. în volumul N. Cartagena, La contribución de España a la teoría de la traducción. Introducción al estudio y antología de textos de los siglos XIV y XV (Madrid, Frankfurt/M, 2009).
3 Cf. Eugenio Coseriu, Prologo, în N. Cartagena, Sentido y estructura de las construcciones pronominales en español, Eberhard-Karls-Universität zu Tübingen, 1972, p. 9.
4 Ibidem, p. 11.
5 În limba spaniolă enseñanza înseamnă şi predare, şi formare.
6 N. Cartagena, Sistema, norma y habla del futuro de probabilidad español, în Logos Semantikos. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu, vol. IV, Madrir, Gredos, Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1981, p. 383-394.
7 N. Cartagena, Funcciones lingüísticas básicas y traducciónîn Boletín de Filología, Universidad de Chile, Facultad de Filosofía y Letras, Departamento de Lingüística y Filología, Tomo XXXIV, 1993-1994, p. 46.
8 N. Cartagena, Funcciones lingüísticas básicas y traducciónîn Boletín de Filología, Universidad de Chile, Facultad de Filosofía y Letras, Departamento de Lingüística y Filología, Tomo XXXIV, 1993-1994, p. 38.
9 N. Cartagena, Funcciones lingüísticas básicas y traducciónîn Boletín de Filología, Universidad de Chile, Facultad de Filosofía y Letras, Departamento de Lingüística y Filología, Tomo XXXIV, 1993-1994, p. 39.
10 Cf. Einen Persilschein zu besitzen oder zu erhalten, bedeutet eine weitreichende Erlaubnis, einen Freibrief, um einem lukrativen Geschäft oder einem zuvor moralisch oder rechtlich angezweifelten Interesse nachgehen zu können, în http://de.wikipedia.org/wiki/Persilschein
11 Este vorba de N. Cartagena, La gramática de Andrés Bello (1847-1997). Actas del congreso-homenaje celebrado con motivo del ciento cincuenta aniversario de la Gramática de la Lengua Castellana destinada al uso de los americanos (Bonn, 2000).
12 A. Bello, Gramática: gramática de la lengua castellana destinada al uso de los americanos, prólogo de Amado Alonso, ediţie digitală disponibilă la adresa: http://www.cervantesvirtual.com/servlet/SirveObras/04694925499104944157857/p0000002.htm#I_15_