Ion Pop. Caligrafii şi reverii
Pentru tiparE dincolo de orice îndoială că poemele lui Ion Pop trădează ceva din vocaţia critică a autorului prin spiritul livresc care le animă, prin mobilul autoreferenţialităţii şi prin detenta imaginativă austeră, în beneficiul amplitudinii meditative de care se resimt aceste versuri cu tăietură fermă, cu deschidere spre idee, cu reverberaţii afective oarecum diminuate. Nu întâmplător, Al. Cistelecan remarca modul în care poetul se transformă dintr-un „prizonier al convenţiei” într-un „rentier” al acesteia.
Chiar dacă nu lasă impresia că poemele sale ar fi tributare modelor şi modelelor curente într-o anumită etapă a poeziei româneşti, totuşi Ion Pop găseşte, cu fiecare volum publicat, modalităţile optime de racordare la sensibilitatea cititorului, dovedind prin aceasta, cum s-a mai observat, o capacitate incontestabilă de reînnoire a timbrului liric, de revitalizare a inspiraţiei şi de reficţionalizare a toposurilor predilecte. De altfel, temele obsedante, recurente în poemele lui Ion Pop sunt timpul, copilăria, jocul, relaţia instabilă dintre convenţie şi revoltă, reflexele mitice ale realului etc. Nicolae Manolescu observa, pe drept cuvânt, că „poetul e un caligraf, concis şi pregnant, dotat cu un foarte fin umor al ideii”.
Un portret sugestiv al lui Ion Pop ne oferă Petru Poantă: „Poet în critică şi critic în poezie, Ion Pop este un ingenuu inhibat de universul cărţilor. Existenţa sa pare un ceremonial desfăşurat după un cod anume, în care naturală nu-i decât pudibonderia. Un melancolic, în fond, omul îşi regizează până şi spontaneitatea, punând un convenţionalism manierat, dar şi uşor amuzat în toate gesturile sale. Prudent şi migălos, provocându-şi uneori manifestări de efuziune, subminându-şi, altădată, cu o ironie simpatică ingenuitatea, galant din timiditate şi din nevoia de a fi sociabil, sobru din ambiţia discretă de a impune respect, pur din lipsa complicaţiilor sufleteşti, Ion Pop are un singur «viciu», acela al literaturii; un «viciu» superior, fără îndoială, care este însă o deprindere, în ordinea creaţiei, o provocare”.
Unul dintre exegeţii de ultimă oră ai poetului, Alex. Goldiş, constată în textele lui Ion Pop „retorica egală, stinsă, «cuminte», în opoziţie aproape programatică cu desfăşurările grandilocvente ale şaizeciştilor. Dacă se poate vorbi de un anume patetism în poezia lui Ion Pop, atunci acesta este mocnit, atent filtrat prin autoironie. Un aer de resemnare pluteşte peste imaginarul unui eu pregătit să-şi trădeze la tot pasul limitele, eşecurile (deopotrivă individuale şi ale firii) sau doar neîndemânările şi micile stângăcii cotidiene”.
Primele volume publicate de Ion Pop, Propuneri pentru o fântână (1966) şi Biata mea cuminţenie (1969), circumscriu un univers de sorginte blagiană, în care propensiunea spre elementaritate este transpusă într-un peisaj citadin, iar tema cuvântului sau cea a dezrădăcinării eului sunt articulate într-o ambianţă ce nu refuză prozaismul sau resursele referenţiale ale cotidianului, într-o ambianţă scripturală ce îl alătură pe Ion Pop de alţi reprezentanţi ai generaţiei sale.
Gramatică târzie (1977) şi Soarele şi uitarea (1985) sunt volume în care imersiunea în imaginar capătă accente livreşti tot mai pronunţate. Cuvântul devine o temă obsedantă, atât din perspectiva referenţialităţii, cât, mai ales, a autoreferenţialităţii. Poemul însuşi, al cărui mecanism e demontat cu graţie lucidă, are însuşiri revelatorii, asumându-şi o vocaţie exorcizantă: „În colţul de sus al ferestrei / văd frunze de nuc tremurând / în boarea amiezii / şi-o pană de graur căzând. // Tot ce pot face pentru ea / e s-o notez aici, să-i prind în vârful / creionului, în negrul de cărbune, / puţinul aur: / poate c-o s-o fac să cadă mai încet” (Moment).
În Gramatică târzie, poetul oscilează între simbolizare şi ingenuitate, cultivând reveriile de aspect ritualic şi reprezentările ceremonialice, precum în această înscenare graţioasă a erosului: „Cum să te iubesc, cum să te pot iubi, / În faţa unei ferestre, mereu, / Pe tine, ce stai / Sub ochiul tuturor lucrurilor? / De-acolo văd bine inima ta / Precum un ou străveziu şi curat / Al păsării străine, / În cuibul de frig dintre frunzele / Matei priviri / De-acolo – / Şi firele pânzei în care eşti / Pe negre depănători înfășurându-se, / Fuse goale, ce-aşteaptă / Şi sângele tău. / Atât de nemişcat e vârtejul, / Atât / De netulburat / Se naşte / Spaţiul”. Efectul de livresc al poemelor din această carte se întretaie cu sondajul în infrarealitate, realizat cu scopul de a detaşa din elementaritatea prozaică boarea de mister şi de neştiut a lucrurilor umile.
Amânarea generală (1990) şi Elegii în ofensivă (2003) marchează, poate, o revanşă a referenţialtăţii: poetul e mult mai atent la detaliile realului, tratate însă, adesea, în grila teatralităţii, uneori cu o ironie atinsă de un uşor sarcasm („Când s-au trezit cu un pumn în gură, / mulţi dintre ei / au amuţit pe vecie. // Alţii însă / au fost fericiţi. / Au găsit totuşi / un os de ros / pentru dinţii lor / de lupi tineri”). Reverberaţiile livrescului nu sunt lipsite de accente etice subiacente, care conferă versului o tăietură decisă şi, în acelaşi timp, riguros-axiomatică: „Pe obraji mă ardeau încă urmele pietrei, / din bărbia zdrelită se mai prelingea câte-un strop negru, / iar eu vorbeam deja, inspirat, despre intertextualitate, despre felul / cum versul, mâncând versuri, nu se îngraşă totuşi, / ci, asimilând creator, produce un sânge nou”.
Elegii în ofensivă, cu un titlu situat sub semnul paradoxului oximoronic, cuprinde versuri în care sensibilitatea ultragiată a eului liric se repliază în amintirea cu contururi livreşti, din care însă nu lipsesc ecourile unei naturi cvasibucolice sau nevoia unei geometrizări a afectelor, a unei asceze a trăirilor derulată dintr-o perspectivă carteziană („După cincizeci de ani nu poţi fi / decât poet postmodern. E un gând / care mă consolează cumva / şi-mi explic şi de ce / îmi revin în minte, cu o mare îngăduinţă, / florile albe ale salcâmilor, banca înnegrită, / fânul de curând cosit. / După încă o lectură a poemului Falduri de Ion Barbu, / m-am hotărât, în sfârşit, / să-mi încerc şi eu norocul / şi să mă geometrizez”). Multe dintre versuri au alura unei arte poetice in nuce, epurată însă de orice didacticism: „Ah, poezie pentru foarte puţini, / viaţă a mea, / cum, tot aşa, / pentru foarte puţini / îmi va fi şi moartea”. Reflexivitatea, dimensiunile simbolice sau tenta de parabolă a versurilor, toate acestea sunt relativizate de o conştiinţă autoironică a condiţiei umanului sau a transcendenţei, prin care chiar sacralitatea este interogată sub spectrul unei instanţe parodice ce nu exclude dialogul intertextual: „Cum te vei fi simţind, Doamne, Dumnezeule, cerc cum eşti, / cu atâtea centre peste tot / şi cu circumferinţele nicăieri? (Să fii şi Tu o piatră aruncată-n apă?)” (Psalm). Interesant e modul în care poemele lui Ion Pop intră într-un dialog fecund cu marile texte ale lumii, într-un orizont intertextual prin care contaminările şi interferenţele culturale sau livreşti îşi dovedesc din plin viabilitatea şi sensul constructiv ce configurează simbolica unei memorii poetice din care transpar interogaţii, semnificaţii şi meditaţii asupra lumii şi a textului ce o încorporează. Iată de ce cotidianul dezvăluie, dincolo de aparenţele banale, resursele de originaritate, dimensiunile simbolice şi mitice.
În volumul Litere şi albine (2010), Ion Pop subliniază, înainte de toate, imperativul nevoii de ordine, de echilibru şi de construcţie raţionalizantă. Viziunea poetică traduce un echilibru fragil: între angoasă şi înseninare, între zgomot şi armonie, între dizarmoniile fenomenalităţii şi utopiile muzicale ale poeziei. Volumul poate fi privit şi ca o sumă de „exerciţii de supravieţuire” sau de „înseninare”, prin care existenţialul e transpus în ecuaţia reculegerii şi a contemplaţiei, accidentele fenomenalităţii sunt retranşate în relieful sinelui poetic, iar angoasa îşi atenuează rezonanţa afectivă. Situat între viaţă şi text, eul liric cunoaşte subterfugiile şi dilemele acestei paradoxale alăturări, prin care biografia e alimentată de ficţiune, iar livrescul şi existenţialul se întrepătrund („un fel de emblemă, foarte poetică, / a comunicării, să-i zicem viscerale, dar şi inefabile, / dintre viaţă şi text, drept care / a şi fost aleasă apoi / pentru coperta cărţii mele Viaţă şi texte”). În acelaşi timp, viaţa însăşi e citită / deconstruită sub forma unui text, printr-o hermeneutică ce extrage sensurile unei existenţe agonice din perimetrul unei lumi carnavaleşti („Mă recitesc, sunt, iată, – / atât de deştept şi de inventiv, – / ce de ars combinatoria, / ce de subtilă hermeneutică, / ce de construcţie, deconstrucţie! // Când nu voiam, de fapt, să vă spun / decât / că sunt un biet om / care moare încet / printre atâtea chermeze şi dănţuiri”).
Al. Cistelecan are dreptate să scrie că „Litere şi albine e un volum ce stă sub semnul sancţiunii, un volum de exerciţii cotidiene de «înseninare» şi acomodare”. Reacţia la elementele mundanului, asumarea realităţii sub spectrul gravităţii şi al unei etici subliminale pune în chestiune însăşi alcătuirea precară a lumii, cu sensurile ei dezafectate, cu ritmurile dereglate şi cu metamorfozele ei neliniştitoare. O prezenţă recurentă în acest volum este ideea evaluării realităţii prin reversul ei, cultura. Ficţiunea sau, pur şi simplu, resursele ordonatoare ale instrumentelor intelectului sunt cele care induc o stare de armonie şi de securizare a fiinţei într-un univers marcat de aleatoriu, în care absurdul şi ambiguitatea se infiltrează insidios şi tenace. Desenul cu amprentă tragică şi autoironică, în acelaşi timp, din poemul Cactus expune, în fond, poziţionarea eului faţă de propriile limite, faţă de propriul său destin, conştiinţa efemerului şi a fragilităţii propriei condiţii.
Consemnarea suferinţei, a durerii, a revelaţiilor rănii, conjugată cu spasmele singurătăţii („Iată şi ora / când nicio durere / nu mă mai doare. / O oră în care / printre atâtea singurătăţi / nu mă mai simt singur”) e însoţită, în cele din urmă, de o conciliere cu propria condiţie şi cu elementele firii, care conduce şi la o regăsire a spiritului contemplativ, la recuperarea seninătăţii („Ca de un centru risipit / în pulberi de lumină, / abia mai pâlpâind, şi-ntr-un târziu, / de-atâta luminoasă osteneală / uitând încet, uitându-se în toate, / în aur tot şi pentru totdeauna”). Desprins de somaţiile bolii şi de avatarurile unui destin ce stă sub semnul unei istorii declinante, eul îşi regăseşte forţa de a-şi exorciza spaimele şi angoasele într-un discurs ce textualizează printr-o retorică subtilă teroarea existenţială, discurs care „se crispează el însuşi de durere pe măsură ce transcrie, fie direct prin notaţii, fie prin evaziuni metaforice sau asociative, condiţia sau situaţia concrete” (Al. Cistelecan). Există însă aici şi versuri care circumscriu o postură marcată de religiozitate, de hieratism, de graţie a sacralului („În clipa asta, mă simt, / Doamne, atât de uşor – / e ca şi cum Cineva/ ar fi izbutit, în sfârşit, / să prindă acel vânt cu năvodul. // Îi va fi trebuit mult, – firele / sunt atât, atât de subţiri, găurile / ca largi ferestre, / cât uşile pot fi, deschise toate. // Dar, iată, a stat o dată şi vântul, / stau crengile, frunzele stau, / poţi şi tu auzi albinele nevăzute / lucrând pentru Fagure. / Ca o sudoare de-argint / întârzie roua-n ierburi. // Se pare că Acela-i obosit, iar eu / mă odihnesc acum de truda lui”).
Carte în care „fostele rugăminţi se preschimbă în rugăciuni”, Litere şi albine cuprinde, cum scria Dan Cristea „poeme îndeajuns de misterioase, cu mijloace care ţin de subtilitate şi rafinament, de bun gust şi de simţ al nuanţelor”, într-o tonalitate elegiacă şi ironică, prelucrată prin filtrul unei memorii livreşti de cea mai bună calitate. Poezie hrănită „din apolinice înfiorări, din nelinişti geometrizate”, cum scrie Mircea A. Diaconu, lirica lui Ion Pop ni se revelează atât din perspectiva registrului livresc al imaginarului, cât şi din unghiul unei ironii ce relativizează ceremoniile limbajului, redându-le o statură afectivă reculeasă şi deloc arbitrară, dimpotrivă, articulată sub specia unei raţionalităţi asumate plenar, codificată în grila memoriei culturale recuperatoare.